Minciunile sfruntate însă profitabile ale ştiinţei: Moartea cerebrală şi frauda donării de organe (I)

Motto:
„Esenţa stranie a prostiei nu este doar să nu ştii, ci să nu vrei să ştii… atunci când aceasta este cu putinţă”
 
Bruce Lipton:

„Sunteţi responsabili pentru tot ceea ce vi se petrece, din clipa când conştientizaţi că sunteţi responsabili pentru tot ceea ce vi se petrece”

 

Sunteţi sau vreţi să deveniţi donatori de organe? Citiţi cu atenţie acest articol!
 

Până în luna decembrie 2013 şi eu eram convinsă că donarea de organe este bună, umană, profund etică şi de o moralitate impecabilă – ca şi vaccinarea: mulţi oameni trăiesc cu iluzia că este bună, până când – uneori loviţi oribil de destin – încep să se informeze cu adevărat despre subiectul respectiv.

Pe 18 decembrie a murit o prietenă dragă. În aceeaşi zi în care am reuşit în sfârşit să dau de soţul ei la telefon, am aflat că fusese debranşată de la aparate şi i se recoltaseră deja organele pentru transplantare!!! Am fost profund afectată, trei săptămâni m-am simțit anesteziată de durere şi de şoc…

Şi mi-am adus aminte de un mail primit acum o jumătate de an de la o familie de nemţi care mă rugaseră să le trimit şi lor traducerea în română a prelegerii dr. Johann Loibner despre originea şi istoria vaccinurilor, iar după aceea îmi trimiseseră două broşurele despre moartea cerebrală şi donarea de organe, cu rugămintea să-mi fac timp să le traduc şi pe acelea în română, fiindcă ei merg des într-o zonă rurală din România, unde oamenii nu sunt deloc informaţi despre aceste aspecte. Fiind atunci ocupată cu un alt proiect, am aruncat doar foarte scurt un ochi pe documentele respective, practic neînregistrând despre ce era vorba, şi le-am salvat în ideea că voi reveni la ele când îmi vor permite priorităţile…

O să-mi reproşez toată viaţa că nu am parcurs atunci cu atenţie textele respective, dar cred că ştiti şi voi cum se petrece când ceva nu vă atinge personal: e uşor de ignorat şi de blocat şi de băgat capul în nisip şi mers în continuare prin viaţă cu ochii închişi… La vaccinare am avut norocul şi am fost binecuvântată cu o prietenă care mi-a deschis ochii asupra acestei fraude încă dinainte de a rămâne însărcinată, astfel încât m-am putut informa pe îndelete şi fără frică. Ei bine, la capitolul moarte cerebrală şi donare de organe eram total ignorantă… mai bine zis credeam – ca cei mai mulţi dintre voi – ceea ce auzisem la televizor şi ce citisem prin ziare: că e nobilă, de o înaltă ţinută morală, că salvează vieţi şi că ar trebui să ne determine pe toţi să semnăm cardurile de donatori. Ei bine, pot să vă spun că de pe data de 19 decembrie şi până în ziua de azi am citit deja sute de pagini şi materiale în română, engleză şi germană pe această temă, am stat nopţi întregi şi am urmărit zeci de prelegeri, interviuri, filme şi reportaje pe această temă, m-am înscris în două grupuri pe Facebook care se ocupă cu această temă, cred că la ora asta aş putea să ţin o prelegere de două ore cu toate informaţiile pe care le-am acumulat până acum. Ca şi pentru subiectul vaccinării, am simţit nevoia să fac o cercetare aproape exhaustivă, mai ales că din căutările mele pe internet a reieşit că nu mai exista niciun alt articol în limba română de complexitatea celui pe care vi-l propun acum.

Articolul de faţă este, pe lângă dorinţa mea de a informa cât mai mulţi oameni, în primul rând o încercare de a-mi spăla păcatele faţă de draga mea prietenă, pe care nu am putut s-o salvez. Nu, nu de la moarte, ci măcar de la disecţia pe viu care se cheamă „donarea de organe”!!!

Deja primele lucruri pe care le-am aflat de la soţul ei la telefon mi-au aprins beculeţele. Medicii de pe ambulanţă au dus-o mai întâi la un spital din apropiere și, primul lucru suspect, nu l-au lăsat şi pe soţ în ambulanţă, deşi ea îşi pierduse cunoştinţa şi în indicaţiile legale pentru paramedici scrie clar că „Prezenţa unui însoţitor în ambulanţă este permisă atunci când este pentru binele pacientului. De asemenea, prezenţa însoţitorului este recomandată la transportul copiilor sub 14 ani şi al persoanelor care din cauza stării în care se află nu pot da detalii despre ele însele.” Când soţul ei tocmai parca maşina la acel spital, l-au sunat pe mobil ca să-i comunice că s-au răzgândit şi au dus-o la ALT spital (aflat mult mai departe!), anume Clinica Bremen-Mitte, care – vai, ce „coincidenţă” – are şi un centru de transplantare afiliat!!!!!! Pentru mine este clar că soarta ei a fost decisă încă din ambulanţă! Apoi, la clinică, soţul ei primea în fiecare zi un alt diagnostic de la câte un alt medic, unul mai evaziv ca celălalt: ba era atac cerebral, ba era anevrism şi o operau, ba era „ceva genetic, mai bine că nu aveţi copii, altfel putea fi transmis pe linie genetică”(!!). S-au eschivat când el a întrebat dacă a intrat ea singură în comă sau au băgat-o ei ca s-o stabilizeze. Într-o zi l-au chemat să discute cu el, dar nu a apărut nimeni. A doua zi a apărut o doctoriţă nouă, după ce iar a fost lăsat să aştepte cu orele. În final i s-a comunicat că soţia lui intrase în moarte cerebrală, totul ireversibil, bla-bla-bla… şi apoi a venit şi întrebarea inevitabilă: „Nu ne daţi organele?” Era candidata perfectă: 45 de ani, fără copii, şomeră, fără rude lângă ea cu excepţia soţului. Vă las pe voi să trageţi concluziile, căci eu sunt împietrită.

Ştiu că articolul acesta va fi o lectură extrem de dureroasă şi neplăcută, care vă va face pe alocuri să vi se strângă stomacul, dar dacă tot aţi ajuns aici vă rog să citiţi cu atenţie totul şi să vă convingeţi singuri: apelez ca întotdeauna la discernământul fiecăruia. În lista de surse din final am să pun o serie de linkuri pe care vă invit să le parcurgeţi ca să fiţi informaţi din surse medicale independente despre ce înseamnă cu adevărat „darul vieţii” de care vorbesc cu atâta „abnegaţie” cei care vor să vă convingă să vă faceţi card de donator! 

„Informarea” publicului larg

În prezent, în Germania se face peste tot o reclamă tot mai insistentă pentru donarea de organe, căci disponibilitatea populaţiei de a dona a început să lase de dorit în ultima vreme, mai ales din cauza scandalurilor cu transplanturi frauduloase. Chiar zilele acestea se judecă procesul unui celebru chirurg din Gőttingen, care este acuzat că a manipulat din plin listele de transplantare, a falsificat 50% din actele pacienţilor, a transplantat diverse organe unor pacienţi care nu corespundeau criteriilor legale/medicale etc., contribuind chiar la decesul prematur al unor pacienţi.

Asigurările de sănătate ne trimit scrisorele în care suntem întrebaţi în formulări mieroase dacă dorim card de donatori. Până şi în şcoli şi licee a început să se discute subiectul! Revistele lucioase gen Spiegel sau Stern au pagini întregi de reclame de pe care îţi rânjeşte câte o vedetă infatuată care ţine în mână cardul de donator de organe: moderatorul Markus Lanz cu textul „Ăsta e la modă acum” , halterofilul Matthias Steiner cu textul „Cântăreşte puţin, dar are greutate”, actorul Klaus Behrendt (în imagine) cu textul „Pentru mine este clar. Asta se poartă acum: cardul de donator de organe” .

Multe broşuri colorate şi reclame la cinema sunt menite să ne însufleţească să ne punem organele la dispoziţia altor oameni. Mai că începi să te jenezi dacă vrei să-ţi păstrezi propriile organe după moarte!

După moarte… Ei, aici începe problema. În caz că nu ştiaţi, nu sunteţi morţi atunci când vi se extrag organele pe care eventual vreţi să le donaţi! Sunteţi doar definiţi ca morţi.

Istoria industriei de transplantare

Şi intrăm direct în temă: problema majoră a transplantului de organe este că de la un mort nu pot fi obţinute organe transplantabile! Acele organe sunt la fel de moarte ca şi mortul. Organe vitale, care funcţionează, nu pot fi recoltate decât de la un om viu. Da, aţi citit bine, toţi aceşti oameni trăiesc încă, după toate legile biologice, atunci când li se extrag organele. Asta îi ucide în realitate.

Parcă vă şi aud: „Nu pot să cred, nu e adevărat, pe cardul de donator scrie altceva!”. Da, pe declaraţia respectivă scrie:

Subsemnatul(a) ……..  informat(ă) şi conştient(ă) asupra riscurilor şi beneficiului transplantului de organe, ţesuturi şi celule umane; în concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare referitoare la prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule umane, declar că sunt de acord cu înscrierea mea ca donator voluntar post-mortem pentru urmatoarele organe, ţesuturi şi celule:…………… 

Buba apare la definiţia de post-mortem, cu alte cuvinte ce se înţelege mai nou prin sintagma după moarte, adică acum intră în joc conceptul-joker de „moarte cerebrală”. Definiţia morţii cerebrale datează din 1968, de când Comisia ad hoc de la Harvard Medical School a întocmit o lucrare „ştiinţifică”  (la comanda industriei medicale nou create – însăşi expresia ad hoc înseamnă „anume pentru acest scop”!) pentru a redefini conceptul de moarte.

La momentul acela existau două probleme acute. În primul rând, medicina  „progresase”  atât de mult încât transplantul de organe devenise posibil: profesorul Christiaan Barnard făcuse deja primul transplant de inimă, care îi adusese renume mondial (nu mai conta că cel care a primit organul a decedat la 18 zile după transplant!!). Ceea ce puţini ştiu: Barnard încălcase prin operaţia respectivă toate standardele şi legislaţiile medicale şi etice posibile, deci risca să fie acuzat de crimă. Concomitent, un alt medic fusese acuzat şi condamnat pe bună dreptate pentru crimă în Japonia pentru un transplant de la un „mort cerebral”…

Ei bine, înainte ca pe Barnard să-l aştepte aceeaşi soartă, proaspăt solicitatul comitet de la Harvard a livrat exact la timp „expertiza” care impunea conceptul abstract de moarte cerebrală ca noua definiţie a morţii şi recomanda ca moartea cerebrală să fie considerată moartea omului, oferind astfel peste noapte baza „legală” şi „etică” pentru ca pe viitor oamenilor să li se extragă pe viu organele. Cum de până atunci nimeni nu simţise nevoia să dea o nouă definiţie morţii?? Abia când s-au profilat la orizont câştigurile grase pentru industria farmaceutică şi a început să fie nevoie de organe vii şi proaspete pentru transplanturi, s-a inventat şi noua definiţie. Ca atare, „moartea cerebrală” nu a apărut şi nu s-a dezvoltat prin aplicarea vreunei teorii sau metode ştiinţifice noi, comisia de la Harvard nu a stabilit dacă coma ireversibilă era un criteriu adecvat pentru deces. Membrii comisiei erau medici, teologi şi avocaţi. De aici se vede clar că nu era vorba de o chestiune medicală, ci de una juridică! Misiunea declarată a comisiei a fost să justifice cumva „moartea cerebrală” stabilită ca un nou criteriu al morţii, pentru a impune eutanasia mascată. Pe scurt, raportul a fost făcut ca să corespundă deja scopului şi concluziilor la care se ajunsese anterior. Scopul „expertizei” a fost declarat direct în text: „Intenţia noastră principală este de a redefini coma ireversibilă ca nou criteriu al morţii… […] Criterii depăşite pentru a defini moartea pot duce la controverse în obţinerea organelor pentru  transplantare”…

Cu alte cuvinte, nu se făcuseră studii, nu a existat absolut nicio bază ştiinţifică pentru a susţine ipoteza că moartea cerebrală ar fi moartea reală, dar era nevoie musai de criterii noi, utilitare, anticipatorii, pentru a redefini moartea cu scopul declarat al recoltării de organe; Shah și colaboratorii au publicat în Journal of Medical Ethics critica deschisă a noii „definiţii” („ficţiune legală” ), dar nu a fost băgată în seamă – era profit de făcut, nu era timp de „mărunţişuri” ştiinţifice…

Dr. Henry Beecher, preşedintele comitetului de la Harvard, a comunicat direct şi fără jenă adevărul despre raportul respectiv:

„Există într-adevăr un potenţial salvator de vieţi în noua definiţie, care – când va fi acceptată – va duce la o cantitate disponibilă mai mare de organe esenţiale în condiţii vitale, pentru transplantare, astfel vor putea fi salvate nenumărate vieţi acum pierdute inevitabil… La ce nivel alegem să numim moartea este o decizie arbitrară. Moartea inimii? Părul continuă să crească. Moartea creierului? Inima poate continua să bată. Este necesar să se aleagă un nivel la care creierul să nu mai funcţioneze. Este ideal să se aleagă un nivel la care, deşi creierul este mort, celelalte organe să mai poată fi folosite. Aceasta am încercat să clarificăm în ceea ce am numit noua definiţie a morţii.”   Henry K. Beecher şi H. I. Dorr, The New Definition of Death: Some Opposing Views, International Journal of Clinical Pharmacology, 5, (1971): 120

În al doilea rând, în 1968 mai exista şi altă problemă, care a fost şi ea „rezolvată” prin „expertiza” de la Harvard. Terapiile intensive – o ramură nouă a medicinei, dar care se dezvolta fulgerător – lăsau tot mai mulţi pacienţi într-o stare intermediară, între viaţă şi moarte. Oamenii respectivi vegetau uneori ani în şir fără a-şi mai recăpăta cunoştinţa, iar îngrijirea lor costa enorm. Expertiza de la Harvard a „rezolvat” dintr-o lovitură şi statutul incert al unor astfel de pacienţi. Şi astfel s-au creat premisele perfecte: moartea era redefinită şi accelerată – marea industrie a transplantului de organe luase naştere! Iar când spun industrie, mă refer nu numai la profiturile făcute prin vinderea organelor şi prin transplantarea lor, ci şi la miliardele câştigate cu medicamentele imunosupresive pe care cei care primesc organele sunt obligaţi să le ia o viaţă întreagă pentru ca organismul lor (care nu se lasă păcălit) să nu respingă organul proaspăt transplantat; medicamente  care uneori, pentru primitorii de organe, se ridică la sume de mii de euro pe lună şi carre de cele mai multe ori contribuie la declanşarea de cancere la aceşti pacienţi.

Nu mai insist aici asupra aspectului subliniat într-un studiu publicat în British Medical Journal în 2000, conform căruia transplantarea unei inimi nu reduce riscul decesului, ba chiar dimpotrivă.

Ce este de fapt moartea? De ce un mort cerebral nu este mort?

Da, în ziua de azi ne preocupăm de orice, dar evităm mereu să ne gândim la boli, la moarte. Credem că ştim deja tot ce e de ştiut despre moarte… şi oricum ne va ajunge mai devreme sau mai târziu, deci de ce să mai pierdem vremea să ne şi gândim la asta? E clar ce e moartea… nu-i aşa?

Chiar aşa, ce este moartea? Moartea este un proces. Pe vremuri moartea era considerată un fenomen complex: un fenomen medical, teologic, filozofic, juridic… acum a rămas doar un fenomen medical, aflat exclusiv la cheremul medicilor. Nu mai există o definiţie legală a morţii, în schimb există definiţa medicală: „În prezent se poate vorbi de deces în două situaţii diferite: când apare întreruperea ireversibilă a funcţiilor respiratorie şi circulatorie sau când sunt întrerupte ireversibil toate funcţiile sistemului nervos central, inclusiv cea a trunchiului cerebral.”

„Expertiza” comitetului de la Harvard stabilise iniţial că „mortul cerebral” nu avea voie să aibă reflexe. Ulterior s-a constatat ca aproximativ 75% dintre pacienţii etichetaţi drept „morţi cerebrali” aveau reflexe!

După Dragomirescu [1996] „moartea este încetarea definitivă şi ireversibilă a vieţii, prin oprirea funcţiilor vitale, fiind rezultatul rupturii echilibrului biologic care este necesar menţinerii vieţii, încetarea fenomenelor vitale mergând până la oprirea activităţii metabolice celulare.”

Dr. Paul Byrne, un pediatru şi neonatolog american care luptă de zeci de ani pentru informarea populaţiei despre ceea ce înseamnă cu adevărat donarea de organe, descrie un „mort cerebral” astfel: „În acest caz, trupul este cald şi flexibil. Inima îi bate, are culoare normală, temperatură şi tensiune. Majoritatea funcţiilor există, inclusiv digestia, excreţia şi menţinerea unui echilibru al fluidelor cu eliminarea normală a urinei. Va exista adesea o reacţie la inciziile chirurgicale, creşte tensiunea! Dacă este observat o perioadă mai lungă de timp, o persoană declarată «în moarte cerebrală» va arăta semne de vindecare şi dezvoltare şi va trece prin perioada pubertăţii, dacă este copil.”

Dr. Alan Shewmon, profesor de neurologie pediatrică la UCLA, a documentat peste 175 de cazuri de oameni diagnosticaţi cu „moarte cerebrală”, care au supravieţuit o perioadă foarte lungă de timp. El argumentează că creierul, la fel ca orice alt sistem din organismul nostru, nu este singurul care defineşte o persoană. Un „mort cerebral” este cel mult un muribund fără funcţii cerebrale măsurabile, dar cu funcţii organice active şi de multe ori şi senzoriale, de multe ori şi cu reflexe… întrucât nu se poate constata cu precizie moartea tuturor neuronilor şi ireversibilitatea tuturor funcţiilor cerebrale, „moartea cerebrală” este un termen foarte periculos.

Medicul J.L. Bernat, în lucrarea lui foarte importantă cu titlul Despre definiţia şi criteriul morţii (1981) afirmă că „definim moartea ca încheierea permanentă a funcţionării organismului ca întreg”.

Expertul Camerei Federale de Medici din Germania, prof. dr. Dieter Birnbacher, a declarat deschis în 2010: „Se recoltează organe de la un organism viu. Trebuie să admitem că oamenii aflaţi în moarte cerebrală nu sunt încă morţi, dar îi putem totuşi folosi ca donatori de organe. La explantarea organelor unui mort cerebral se scot organe dintr-o fiinţă umană vie.”

Aşa-numitul President’s Council on Bioethics (SUA) a stabilit clar în 2008: moartea cerebrală nu este un criteriu biologic, în conformitate cu ştiinţele naturii, pentru pronunţarea morţii. Consiliul de Bioetică admite că supoziţiile făcute până atunci despre legătura temporală şi cauzală dintre moartea cerebrală diagnosticată şi dezintegrarea funcţiilor corporale au fost infirmate empiric. Integritatea organismului uman nu este dată de suma organelor individuale. Creierul nu este integratorul diverselor funcţii ale corpului, integrarea este o trăsătură emergentă a întregului organism. Credeţi că aceste constatări au deranjat cumva industria transplantării de organe?

Dr. David W. Evans scrie: „M-am întrebat de ce continui să încerc să fac cunoscut adevărul despre transplantare, după 35 de ani de eforturi destul de lipsite de efecte. La început m-a motivat descoperirea fraudei ştiinţifice şi intelectuale implicate în definiţia de «moarte cerebrală» când era clar că se testau doar părţi infime din creier. Pe măsură ce trecea timpul, motivele tot mai puternice au devenit îngrijorarea în ce priveşte modul cum oamenii vulnerabili sunt păcăliţi, mai ales de către autorităţile medicale, cu intenţia de a obţine mai multe organe pentru transplant – cu orice preţ, după cum se pare. Dacă milioanele de oameni care au semnat cardurile de donatori în ideea că vor dona organele «după moarte» nu au fost informaţi că riscă să fie doar diagnosticaţi ca morţi cu ajutorul unor criterii controversate în lumea medicală, atunci ei au fost înşelaţi, iar «acordul» lor de a dona organe nu este valabil din punct de vedere juridic.” 

Conceptul de moarte cerebrală este „empiric şi logic FALS”, scrie cercetătorul în neurologie Gerhard Roth.

Psihiatrul Johann-Christoph Student afirmă că este „absolut inacceptabil ca morţii cerebrali să fie etichetaţi ca morţi” şi că ei sunt doar „definiţi ca morţi deoarece medicii nu au curajul să admită că organele sunt extrase pe viu de la persoane care încă au viaţă în ele”.

Medicul internist Linus Geisler susţine că un „mort cerebral” este o persoană vie căreia îi lipsesc anumite funcţii ale creierului şi că în procesul morţii, sistemul medical îşi permite să tragă linia de separare dintre viaţă şi moarte după criterii arbitrare.
 
Dr. Max-Otto Bruker, internist, declară: „În prezent moartea cerebrală este considerată în mod absurd ca moarte totală, deşi nu există dovezi suficiente pentru această afirmaţie. Mi-e ruşine pentru profesia de medic, pentru colegele şi colegii mei care nu se revoltă în mod clar faţă de modul cum este informată populaţia în privinţa transplantării de organe. Prin tăcerea lor, ei favorizează astfel o afacere întunecată, practicată fără etică şi morală, o afacere care ignoră demnitatea umană şi bagatelizează riscurile uciderii unei persoane aflate încă în viaţă.”

Fundaţia Germană pentru Transplant de Organe admite că „şi după intrarea în moarte cerebrală pot fi constatate mişcări ale extremităţilor”, cum ar fi semnul lui Lazăr – o mişcare care seamănă cu o îmbrăţişare. „Asemenea mişcări pot fi constatate la cca. 75% dintre cei aflaţi în moarte cerebrală”, recunoaşte Fundaţia.

Cardiologul german dr. Paolo Bavastro afirmă: „Reflexele sunt fenomene vitale, indiferent de locul unde apar şi forma în care se manifestă. Un mort, un cadavru nu are reflexe! Cei care susţin definiţia morţii cerebrale afirmă: sunt doar reflexe, omul e mort. Ei bine, această «logică» ţine cel mult de o «etică a eliminării prin definire» şi este în realitate o încercare de tutelare a percepţiilor, cum a explicat şi filozoful Robert Spaemann. Pacienţii definiţi ca morţi cerebrali ne arată clar multe procese vitale care au funcţii integrative: respiraţia internă (schimb de gaze între sânge şi ţesuturi), respiraţia celulară, reglarea tensiunii, activitate cardiacă spontană, reglarea temperaturii, eliminare (urina şi fecale), procese metabolice, producţie şi eliminare de hormoni, producţie de sânge proaspăt etc. Un om grav bolnav, un muribund este încă pacient, nu este un mort.”

Referitor la importanţa „reflexelor”, să nu uităm că în conceptul iniţial formulat de Comitetul de la Harvard se vorbea despre o „areflexie totală” (deci lipsa totală de reflexe!), dar imediat ce s-a început cu practica de măcelărire a „morţilor cerebrali” s-a constatat că 75% aveau multe reflexe, de aceea repejor s-a modificat iar definiţia, precizându-se că trebuie să existe doar o „areflexie cerebrală”. Alba-neagra!

Într-o prelegere, dr. Paolo Bavastro puncta: „Să analizăm problematica morţii cerebrale şi dintr-o altă perspectivă, citind explicaţiile fizicianului E. Schrödinger, părintele mecanicii cuantice, care în 1944 pusese întrebarea «Cum se explică prin fizică şi chimie procesele din timp şi spaţiu care au loc în interiorul limitat al unui organism viu? Care sunt caracteristicile vieţii?». Răspunsul lui sună aşa: «Când acel organism continuă să facă ceva, se mişcă, schimbă substanţe cu mediul într-o perioadă mai lungă decât ne-am aştepta de la o bucată de materie moartă. […] Cândva dispare acea calitate a organismului şi rămâne doar o bucată moartă de materie. […] În fizică numim acest fenomen stare de echilibru termodinamic sau stare de entropie maxima.» – Astfel, semnele vieţii sunt rezistenţa pe care o opune organismul prăbuşirii finale – nu capacitatea de a se reproduce, de a creşte, de a se dezvolta, ci faptul că este capabil să rămână «în mişcare» atâta timp. După Schrödinger, capacitatea organismului de a se opune morţii este legată de ordinea caracteristică a moleculelor pentru care nu se aplică legile obişnuite ale fizicii. Atât timp cât un om, un organism, trăieşte, pentru acesta nu sunt valabile legile obişnuite ale fizicii; el nu intră în dezagregare, se eliberează din entropie; abia în moarte, după încheierea procesului de deces se aplică legile fizicii, ale entropiei: organismul intră în dezagregare, organele încep să se dizolve, se tinde către un echilibru termodinamic. După considerente pur fizice, un om căruia i-a cedat creierul este un om viu! Organele acestui om pot fi recoltate din singurul motiv că el încă nu a intrat în stare de entropie, deci este încă viu! În cazul morţilor cerebrali, din punct de vedere biologic, fenomenologic şi fizic (dar nu numai) este vorba de oameni vii! Sunt oameni grav bolnavi, oameni aflaţi pe moarte, însă un muribund este un om care încă trăieşte.” (Schrödinger, Ce este viaţa, 1987, Fox Keller Noua gândire despre viaţă, 1998)

Citind până aici cred că v-aţi dat seama deja că există o mare diferenţă între moartea biologică, adică moartea reală, şi cea cerebrală, nou definită peste noapte de medicina „modernă”  în scopuri bine determinate. Gândirea mecanicistă ne face dealtfel uşor de manipulat şi ne ţine pe majoritatea dintre noi într-o închisoare a spiritului, în care am ajuns să considerăm că doar creierul ne defineşte, am uitat că suntem de fapt nişte fiinţe foarte complexe, că suntem mai mult decât simpla materie sau masă biologică, iar sufletul şi spiritul nostru nu se află doar în trunchiul cerebral! Dar oricum asta nu are nicio legatură cu definiţia frauduloasă a „morţii cerebrale”, despre care ştim acum că a fost inventată doar pentru a se da mână liberă traficului legalizat de organe.

Articol preluat de pe: http://piersicuta.blogspot.de/2014/01/minciunile-profitabile-ale-stiintei.html

Citiți partea a doua a acestui articol

Citiţi şi:

Industria farmaceutică (I). De la imaginea de sprijin al sănătăţii oamenilor la… realitate

Vaccinarea antipolio – «grija» autorităților de a infecta cu un virus cancerigen zeci de milioane de americani

yogaesoteric
20 iunie 2014