Mii de parizieni au protestat împotriva a două piese de teatru care batjocoresc credinţa creştină

Deşi manifestaţiile au fost paşnice, mass-media i-a prezentat pe protestatari ca fiind extrem de violenţi, numindu-i „fascişti” şi „terorişti”

de Anca Munteanu

Mii de persoane au protestat pe străzile Parisului în lunile octombrie – decembrie 2011 împotriva a două spectacole de teatru blasfemiatoare. Parizienii au fost profund indiganţi de  spectacolele Sur le concept du visage du fils de Dieu (Despre conceptul chipului fiului lui Dumnezeu), în care portretul lui Cristos este murdărit, lăsând să se înţeleagă că s-a aruncat materie fecală, şi Golgota Picnic, în care Iisus Cristos este numit „el diablo puto” (târfa diavolului) şi comparat cu un terorist.

În Paris, premiera piesei Despre conceptul chipului fiului lui Dumnezeu a regizorului italian Romeo Castellucci a avut loc în 20 octombrie la Théâtre de la Ville. Din 20 octombrie până în 30 octombrie a avut zece reprezentaţii la Théâtre de la Ville; între 2 şi 6 noiembrie 2011, piesa s-a jucat de şapte ori la centrul cultural Le 104; în 29 şi 30 noiembrie a fost prezentată în cadrul Festivalului Next-International Arts. Piesa a fost prezentată şi în oraşele Rennes şi Villeneuve d’Ascq. Premiera spectacolului Golgota picnic, regizată de argentinianul Rodrigo Garcia, a avut loc în Paris în 16 noiembrie la Théâtre de Garonne, unde a fost jucat zilnic până în 20 noiembrie. Piesa are programate reprezentaţii şi între 8 şi 17 decembrie la Théâtre du Rond Point. Golgota picnic a fost pusă în scenă prima dată în Franţa în oraşul Toulouse.

Indignarea profundă a parizienilor a fost stârnită mai întâi de spectacolul Despre conceptul chipului fiului lui Dumnezeu, în care o imagine imensă cu chipul lui Iisus Cristos (o reproducere după lucrarea intitulată Salvator Mundi, de pictorul renascentist Antonello da Messina, din 1465) este folosită drept decor. În una dintre scenele de final, mai mulţi copii urcă pe scenă şi aruncă cu grenade în chipul lui Iisus; imaginea se descompune încet lăsând să se vadă replica „You are my shepherd” (Eşti păstorul meu), după care apare imediat şi negaţia: „You are not my shepherd” (Nu eşti păstorul meu). Această scenă a fost scoasă din spectacol după începerea protestelor.  

Cel mai scandalos este faptul că, înainte de lăsarea cortinei, portretul lui Cristos este împroşcat cu un amestec creat special pentru a avea culoarea, consistenţa şi mirosul unor materii fecale, care sunt făcute să curgă pe faţa sa ca şi cum ar fi… lacrimi. Castellucci îşi defineşte aşa-zisa artă ca „metafizica excrementelor sau elegant spus spiritul fecalelor”. În opinia noastră, nu este nimic „elegant” sau „artistic” aici, ci doar o oribilă şi dezgustătoare aberaţie, iar idioţenia autorului ei este egalată doar de idioţenia acelora care recepţionează astfel de manifestări pseudo-artistice (care în realitate sunt greţoase) într-un mod pasiv şi mimetic, precum şi de idioţenia celor care, dând dovadă de un năucitor snobism al stupidităţii, le lăudă într-un mod pervers pentru „modernitatea” şi „originalitatea” lor. Din fericire, bunul simţ nu a dispărut complet în rândul parizienilor şi au existat suficiente voci care să demaşte această aberaţie blasfemiatoare.

Protestele au pornit spontan, la premiera piesei lui Castelluci, când opt tineri au urcat pe scenă şi au desfăşurat un banner împotriva creştinofobiei.  (Creştinofobia înseamnă violarea drepturilor creştinilor, insulte la adresa convingerilor lor şi condamnări publice ale învăţăturilor creştine). Când acest banner le-a fost smuls, tinerii s-au aşezat în genunchi, rostind rugăciuni. Imediat după premiera acestei piese, unele asociaţii creştine (printre care Institutul Civitas şi Renouveau France) au lansat apeluri către parizieni pentru a lua atitudine faţă de aceste blasfemii.
 
Singurele „violenţe” de care se fac vinovaţi protestatarii este că în 21 octombrie, înainte de cea de-a doua reprezentaţie a piesei, câţiva spectatori s-au dat înapoi la intrarea în teatru, cu pardesiul uşor murdărit de vreun ou sau de vreun lichid colorat. A pretinde că un ou pe faţada teatrului sau un pic de ulei pe trepte constituie un act degradant (aşa cum a spus ulterior presa), este grotesc. Ceea ce este cu adevărat insultător, este de a murdări, sub pretextul unui spectacol scatologic, portretul lui Cristos, lăsând să se înţeleagă că s-a aruncat cu materie fecală. Adevărata murdărie şocantă din toată această poveste este batjocora adusă portretului lui Iisus.
Înafară de aceste incidente, protestele au continuat paşnic. Seară de seară, în faţa teatrelor unde se jucau aceste piese zeci sau sute de persoane au rostit rugăciuni, au aprins lumânări şi au intonat imnuri religioase. Toate acestea au reuşit să întârzâie sau, uneori, chiar să întrerupă reprezentaţiile.

Mass-media a denaturat grosolan adevărul despre aceste manifestaţii. Sunt difuzate în mod repetat ştiri despre aşa-zise „proteste violente ale fundamentaliştilor creştini” şi aceştia sunt numiţi „fascişti” sau „terorişti”, sunt prezentaţi ca fiind foarte periculoşi, etc, deşi în realitate nu se manifestă deloc agresiv sau violent. Primul ziar care a dat tonul campaniei de dezinformare a fost Le Monde. Modul în care a fost prezentat subiectul respectă ca la carte tehnicile clasice de manipulare. Titlul primului articol vorbeşte nici mai mult, nici mai puţin decât despre „luare de ostateci la teatrul municipal”, al doilea articol vorbeşte despre o „fatwă culturală” (o fatwă este un ordin religios în islamism, care de multe ori se opune modernizării societăţii sau influenţelor occidentale). Cu alte cuvinte, articolele au titluri de senzaţie ce se adresează unui segment de cititori obişnuiţi cu lectura în diagonală. Sunt folosite din plin cuvinte care şochează, dar care sunt foarte departe de realitatea pe care pretind a o descrie. Chiar şi sintagma „fundamentalişti creştini” este bizară, căci se ştie că nu există aşa ceva; scopul ei este să trezească teamă prin asocierea cu „fundamentaliştii islamici”, atât de des invocaţi în contextul atacurilor teroriste. 

Este semnificativ că ziarul Le Monde îl are ca acţionar majoritar pe un anumit Pierre Bergé, iar fundaţia Pierre Bergé-Yves Saint-Laurent este (ce „întâmplare”!) chiar „marele mecena”, adică sponsor principal cu rol de decizie în organizarea Festivalului Toamnei de la Paris, care a adus Golgota Picnic, cel de-al doilea spectacol blasfemiator ce a provocat proteste. 

După articolele menţionate din Le Monde şi alţi jurnalişti s-au raliat curentului şi au contribuit la campania de dezinformare al cărei obiectiv este, desigur, compromiterea celor ce se opun acestor spectacole, aceştia fiind demonizaţi, prezentaţi ca antisociali şi atribuindu-li-se un comportament „violent” şi „cu tendinţe fasciste”. În plus, pe lângă campania de dezinformare propagată de mass-media, au existat şi intervenţii publice ale unor oameni politici infuenţi care au realizat astfel presiuni asupra justiţiei pentru a reprima aceste proteste şi a le scoate în afara legii. Ministrul francez al Culturii, Frédéric Mitterrand, a declarat că „protestele credincioşilor lezează principiul fundamental al libertăţii de exprimare, protejat prin lege în Franţa”. Théâtre de Ville şi alte instituţii culturale au realizat o petiţie în care pledează pentru dreptul la liberă exprimare. Până şi Biserica Romano-Catolică din Franţa a condamnat aşa-zisele „violenţe produse în timpul recentelor demonstraţii”. Autorităţile eludează, ca de obicei, chestiunea dreptului de a avea o religie şi o credinţă cărora să li acorde respectul cuvenit. 

 
Manifestaţiile au luat amploare la sfârşitul lunii octombrie, când peste 1500 de persoane (conform mass-mediei) au mărşăluit paşnic pe străzile Parisului, cerând să le fie respectate credinţa şi convingerile religioase. Unele site-uri de pe Internet susțin că numărul manifestanților a depășit 5000.
 

Protestele au continuat şi în lunile noiembrie şi decembrie, la reprezentaţiile piesei Golgota Picnic. Jucat anterior în Spania, acest spectacol blasfemiator a provocat o adevărată mişcare de protest, provocând dezbateri în Parlament, apoi manifestări în faţa teatrului. Haideţi să vedem de ce…. Cristos este numit „târfa diavolului” şi comparat cu un terorist. O femeie pe jumatate goală, cu false stigmate şi o cască de motociclist reprezintă… crucifixul.  Scena este pavată cu hamburgeri, pentru a parodia într-o manieră grotescă înmulţirea pâinilor. Dirijorul italian Marino Formenti interpretează la pian, în pielea goală, aria „Cele şapte cuvinte din urmă ale lui Cristos pe Cruce” de Haydn. Regizorul Rodrigo Garcia pretinde „o revizuire a Sfintelor Scripturi” şi vorbeşte despre o abordare „absolut lipsită de pudoare” destinată prezentării iconografiei creştine ca imagine a „terorii şi a barbariei”. El redă propria sa imagine asupra evenimentelor din Biblie, tradusă printr-un limbaj şi imagini obscene. Legat de valul de proteste pe care le-a stârnit piesa sa, acesta se mulţumeşte să răspundă astfel: „Piesele mele sunt mereu prost primite. O bună parte a publicului este proastă”. Aşa să fie?!

Acestea nu sunt primele manifestaţii de acest gen care au loc Franţa. În luna aprilie 2011, peste o mie de persoane au protesat în oraşul Avignon faţă de expunerea în Franţa a fotografiei Piss Christ (ce prezintă un crucifix scufundat în urină), realizată de americanul Andreas Serrano. De asemenea, tot în aprilie 2011 Institutul Civitas a lasat o petiţie în care era prezentată indignarea faţă de „profanarea lui Iisus”, semnată de aproape 40.000 de persoane. Fotografia realizată în 1987, a fost distrusă în timpul protestelor din 17 aprilie 2011 din Franţa.

Citiţi şi:

Incredibil, profund revoltător, dar adevărat: Iată care este « arta » abjectă pe care o promovează francmasonii!

Codul subliminal al „Iluminaţilor” ascuns în videoclipurile MTV

yogaesoteric
9 decembrie 2011

Also available in: Français