8. Şi acum du-te acasă!
Traducere realizată de profesor yoga Gregorian Bivolaru
După Jean-Yves Leloup, „Note asupra isihasmului”
Tânărul discipol al părintelui Serafim a mai rămas după aceea câteva luni pe Muntele Athos. Rugăciunea cea simplă a lui Iisus îl propulsă adeseori în abisuri fără margini şi fără fund, aducându-l uneori în pragul unei adevărate beţii extatice: „Nu sunt eu cel care trăiesc acum, Hristos cel veşnic trăieşte în mine”, putea să spună el atunci, la fel ca Sf. Paul. Când era copleşit de aceste stări, în el apărea un delir constant de umilinţă şi tot atunci apărea de asemenea dorinţa de intervenţie în favoarea celorlalţi, care se manifesta printr-o dorinţă arzătoare „ca toţi oamenii să fie salvaţi din starea în care se aflau şi să atingă plenitudinea extatică a cunoaşterii Adevărului”. El devenise acum precum o flacără vie, ardea mereu în focul iubirii. „Ardea tot timpul şi totuşi nu era niciodată consumat”. Trăia de asemenea adesea sublime viziuni luminoase. Unii spuneau chiar că l-ar fi văzut mergând deasupra apelor sau rămânând extaziat şi imobil la câţiva metrii deasupra solului…
La un moment dat, din nou Părintele Serafim a venit şi a început să ţipe: „Gata! Ajunge! Şi acum ia-ţi lucrurile şi pleacă!” Şi astfel părintele Serafim îi ceru tânărului său discipol să părăsească Athosul şi să reîntoarcă acasă ca să vadă acolo ce va mai rămâne din minunatele sale rugăciuni şi meditaţii isihaste!
Tânărul discipol isihast plecă imediat după această discuţie, fără a mai întreba de ce i se cerea tocmai aceasta. Revenit înapoi în ţara sa de origine cunoscuţii săi îl găsiră slăbit. Lor nu li se părea a fi nimic spiritual sau dumnezeiesc în barba sa aproape murdară şi în aerul său neglijent. Dar toate acestea şi multele altele acum, pe el, nu îl mai tulburau absolut deloc, căci el nu putea să uite învăţătura stareţului Serafim.
Când uneori se simţea prea agitat, nemaigăsind aproape deloc timp şi pentru el însuşi, renunţa pentru o clipă la tot şi la toate şi se ducea pe terasa unei cafenele ca să mediteze acolo ca un munte. Când simţea cum se amplifică în el orgoliul, vanitatea, îşi amintea fulgerător de mac. „Orice floare se veştejeşte” îşi spunea el atunci, şi inima sa se îndrepta din nou spre lumina lui Dumnezeu cea nepieritoare. Când în alte situaţii tristeţea, mânia, dezgustul îi invadau sufletul, el se retrăgea în singurătate şi începea să respire profund şi ritmic, precum oceanul; făcând aceasta el simţea în scurt timp cum se punea la unison cu Suflul lui Dumnezeu şi atunci plin de umilinţă Îi invoca Numele, murmurând: kyrie eleison.
Când adeseori contempla suferinţele, răutatea şi neputinţa semenilor săi, îşi amintea imediat de meditaţia lui Avraam. Când era calomniat sau atunci când era nevoit să asculte diferite infamii cu privire la persoana lui, îşi regăsea din nou fericirea şi candoarea de copil al lui Dumnezeu meditând împreună cu Iisus. În exterior, pentru ceilalţi era un om ca toţi ceilalţi. Nu urmărea niciodată să aibă aerul unui sfânt. După 7 ani de la reîntoarcerea sa de la Muntele Athos el uitase chiar să mai practice, fie şi o dată pe lună, metoda ascultării interioare isihaste. Dar cu toate acestea ceea ce nu a uitat niciodată era şi va rămâne să Îl iubească pe Dumnezeu clipă de clipă şi să meargă mai mereu în prezenţa Lui (Dumnezeu).
yogaesoteric.net
