Un «big bang» al fizicii cuantice: universul este un imens gând dumnezeiesc, o conştiinţă colosală

Timp de cel puţin 200 de ani, ştiinţa ne spune că orice idei de spiritualitate ar putea reprezenta resturile unui „trecut superstiţios”. Dar adevărul este că fizica nu este atât de antagonistă cu religiile şi spiritualitatea, aşa cum ar crede mulţi.

În 1964, lumea ştiinţifică a fost literalmente şocată de o nouă teorie, dar foarte puţini la momentul respectiv au înţeles exact despre ce este vorba. Aceasta a fost poate descoperirea cea mai profundă din ştiinţe. Teoria din 1964 a fost ulterior confirmată şi reprodusă în laboratoarele din întreaga lume în numeroase ocazii, iar astăzi nu există nicio îndoială că ea a fost iniţial una corectă. Este vorba de teoria lui Bell, care încearcă să găsească o nouă cale în a înţelege mai bine lumea de astăzi.
 

 
Începând cu secolul al XVI-lea, odată cu inventarea telescopului de către Galileo Galilei şi observarea spaţiului cosmic, s-a născut fizica clasică, sub forma unui empirism raţional. Genii ca Newton sau Einstein au consolidat această ştiinţă, care părea că poate explica universul în care trăim. Dar poate explica chiar totul?

Misterul luminii: materie sau undă?

Unii oameni de ştiinţă au observat încă de la bun început că există unele lucruri care par că nu prea se potrivesc. În 1801, de exemplu, fizicianul britanic Thomas Young a efectuat „experimentul dublei fante” într-o încercare de a deduce adevărata natură a luminii. Înainte de aceasta, s-a presupus că lumina este compusă din particule mici de materie, dar rezultatul experimentului Young părea să indice cu claritate faptul că lumina este, de fapt, o undă. S-a presupus, în consecinţă, că undele de lumină ar avea nevoie de un mediu pentru a se propaga, mediu ce poartă numele de „eter”. În ciuda numeroaselor încercări de detectare, eterul nu a fost descoperit nici până acum.

Naşterea fizicii cuantice

În 1900, fizicianul american Max Planck a dezvoltat un model matematic care a demonstrat că lumina părea să existe sub forma unor „pachete” de materie. Planck a numit aceste pachete drept „cuante”, după latinescul quantus, care se traduce ca „o mulţime”. Descoperirea lui Planck a dat naştere a ceea ce noi numim astăzi fizica cuantică – adică, studiul acelui grup de particule infinit de mici, care alcătuiesc materia.

Totuşi, de atunci, în ciuda eforturilor unor mari fizicieni (Bohr, Broglie, Schrodinger etc.) marea problemă în fizică a rămas natura luminii: este lumina compusă din particule sau din unde? Nimeni nu poate răspunde clar.

Apare şi teoria Big Bang-ului

Între timp s-au înregistrat progrese remarcabile în direcţia opusă: explorarea în adâncurile Universului. În 1929, analizând cu atenţie deplasările în roşu (frecvenţele luminii observate) ale galaxiilor îndepărtate, astronomul american Edwin Hubble a demonstrat că Universul nostru se extinde. Un Univers în expansiune era o dovadă contrară teoriei privind starea de echilibru a Universului, adică un Univers în esenţă constant şi etern. Constatarea lui Hubble, de asemenea, a sugerat că Universul nostru, întrucât se află în expansiune, trebuie să fi avut un început, adică, un moment în care toată materia se afla concentrată într-un singur punct, care apoi s-a extins. Astfel, a luat naştere ceea ce noi numim astăzi teoria Big Bang a Universului. Teoria Big Bang-ului postulează că Universul a apărut dintr-o „singularitate” (un punct de densitate infinită); totuşi, aici avea dreptate umoristul Terry Pratchett care, glumind, odată spunea: „La început era un nimic, care apoi a explodat”.

Conform Big Bang-ului, în urmă cu 13,8 miliarde de ani, exista un punct incredibil de mic şi de cald al materiei. Acesta s-a umflat, s-a extins şi apoi s-a răcit în timp, permiţând formarea elementelor uşoare, cum ar fi hidrogenul şi heliul. Din cauza unei distribuţii uşor inegale a materiei prin Univers, atracţia gravitaţională a început apoi să consolideze aceste elemente în nori, care au format ulterior stelele, planetele şi galaxiile. 

Un şoc pentru fizicieni: particulele nu se supun cauzei şi efectului!

 

 

Însă acest punct de vedere este unul mecanic, pentru că presupune că Universul este unul determinist, lipsit de voinţă sau de conştiinţă, supunându-se doar unor legi mecanice, conform cauzei şi efectului. Dar, enigma luminii a continuat să afecteze această teorie a determinismului fizicii, a legii cauzei şi efectului. În 1927, de exemplu, fizicianul german Werner Heisenberg a făcut un experiment, încercând să măsoare viteza exactă şi poziţia unei particule, în scopul de a-i prezice viitorul poziţiei sale – un proces care ar fi fost în întregime în parametrii acceptaţi ai fizicii newtoniene. Dar, Heisenberg a descoperit că acest lucru nu a putut fi realizat. Fizicianul britanic Stephen Hawking ne spune că principiul incertitudinii al lui Heisenberg indică fără echivoc că „cu cât se încearcă cu mai multă precizie măsurarea poziţiei particulei, cu atât cu mai puţină precizie se poate măsura viteza şi vice-versa”. Această constatare a trimis o undă de şoc în lumea fizicii.

Principiul lui Heisenberg îi face pe fizicieni să se întoarcă la magie

Într-un sens foarte real, principiul lui Heisenberg a dat o lovitură fizicii newtoniene. Pentru că, dacă starea exactă a Universului era imposibil să se măsoare în orice moment dat, atunci orice stare a Universului, fie înainte, fie după, era de asemenea, imposibil de calculat. Determinismul, principiul cauzei şi efectului nu mai puteau sta la baza fizicii clasice; atunci, cu ce ar trebui ele să fie înlocuite?

Plecând de la această constatare, unii fizicieni, inclusiv Heisenberg, au început să interpreteze natura duală a lumii (particulă-undă) astfel: particulele de lumină devin particule atunci când sunt observate şi rămân unde atunci când nu sunt observate. Acest lucru, desigur, este o afirmaţie extraordinară, aducând aminte mai degrabă de vechile superstiţii, de magie. Ceea ce Heisenberg şi colegii săi sugerează este faptul că lumea nevăzută a mecanicii cuantice nu este un tărâm material, ci mai degrabă un tărâm potenţial. Aşadar, fizicieni ca Heisenberg susţin că baza Universului fizic pare a fi una imaterială, non-fizică. Şi, întrucât baza realităţii fizice provine dintr-o sursă potenţială, non-materială, atunci ce reprezintă aceasta din urmă? Dacă nu-i ceva fizic, ce este?

Universul nu are nicio locaţie, iar baza sa este una imaterială

 

 

În 1964, teoria fizicianului John Stewart Bell a prins contur. Aceasta a demonstrat că Universul este, de fapt, nelocalizat (un efect nelocalizat este o interacţiune care nu implică vreo forţă, nici vreun transfer de semnale şi se produce instantaneu, indiferent de distanţa dintre obiecte). Şi nu doar atât: în mod repetat, teoria lui Bell a fost testată în laborator şi s-a dovedit a fi exactă. Ştiinţa acum este foarte clară: noi trăim într-un Univers nelocalizat. Aşa cum spunea fizicianul Brian Greene de la Columbia University: „Acesta este un rezultat cutremurător. Acesta este tipul de rezultat care ar trebui să ne taie respiraţia”.

Interacţiunile non-localizate sunt astfel construite în ţesătura Universului, încât nu le putem observa. Dar asta nu înseamnă că nu putem observa efectele lor. Căci, după cum explică Herbert: „Situaţia actuală pare a fi următoarea: teoria cuantică este superluminică (mai rapidă decât viteza luminii), realitatea cuantică este superluminică, dar aparenţele cuantice nu sunt. (…) Din moment ce teoriile cuantice ale conştiinţei presupun că toate cauzele individuale ale evenimentelor cuantice se află în lumea mentală, şi teoria lui Bell demonstrează că toate cauzele unor evenimente cuantice trebuie să fie conectate superluminic, atunci ar trebui să ne aşteptăm să găsim nişte evenimente mentale, care se comportă ca şi conexiunea Bell”.

Universul este un gând

Cosmosul material, mecanicist, la care se referea fizica la începuturi nu mai este o realitate; Universul nu este alcătuit din sute de miliarde de galaxii, aflate la distanţe colosale, aparent fără nicio legătură între ele. El mai degrabă pare a fi o adevărată operă de artă, fiind capabil de comunicare infinită şi instantanee. Aceasta înseamnă că Universul în sine pare a semăna mai degrabă cu un organism unitar şi conştient.

Marele fizician britanic Sir James Jeans spunea odată: „Universul începe să arate mai mult ca un gând măreţ decât ca o maşină măreaţă”. Iar acest punct de vedere începe să fie împărtăşit de cât mai mulţi fizicieni din zilele noastre…

Citiți și:

Alfabetul condensat al metaştiinţei în lumina tradiţiei milenare a sistemului yoga (I)

Vedere din centrul Universului (I)

Gândul întrece lumina în viteză

yogaesoteric 

27 iunie 2017