Lukașenko sau tirania bancară

Încă nu s-au încheiat aplicațiile din Belarus, dar Lukașenko pare să supraviețuiască furtunii.

De la alegerile prezidențiale din 9 august 2020, Belarusul a cunoscut un val de proteste mai mult sau mai puțin justificabile. Protestatarii spun că alegerile au fost trucate, fără să aducă dovezi, la fel cum stângiștii l-au acuzat pe Trump în 2016. Protestele sunt prezentate lumii prin lupa mașinii globale de știri false, mass-media. Zeci de canale mass-media din Vest tratând despre subiectul organizării electorale din Belarus și reprimarea protestelor care, merită amintit, nu respectă rezultatul alegerilor democratice. Se pare că, în mod neașteptat, poporul din Belarus nu a votat cum a dorit U.E., Banca și brațul armat, Antifa-Lgbtq.

Dar represiunea din Belarus nu este un subiect fierbinte la fața locului. Mulțimea contestatară nu este mare, pentru că belarușii sunt niște oameni foarte civilizaţi, sănătoși, au o țară superbă și înțeleg să o gestioneze după regulile lor. În ciuda provocatorilor și revoluționarilor antrenați și subvenționați de Soros and Co., au fost puține accidente, cu mult mai puțin decât în confruntarea dintre Vestele galbene și dictatura financiară din Franța, despre care media internațională a preferat să nu comenteze, în ciuda zecilor de răniți grav, rămași fără ochi, fără mâini, handicapați pe viață și ireversibil mutilați social, sufletește și fizic. Când represiunea e de partea Băncii, din partea Băncii, totul se justifică în cheie democratică.

Un protestatar „internațional” a încercat să arunce o grenadă în rândurile poliției, grenada i-a explodat în mână și a murit din cauza rănilor. Un terorist antifa în minus. Acest incident este deja prezentat de mass-media occidentale drept „omor în masă” și chiar „genocid”.

Ambasadorii U.E., niște oameni periculoși pentru orice stat demn de acest nume, au venit repede să depună flori la locul martiriului terorist. Acest ultim erou mediatic a devenit noul George Floyd, o comparație relevantă, întrucât ghinionistul artiler de duminică a avut și un bogat cazier judiciar. De ce nu #Belarus Lives Matter… Poate chiar ar fi nevoie să vorbim despre „diversitate culturală oprimată” sau „nerespectarea regulilor de utilizare” a unei grenade din lipsă de perspectivă democratică?

Președinții Poloniei și Lituaniei s-au oferit să medieze situația, ceea ce ar implica demisia lui Lukașenko. Atunci să demisioneze și președintele Poloniei, doar a câștigat la mustață, lăsând o maree umană de democrați lgbtiști fără perspective democratice să transmită HIV pe cale anală milioanelor de copii vinovați de normalitate. Această ofertă nu pare foarte tentantă.

În 2014, președintele Ucrainei de atunci a acceptat oferta de mediere a U.E. și în câteva zile a fost obligat să fugă în Rusia să scape cu viață. Democrația U.E. sau moartea!, sau cum spunea Rousseau: „Dacă nu vă place libertatea, o să vă obligăm s-o îndrăgiți!” – adică gulag, tabere de concentrare, Pitești. Azi, cel puțin în U.E., se numește: „Educație Națională”.

Lukașenko are un calibru diferit; polițiștii săi au reușit să înlăture protestele, care oricum nu au fost atât de puternice.

Dar care este cauza protestelor, dincolo de plângeri precum că viața nu este dreaptă? Cine finanțează și organizează aceste evenimente de destabilizare? Cine #rezistă peste tot în lume la interesul național și popular? Antisemiții, creștinii, naționaliștii, patrioții?…

Mireasa Belarus are o mulțime de pretendenți. Inamicii Rusiei din NATO vor să-și mute tancurile în raza de tragere din Smolensk; Polonia vrea să-și recapete fosta dependentă (Belarus a fost supusă polonezilor sute de ani); Rusia vrea să înghită Belarus, dar se pare că Papa Lukașenko este prea dur pentru fălcile tuturor.

Un pericol suplimentar pentru suveranitatea din Bielorusia este entitatea opacă și tentaculară care a organizat super-acțiunea mondială Covid-19 și a reținut miliarde de oameni în arest la domiciliu.

Lukașenko este singurul erou din lumea civilizată care a respins toate ordinele globale de întemnițare; Belarusul a rămas calm și liber pe fondul isteriei globale. Belarușii au putut să aplaude meciurile de fotbal în timp ce restul lumii s-a retras și s-a refugiat de frica dictaturii decretată de Bill Gates prin OMS, firmă în care este acționarul ultra majoritar, fără să mai vorbim de „institutele științifice” pe care le stropește cu milioanele sale alături de alți mari filantropi, industria Big-Pharma.

Bisericile nu s-au închis în Belarus

De Paști, bisericile din Belarus au rămas deschise și s-a putut desfășura Liturghia ortodoxă, așa cum cere Tradiția. Pe 9 mai, Ziua Victoriei în Europa, Belarușii și-au desfășurat parada cu mândrie, asta în timp ce Putin, cu ochii de oțel și maxilarele încleștate, a fost nevoit să amâne evenimentul.
Bineînțeles, o astfel de neascultare față de regimul global nu putea să scape pedepsită, un rapel era necesar.

Ca și Fidel Castro înaintea lui, Papa Lukașenko și-a condus țara de generații întregi. El a fost reales la fiecare cinci ani din 1994, când el, cel mai tânăr politician din Europa, a învins primul ministru de atunci. Nici astăzi, la 65 de ani, statura lui de mare om de stat nu este eclipsată.

Rezultatele sale din Minsk au depășit 60%, în timp ce principalul său concurent a obținut doar 15%, iar pe plan național a obținut aproximativ 80% din voturi, un rezultat absolut impresionant, cu care niciun politruc democrat din Vest nu cochetează. Prea impresionant, spun dușmanii săi. În orice caz, nu există nicio îndoială că a câștigat majoritatea voturilor compatrioților săi, care au arătat că își iubesc liderul, au încredere în el și își conștientizează datoria față de țara iubită.

Belarusul este un stat monoetnic, cu o foarte mică diversitate; nu există partide politice puternice, nici mass-media (străine și independente de națiunile pe care le ocupă prin minciună), nici oligarhi, nici super bogați.

Este încă foarte sovietic, cert, dar într-o versiune foarte elaborată, curată, modernă, morală, echitabilă și bine actualizată. O altă diferență: nicio politică de partid. În timp ce sovieticii au fost întotdeauna conduși de Partidul Comunist oficial, Lukașenko nu are niciun partid în spate. Nu-i plac partidele pentru că separă oamenii, fragmentează, deschide ușa intermediarilor, paraziților și are mare dreptate! El vrea ca oamenii să fie uniți pentru interesul național și popular, iar acest aspect funcționează fiindcă fiecare primește ceea ce merită. Nu există un partid major de opoziție, nu există partide de pescuit fraieri și nici partide de vânătoare a patrioților, a iubitorilor de țară, a fidelilor față de tradiție. Opoziția, cum bine spune AGL [Alexander Gregoryvich Lukașenko], pretinde: „Du-te, ai guvernat prea mult timp, am avut destule de la tine, vrem și noi”.

Un cetățean sănătos nu va vota niciodată persoanele care nu au alte obiective politic decât pofta de putere, cu excepția unor țări bolnave precum România, dar asta e altceva. A fi sătul de un președinte nu este un argument socio-politic viabil, mai ales când ești mulțumit de țara și statutul tău în familia națională.

După primul scrutin, „alegerile rigide” au devenit strigătul de luptă al opoziției. La fel ca Clinton-ienii, care nu credeau că cineva ar vota pentru Trump, opoziția din Belarus nu și-a putut imagina de ce oamenii ar vota o fosilă de 65 de ani. Într-adevăr, astfel de solicitări sunt elementele de bază ale politicii moderne din Occident, iar în lume există cu greu o țară în care rezultatele alegerilor care nu convin Băncii să nu fie contestate. Se afirmă întotdeauna că rezultatele au fost falsificate, că poporul a fost indus în eroare, că președintele ales nu a meritat să fie ales, că rasiștii au votat pentru el sau că Rusia a dat peste cap alegerile.

Ultima victorie a lui AGL a fost recunoscută oficial de țările din întreaga lume. El a fost felicitat de președinții Chinei, Rusiei, Turciei, precum și de Patriarhul Moscovei, Kiril (Biserica din Belarus este parte integrantă a Bisericii Ortodoxe Ruse). Opoziția încearcă să stârnească interesul pentru schimbarea regimului urmărind manualele lui Gene Sharp: transformând mini protestele organizate de afară în atacuri la poliție, apoi cu fete îmbrăcate în alb care înmânează flori și pozează cu aceiași polițiști batjocoriți.

Este morcovul și bățul. Punctul și contrapunctul. Teza și antiteza. Luptătorul pentru libertate și martirul. Această tehnică a funcționat cu succes în multe țări și va fi probabil implementată în noiembrie și în Statele Unite. Belarusul ne arată în ce constă „imixtiunea străină în alegeri”.

Plasăm câteva anunțuri pe Facebook. Sute de tineri sunt instruiți în artele întunecate ale războiului urban: rețeta pentru utilizarea cocktail-urilor Molotov, jaful mașinilor, infiltrarea transfrontalieră, contrabandă cu arme, recrutarea și plata mercenarilor, cum să gestionați un centru de criză de 24 de ore din străinătate, unde și cum să ataci poliția, cum să pregătești și să conduci o revoluție de culoare – cam așa influențează interferențele străine alegerile din Belarus.

Ce vor protestatarii dincolo de eliminarea lui AGL? Se pare că au o agendă: vor să faciliteze angajarea și concedierea lucrătorilor, să încheie legislația privind protecția sindicală și drepturile muncii și reglementarea prețurilor. Acestea sunt ideile neoliberale obișnuite, dar aici este cea mai importantă: Ei intenționează să privatizeze și să vândă activele țării. Doar aici, aici se prăbușește frontul lor unificat: opoziția pro-occidentală vrea să vândă Belarus investitorilor occidentali, în timp ce opoziția pro-rusă vrea să o vândă oligarhilor ruși. Aceste active sunt apetisante și abundente, deoarece 80% din industrie și agricultură rămân în domeniul public, bunul Poporului, mai mult decât în orice alt stat european.

Belarus este ultima rămășiță de aur a Uniunii Sovietice, ultima republică socialistă și naționalistă funcțională din Europa… Ați priceput problema, nu-i așa?

URSS a fost fondată pe proprietatea statului asupra mijloacelor de producție, adică fabricilor, cercetării, industriei și agriculturii. În Federația Rusă, aceste active naționale au fost privatizate de Boris Elțin și date către câțiva oligarhi jidani. Nu este cazul în Belarus. Industria lor este încă un bun național; fermele lor aparțin în continuare unor cooperative agricole locale și nu unor „ferme” transnaționale. În Belarus se mănâncă bine, local, sănătos și la un preț național și socialist, nu unul politic corect.

Belarusul este încă destul de bogat; industria sa a fost modernizată, la fel și agricultura și distribuția. Acestea produc și exportă o mulțime de bunuri, în special în Rusia vecină și în China. Europa are puțin interes pentru camioanele și mezelurile din Belarus, pentru că au camioanele lor și cârnații lor din plastic spre vânzare, dar Rusia le cumpără pentru că le preferă și știu că sunt de valoare. Produsele lactate din Belarus, mobilierul și confecțiile continuă să fie foarte populare în Rusia.

Belarusul a moștenit două rafinării uriașe, una în Mozyr și cealaltă în Novopolotsk, capabile să transforme petrolul și gazul în produse finite spre utilizare. Rusia produce petrol și gaz brut, Belarus rafinează totul; ei ar putea câștiga profituri bune lucrând împreună. Dar oligarhii ruși din spatele Gazprom nu sunt mulțumiți de cota lor obișnuită, așa că au creat o companie intermediară cu sediul în Lituania; compania „cumpără” gazul rusesc și apoi îl „vinde” în Belarus. Plățile din Belarus sunt redirecționate în străinătate către conturile bancare ale oligarhilor. În cele din urmă, o parte din acestea ajung la statul rus, dar multe plăți se rătăcesc.

Gazprom a continuat să crească prețul petrolului livrat rafinăriilor din Belarus, drept răspuns Belarus a optat pentru rafinarea petrolului norvegian și saudit: a fost mai ieftin decât petrolul rusesc. Acum rafinează petrol american. De atunci, Belarusul a decis să taie finanțarea intermediarului Gazprom, iar poliția din Belarus investighează delapidarea fondurilor statului rus în conturi off-shore. Oligarhii ruși sunt foarte nemulțumiți de toate acestea, iar acum finanțează și ei protestele din Belarus și duc o campanie puternică împotriva lui AGL în mass-media și pe rețelele de socializare rusești.

Președintele Putin are un alt joc în cap. El ar dori să vadă Belarusul să se alăture Rusiei ca o republică constituentă. Nu este deosebit de încântat de AGL (care a rezistat isteriei Covid-19 chiar mai bine decât el), dar nici nu dorește să fie îngenunchiat de oligarhii săi.

Acesta este motivul pentru care și-a exprimat susținerea la alegeri și a felicitat AGL pentru victoria sa. Dar mass-media rusească continuă să joace împotriva lui Lukașenko, dovadă că Putin nu este un dictator.

Toți oligarhii, atât în Est, cât și în Vest, ar dori să distrugă ultimul vestigiu al URSS și să elimine orice posibilitate de a scoate lecții utile din acest model, un fel de Elveția socialistă. Aceasta este ceea ce rezultă din alegeri și încercarea de schimbare a regimului. Succesul lui AGL și al Belarusului îi enervează pe toți. Dacă credeți că socialismul nu este o strategie economică de succes, gândiți-vă la Belarus și gândiți-vă de două ori.

O perioadă, cel puțin până în 2015, economia din Belarus a fost cea mai rapidă creștere din Europa. PIB-ul său crește cu 10% pe an. După prăbușirea teribilă din 1991, Belarus a fost prima care a revenit (în 2002), în timp ce Rusia a rămas în urmă până în 2006. Nu uitați faptele, distrugerea totală și inutilă a URSS a dus la o redresare economică completă în 16 ani pentru Rusia parțial privatizată. Belarus, deținută de stat, a revenit în 12 ani. Ucraina, privatizată în totalitate, nu a reușit niciodată să se recupereze, chiar și astăzi, economia Ucrainei este de 65% din ceea ce a fost în ultimul an sovietic, în 1990. Despre România nu mai este necesar să vorbim, economie proprie, zero barat, nici propriile resurse exportate nu sunt economie proprie!

Bielorusia bătrână și încăpățânată s-a descurcat destul de bine sub AGL. Salariile au crescut mai repede decât productivitatea muncii (spre deosebire de Statele Unite sau U.E. unde productivitatea muncii a crescut în timp ce salariile au stagnat. Practic nu a existat (și nu este) șomaj în Belarus.

După 2015, Belarusul a stagnat, ceea ce a fost strâns legat de stagnarea economiei ruse, dar totuși s-au descurcat foarte bine, maximizând potențialul economiei naționale față de țesutul intern de servicii și producție.

Unul dintre secretele succesului din Belarus este faptul că practic nu există corupție. Mulți oameni de afaceri ruși au spus că este aproape imposibil să mituiască un oficial din Belarus (spre deosebire de Rusia, unde funcționarii sunt corupți legendari). KGB-ul din Belarus (au păstrat numele mărcii) este întotdeauna vigilent, luptând mereu împotriva corupției. Belarusul are un sistem bancar transparent, iar sprijinul cetățenilor obișnuiți pentru etica anticorupție, patriotismul concretizat în acțiune civică, face ca un oficial să fie foarte reticent să ia mită.

Ca stat post-sovietic, Belarus este destul de strict. Dacă țara este atât de curată, se datorează faptului că AGL patrulează personal pe străzi. Dacă găsește gunoi, delăsare, lipsă de gospodărire, îl sună pe primarul local și îl obligă să intervină imediat. El are mai mult decât o notă de Lee Kuan Yew, legendarul prim-ministru al Singapore din 1959 până în 1990, și poate că AGL va dura atât cât a făcut-o LKY (31 de ani!), fiind de 26 de ani în serviciul țării, uneori cu coasa în mână pe întinderile agricole.

O altă marcă de rigoare este impozitul special pe care șomerii sunt obligați să îl plătească către stat. Este moștenitorul impozitului sovietic pe paraziți. O persoană care nu lucrează, nu vrea să participe la interesul național, poate fi chiar judecată și condamnată. Socialismul din Belarus nu este un refugiu pentru vânătorii de alocații.

Impozitul mediu în Belarus este de 30%, cu excepția cazului în care unul funcționează de la distanță în industria IT. Belarus are 75.000 de consultanți IT, ingineri și tehnicieni care lucrează pentru companii situate în UE, Rusia și SUA. Salariul mediu în Belarus este de aproximativ 530 de dolari pe lună, bani cu care se trăiește foarte decent. Un cuplu care câștigă peste 1000 de dolari pe lună pune în medie 40% din venituri deoparte, ceea ce explică una dintre cele mai crescute rate de proprietari din lume, în jur de 83%, iar gradul de îndatorare este cel mai scăzut din Europa.

Statele Unite vor să-l aducă pe Lukașenko de partea lor, AGL este gata să joace jocul, iar acum procesează petrol american în rafinăriile sale. AGL vrea să fie prieten cu toată lumea, iar noul prieten apropiat este China. În Belarus, cei de la putere spun că țara lor va deveni o bază de încredere a Chinei în Europa. Bielorusia este foarte, foarte aproape de Rusia, dacă presiunea asupra lui AGL continuă să crească, este posibil să fie nevoit să decidă să treacă peste gard și să se alăture Rusiei. Statele Unite știu acest aspect și se străduiesc să nu-l împingă prea tare, dar rușii sunt suficient de deștepți pentru a încuraja protestele tocmai în acest scop…

Lukașenko urmează să-și liberalizeze statul?

Este posibil aceasta, fără a renunța la toate câștigurile sociale atât de greu obţinute? Nu este atât de sigur. Atâta timp cât puterile imperialiste participă la comerț, probabil nu va exista nicio modalitate de a crea un stat socialist liberal. Aceasta a fost și concluzia lui Vladimir Lenin: el a scris că etapa liberală va fi atinsă atunci când nu vor mai fi prădători în așteptare. Și nu a pierdut timpul pentru a zdrobi revolta de la Kronstadt.

Muncitorii din Belarus este necesar să înțeleagă ce se va petrece cu ei dacă rebelii vor câștiga. Industriile lor vor fi vândute pe trei parale și demontate astfel încât să nu poată concura cu vânzătorii preferați ai globaliștilor, așa cum s-a petrecut deja în Rusia, Polonia și Letonia. Exemplul cumplit al Ucrainei ar fi necesar să-i țină departe de revoltă. Dar va fi suficient? România colonie ar putea să le fie un exemplu de ocolit, unul foarte serios.

Este posibil ca aceste diferențe să fie rezolvate cu forța, dacă protestatarii nu acceptă votul democratic? Dacă neoliberalii acceptă doar forța, atunci este nevoie să fie folosită forța. S-ar putea ca folosirea forței să decidă dacă socialismul belarus va supraviețui sau nu. La urma urmei, revoluțiile colorate nu sunt sortite să aibă succese după succese – au eșuat în multe țări, o să mai eșueze.

În cazul unei lovituri de stat pro-occidentale, Rusia poate să intervină, așa cum permite tratatul CSTO. Dar Rusia nu este în favoarea național socialismului, fie la Minsk, fie în altă parte. Rusia preferă economia național liberală orientată, adică după terminologia liberalilor, economia iliberală. Rămâne de văzut.


Citiţi şi:

Documentul «Opoziție» din Belarus dezvăluie agenda pentru a duce țara în NATO și UE

Un documentar pe care probabil nu-l veți viziona niciodata la TV: «Ukraine on Fire», de Oliver Stone (I)

yogaesoteric
16 septembrie 2020

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More