Nutriţia, colesterolul, zahărul şi caloriile

 

Conceptul de nutriţie corectă (hrănire corectă) este un produs al ultimei jumătăţi de secol şi are la bază, din punct de vedere al cercetării, un singur „studiu”. Am folosit intenţionat ghilimelele, deoarece nu există, la origini, niciun studiu ci doar spusele şi persuasiunea unui fiziolog care a profitat de starea de panică a poporului american din anii ’55. O să ajungem şi acolo.

Întrebaţi-vă bunicii de câte cazuri de diabet, atac de cord, atac cerebral, cancer, tumori etc. au auzit în perioada copilăriei. Întrebaţi-i ceva la fel de interesant (care de asemenea are consecinţe nefaste asupra sănătăţii, indirect): câţi oameni se confruntau cu obezitatea – boala secolului modern? Veţi fi foarte surprinşi indiferent în ce colţ al lumii vă aflaţi, indiferent ce religie aveţi, indiferent ce „cultură” alimentară (x aliment e bun, y aliment nu este bun) aveau bunicii dvs. Concluzia simplă, observată de toate forurile medicale, de media, de oamenii simpli: aceste boli s-au accentuat teribil de mult în ultima jumătate de secol.

Epoca luptei împotriva grăsimilor

Să începem cu începutul. Părintele nutriţiei şi regularizării nutrienţilor este, aţi ghicit, Statele Unite ale Americii. Până în anul 1955 nimeni nu considera că alimentaţia joacă un rol esenţial în ceea ce priveşte sănătatea. Însă odată cu celebrul infarct al preşedintelui Americii din acea vreme, Dwight D. Eisenhower, tot poporul american s-a întrebat care este cauza acestui infarct. Există documente medicale care atestă faptul că de fapt Eisenhower era bolnăvicios, ceea ce îl făcea să fie mai mereu slăbit, iar acest infarct a fost puternic mediatizat pentru ca poporul american să devină sensibil şi suportiv, pentru a-i creşte şansele preşedintelui la al doilea mandat. Deşi se ştia, nu a ajuns niciodată în presă faptul că fuma patru pachete de ţigări pe zi şi consuma băuturi alcoolice în exces. Însă erau difuzate clipuri cu starea extraordinară de sănătate de după infarct, Eisenhower jucând golf pentru a demonstra poporului deja sensibilizat că este capabil să fie lider în continuare.

Odată cu această vâlvă mediatică extraordinară, prima voce – şi ultima – care a spus că ştie foarte bine ce poate cauza un infarct a fost fiziologul Ancel Benjamin Keys. Se spune despre el că a studiat influența dietei asupra sănătății. În special, el a emis ipoteza că grăsimile saturate prezente în dietă provoacă boli cardiovasculare și ar fi necesar să fie evitate. După această teorie, oricare alt studiu – poate chiar mult mai reuşit decât statistica falsificată a domnului Keys – a fost combătut în forţă atât de asociaţia nutriţionistă proaspăt înfiinţată, cât şi de mass-media, despre care se ştie că nu are cunoştinţe medicale şi nici nu cunoaşte procedurile prin care un studiu poate fi valid sau din contră.

De-a lungul anilor cercetarea ştiinţifică a avut contradicţiile sale şi în linii mari s-a permis ca un studiu ulterior, considerat „mai bine realizat”, să combată şi să modifice anumite linii directoare, devenind astfel de referinţă. Însă în această direcţie, cea a nutriţiei, deşi au apărut studii moderne, cu mijloace de monitorizare deosebite etc., se rămâne cu încăpăţânare la ipoteza că cu cât mănânci mai mult colesterol, cu atât se depune mai mult pe vasele de sânge, ceea ce, la prima vedere, are un sens. Însă sfera medicală cunoaşte foarte bine faptul că trupul uman este deosebit de complex iar această teorie corespunde mai mult unei logici mecanice.

În această direcţie merită să precizăm că cel mai „de temut” cercetător, care a fost blamat în media şi chiar ameninţat, este John Yudkin, un fiziolog și nutriționist britanic, profesorul fondator al Departamentului de nutriție la Queen Elizabeth College, Londra. Yudkin a scris mai multe cărți care recomandă diete cu conținut scăzut de carbohidrați pentru pierderea în greutate, în anii ’60. Celebra sa carte Pure, white and deadly (Pur, alb şi otrăvitor) arată că principala problemă a atacului de cord, a luării în greutate şi multe alte probleme nu este grăsimea, ci este zahărul.

Yudkin precizează că până să apară aşa numitele alimente-tentaţii, consumul anual de zahăr per persoană era de 2 kg zahăr pe an. Însă în anii ’60, consumul anual de zahăr a ajuns să fie 50 kg zahăr pe an. Într-un interviu, ca răspuns (de bun simţ) la atacurile împotriva sa lansate în articolele americane ce „ţineau partea” lui Keys, Yudkin precizează: „Omenirea a consumat grăsimi de sute de mii de ani. Grăsimile erau necesare pentru supravieţuirea în zilele în care omul neanderthalic nu găsea hrană. Noi nu am descoperit grăsimile în ultimele decenii, am descoperit zahărul şi carbohidraţii.”

Dr. Robert Lustig a reeditat în anul 2018 ediţia cărţii lui Yudkin din anii ’60, adăugând că la ora actuală cantitatea de glucoză procesată de organism s-a triplat faţă de anii ’60, aspect deosebit de alarmant.

Cu toate că evidenţa este clară, în SUA s-a continuat, şi se continuă şi în zilele noastre, politica consumului scăzut de grăsimi pentru a preveni bolile de inimă. Aceasta deoarece la autopsii se constată depunerile de colesterol, dar prezenţa clusterelor anormale în urma consumului excesiv de zaharuri este, în mod uimitor, trecută cu vederea.

Epoca „echilibrării” consumului de calorii

Deşi grăsimile au fost considerate cauza principală a obezităţii, feedback-ul uman a dovedit contrariul. Punând frână la grăsimi, oamenii au devenit… mai graşi. Chiar dacă se consuma mâncare cu conţinut scăzut în grăsimi, oamenii tot nu scăpau de obezitate. „Cercetările” nutriţioniste au lansat ipoteza că, de fapt, contează ŞI numărul de „calorii” pe care fiinţa umană îl consumă. [O calorie este unitatea de măsură a energiei în fizică şi constă în energia necesară pentru încălzirea cu un grad Celsius a unui gram de apă distilată în condiţii atmosferice normale. Un kilogram de cărbune conţine 7.000.000 calorii.]

Iniţial s-a considerat că fiinţa umană are nevoie să consume aproximativ 3.000 kilocalorii pe zi pentru a-şi menţine trupul sănătos. Feedback-ul statistic cu privire la obezitate a arătat la fel de în creştere. Observându-se tendinţe mai accentuate de obezitate în rândul femeilor, guvernul SUA a modificat „raţia” calorică astfel: bărbaţii au nevoie să consume 2.700 kilocalorii iar femeile 2.200 kilocalorii. Nu există un studiu pertinent care să ateste această modificare înafara presupunerii şi apoi a îmbrăcării în termeni ştiinţifici a acestui aspect.

Cu toate că s-a făcut această reglementare şi acum toate produsele conţin în detaliu pe etichete numărul de calorii pe care acestea le conţin, problema obezităţii nu s-a rezolvat. În psihologie se cunoaşte foarte bine drama persoanelor obeze, mai ales a tinerelor obeze, care ar face totul ca să devină precum celebrele fotomodele. Unele au recurs la măsuri extreme în a-şi reduce enorm numărul de calorii şi au eliminat complet grăsimile. Au devenit foarte sensibile la boli, lipsite de energie psiho-somatică, apatice, fără poftă de viaţă sau hiper emotive, cu un sistem imunitar deplorabil. Cu siguranţă, dacă această reţetă ar funcţiona, generaţiile din ultimele două decenii ar fi foarte armonioase din punct de vedere trupesc. Cu toate acestea, problema obezităţii persistă şi chiar este în continuă creştere.

Ce ne rămâne de făcut?

În primul rând înţelegerea a ceea ce înseamnă nutriţie şi metabolism. Nu este deloc o ştiinţă abstractă, în fond aceste elemente era necesar să fie subliniate în clasa a VII-a la primele lecţii de anatomie.

Din macronutriţie cunoaştem că există trei categorii de alimente, în funcţie de ce tip de macronutrient se află preponderent în alimentul respectiv:

– Proteinele – din punct de vedere chimic, proteina este compusă din aminoacizi, care sunt compuși organici din carbon, hidrogen, azot, oxigen sau sulf. Aminoacizii formează blocurile de proteine, iar proteinele, la rândul lor, formează blocurile de masă ale muşchilor.

– Grăsimile – reprezintă o sursă foarte concentrată de energie, protejează organele vitale, ajută la menţinerea temperaturii adecvate a trupului.

– Carbohidraţii – sunt substanţe organice naturale care conţin carbon, hidrogen şi oxigen. Sunt perfect compatibile cu metabolismul nostru şi se descompun uşor. În nutriţie, despre carbohidraţi se spune că sunt principala sursă de energie a trupului. În funcţie de compoziţia şi impactul lor asupra glicemiei, carbohidraţii sunt clasificaţi ca fiind simpli (zaharuri simple sau glucide rafinate) şi carbohidraţi complecşi. Uzual, carbohidraţilor simpli li se spune glucide (în fond noţiunile carbohidraţi şi glucide sunt sinonime), pe când carbohidraţilor complecşi li se spune doar carbohidraţi.

Înţelegerea limitată cu privire la trupul uman generează concluzii greşite

Cea mai mare greşeală a nutriţiei este celebra piramidă a nutrienţilor care are la bază carbohidraţii. Da, alimentaţia ce conţine preponderent carbohidraţi este „unanim” considerată alimentaţia de bază: pâine, seminţe, orez, cartofi, precum şi fructe, legume, cereale, paste făinoase.

Conform schemei piramidale, primele două niveluri sunt carbohidraţii amidonoşi (ce conţin o cantitate mare de amidon) cu 6-11 „serviri” (încă este confuză această exprimare) şi carbohidraţii complecşi ce derivă din legume şi fructe cu 3-6 serviri. Abia pe locul trei de află macronutrientul proteic (4-6 serviri), într-un raport de 30% faţă de carbohidraţi, iar în vârful piramidei se află grăsimile, fără să fie menţionată vreo servire, ci doar indicaţia să fie consumate cât mai puţin. În anii următori s-au adăugat şi glucidele rafinate în această categorie, însă tot fără să se precizeze care ar fi cantitatea minimă.

Punând această schemă piramidală în raport cu maximul de calorii acceptat, rezultă că o femeie, pentru a se menţine sănătoasă şi cu un trup armonios, ar fi necesar să consume 1.400 kilocalorii pe zi carbohidraţi şi 700 kilocalorii pe zi proteine.

Este interesant că despre zaharuri (glucide simple) nu se spune cât ar fi recomandat să se consume. De asemenea, nu sunt avertizări, nu sunt studii care să arate ce s-ar produce în trup atunci când mâncăm în exces o categorie în detrimentul altei categorii, cum ar fi firesc din punct de vedere al unei cercetări amănunţite. Tot ce ştim este strict cu privire la grăsimi.

Deşi această listă este considerată foarte bună, oamenii care caută să o urmeze, mai ales persoanele supraponderale, se confruntă cu un fenomen cu totul bizar: le este FOAME. Acest mare mister pentru nutriţioniştii „ca la carte” se rezolvă cu adăugarea alimentelor şi suplimentelor alimentare care… taie pofta de mâncare! În loc să se gândească în ansamblu, de ce organismul emite aceste semnale, ce anume nu funcţionează corect?, se consideră că persistenţa senzaţiei de foame este o anormalitate şi NU este vorba de o hrănire incorectă!

Cu privire la carbohidraţi, aceştia, în complexitatea lor, s-ar putea împărţi în mai multe categorii, la baza piramidei fiind amidonoasele. Ce ştim despre amidon? Din punct de vedere chimic ştim foarte multe, însă din punct de vedere nutriţionist ştim atât: „Este o bogată sursă de ENERGIE”. Cu alte cuvinte, oferă calorii. Cu alte cuvinte, dacă dorim să facem supra efort, să alergăm foarte mult, să depunem un supra efort fizic, avem nevoie de un surplus de energie cu ardere rapidă şi, pentru rezultate performante, ar fi bine să mâncăm amidonoase. Adică baza alimentaţiei. Adică, socotind după alimentaţie… toată populaţia Terrei… suntem atleţi de performanţă, nu persoane tot mai pasive, sedentare, care stau cu orele pe canapea la TV, în autobuz, în maşină.

Mâncaţi carbohidraţi în exces dar… faceţi sport!

În această direcţie, pentru ca piramida nutriţionistă să rămână intangibilă, cu vârful ei demult demodat, şi anume… grăsimile cauzează infarctul, s-au adăugat, începând cu anii ’80, celebrele săli de fitness. Această energie a amidonoaselor este necesar să fie consumată! Această sursă de energie care nu conţine niciun nutrient, a cărei descompunere generează doar glucoză, este nevoie să fie consumată ca să nu se stocheze sub forma ţesuturilor adipoase!

Hilarul nutriţiei a atins astfel cota maximă a prostiei.

Dincolo de acest aspect, este evident că trupul, pentru a se menţine sănătos, este necesar să facă mişcare. Capacităţile trupului sunt uluitoare. Oamenii din Neanderthal fugeau cu ghioaga în spate după pradă zeci de kilometri. Forţa dacilor era renumită, s-a descoperit o sabie pentru o singură mână care are 25 kilograme. Si, pe câmpul de luptă, dacul nostru nu o ridica doar de 10 ori în seturi a câte trei execuţii… aceste lupte corp la corp s-au estimat istoric că durau şi zile in sir.

Însă de la necesitatea efortului trupesc pentru sănătate până la necesitatea efortului trupesc pentru a slăbi, pentru a arde amidonul şi toate celelalte glucide, este cale lungă.

Carbohidraţii necesari

În nutriţie, regula de alimentaţie este foarte simplă: dacă este proteină, ajută ţesuturile musculare, dacă este grăsime, ajută pielea şi creierul, dacă este carbohidrat, conferă energie. În acelaşi timp, dacă un aliment, indiferent de categoria de macronutriţie din care face parte, conţine micronutrienţi şi nu conţine substanţe toxice pentru organism, atunci acel aliment merită consumat. Există şi alimente cu nutrienţi speciali, şi anume micronutrienţi indispensabili trupului pe care însă organismul nu îi poate sintetiza. În această categorie intră leguminoasele, fructele şi plantele de leac – sunt necesare pentru aportul de vitamine, minerale şi enzime care se găsesc, în unele dintre ele, din abundenţă. Există studii care spun că nici acestea nu este indicat să fie consumate excesiv (fructele şi legumele), datorită aportului glicemic.

Subiectul „glicemie” este foarte complex, la fel de complex cum este celula adipoasă şi adipokinele din ea care generează, în mare parte, rezistenţă la acţiunea insulinei. Există o relaţie foarte strânsă între cantitatea excesivă de glucoză şi fiinţele rezistente la acţiunea propriei insuline, secretată de pancreas.

Nu se devine rezistent la insulină peste noapte

Cei trei macronutrienţi devin energie calorică în două moduri complet distincte: carbohidraţii se transformă în glucoză şi apoi devin energie calorică. Pe când proteinele şi grăsimile se transformă în corpi cetonici şi apoi devin energie. Este o mare ignoranţă să se considere că glucoza este energia preferată a organismului iar corpii cetonici se depun. În realitate, proteinele şi grăsimile deţin şi ele un factor caloric mare. Se calculează astfel: carbohidraţii au 4 calorii per gram, proteinele au 4 calorii per gram, iar grăsimile au 9 calorii per gram.

Diferenţa majoră şi foarte importantă constă tocmai în diferenţa dintre cele două tipuri de rezervă calorică: glucoza (carbohidraţii complecşi, glucidele simple) şi cetoza (proteinele şi lipidele). Carbohidraţii ard repede şi produc, deci, glucoză – adică combustibil – rapid. Pe când proteinele şi lipidele se metabolizează greu şi astfel corpii cetonici ard la fel de greu. Un amestec de alimente carbohidraţi şi proteine/lipide va conduce la o asimilare a glucozei şi o ardere calorică a sa în detrimentul descompunerii proteinelor în aminoacizi şi a lipidelor în acizi graşi esenţiali şi eliberarea de corpii cetonici. Dacă mâncăm pâine cu unt, pâinea va fi procesată în energie. Şi aceasta deoarece ficatul are o particularitate: metabolizează ori glucoza, ori face cetoză. În această direcţie există felurite diete care ilustrează această diferenţă: cum ar fi regimul disociat (Michel Montignac – Mă hrănesc, deci slăbesc) etc.

Asimilând foarte multă glucoză, în exces, conform sfaturilor forurilor guvernamentale, organismul începe să devină rezistent la insulină şi nu mai metabolizează glucidele. Astfel, glucoza nemaifiind asimilată şi transformată în energie, va fi depozitată sub forma trigliceridelor în celulele adipoase care, încărcare în exces, se măresc. Pentru că glucoza nu este procesată ci înmagazinată, aceasta va genera din partea pancreasului o secreţie mult mai mare de insulină (prin creşterea gradată a numărului celulelor tip D). Aşa cum ştim de la prima lecţie de anatomie, funcţia transformă organul. Un muşchi foarte folosit va deveni tot mai mare, creierul foarte folosit va deveni mult mai abil, inima des folosită (efort fizic) este menţinută mai mult timp în formă (inima fiind un muşchi). Tot astfel, un pancreas tot mai folosit va excreta tot mai multă insulină, în cazul celor care au dezvoltat rezistenţă la insulină. Dacă sunteţi supraponderali, înseamnă că sunt mari şanse să aveţi o rezistentă ridicată la insulină. Merită să vă faceţi teste în această direcţie. O treime din insulino-rezistenţi dezvoltă ulterior diabet de tip 2. Deci, nu este de glumit. O fiinţă cu rezistenţă la insulină, dacă doar gustă un biscuite, nivelul de insulină îi va creşte brusc şi ulterior i se va face foarte foame, devorând pe nerăsuflate tot pachetul, chiar dacă nu îi este, caloric vorbind, necesar.

Iată, cu alte cuvinte, putem spune că se necesită o educare amănunţită în această direcţie, o corelare adecvată între micronutriţie şi macronutriţie, deoarece atunci când s-a stabilit că grăsimea (întreaga clasă a acestui macronutrient) este de vină pentru bolile cardiace, ateroscleroză, atac cerebral şi supraponderabilitate, s-a eliminat aportul unei game largi de vitamine (proaspăt descoperite la acea vreme) şi nu s-a făcut niciun studiu prin care să se demonstreze că ar fi în regulă consumul preponderent al carbohidraţilor în detrimentul proteinelor, spre exemplu. Care a fost logica surclasării proteinelor rămâne un mare mister pentru cei din lumea ştiinţifică care au noţiuni de biochimie.

Pentru un cercetător este chiar amuzant să se spună despre amidon că este o sursă de energie pentru organism, neavând niciun alt beneficiu, fiind demonstrat ştiinţific faptul că proteinele au aceeaşi valoare calorică iar grăsimile chiar dublu lor. Un organism care reînvaţă să utilizeze corpii cetonici drept combustibil este la un pas de o sănătate durabilă şi nu se va confrunta cu neajunsurile consumului excesiv de carbohidraţi.

Grăsimile asigură aportul necesar de vitamina A, D, E şi K, menţin sistemul imunitar puternic datorită conţinutului mare de acizi graşi esenţiali (consideraţi vitamina F) şi participă la procese cognitive de la nivelul creierului.

Testele cu privire la efortul intelectual se împart şi ele în două categorii. Un boost de energie din glucoză conferă energie creierului, însă dacă trupul ar fi deja educat să îşi extragă energia din corpii cetonici, creierul nu s-ar epuiza atât de uşor. El nu are nevoie de arderi intense şi rapide, asigurate de un combustibil cum ar fi, analogic vorbind, kerosenul. Ci un suport energetic constant, cum al fi cel asigurat de păcură, pentru a continua analogia, este arhisuficient pentru efortul de lungă durată. Atât cerebral cât şi fizic. În plus, felurite afecţiuni mintale cum ar fi epilepsia, sindromul AHDH, agitaţia mentală, irascibilitatea etc. sunt atenuate prin reîntoarcerea la origini a modului de asimilare a energiei, din corpii cetonici.

Ficatul va începe să ardă macronutrienţii proteici şi lipidici după ce glucidele s-au consumat, la aproximativ 16-18 ore. Postul negru (24-28 ore) sau postul intermitent (18-20 ore) are efectul de a consuma rapid glucoza din sânge. Persoanele care consumă preponderent carbohidraţi se vor confrunta cu dureri de cap pe perioada postului negru şi vor simţi nevoia să consume urgent la ieşirea din post ceva dulce, în special fructe, neuitându-se la mâncarea proteică/cu grăsimi, fie ele chiar şi vegetale (ulei de măsline), considerând-o „grea”. Este semnalul dat de ficat că „a uitat” să proceseze corpii cetonici. De obicei aceste persoane sunt simultan dependente de dulce şi au felurite „mofturi şi fiţe” culinare.

Un alt element care dă peste cap insulina este monoglutamatul de sodiu. Nu vom intra în detalii despre monoglutamat, precizăm că postul negru sau postul intermitent consecutiv ajută la eliminarea (lentă) a monoglutamatului care se înmagazinează ÎN CREIER, afectând în principal secreţia de dopamină.

Postul intermitent este de trei feluri: în fiecare zi se mănâncă în intervale orare stabilite cu exactitate (8, 6, sau 4 ore) şi se lasă pauză de 16, 18 sau 20 de ore între intervale. Astfel, avem post intermitent tip 1: 8 ore alimentare (2 sau 3 mese) cu 16 ore repaus; post intermitent tip 2: 6 ore alimentaţie (2 sau 3 mese) cu 18 ore repaus; post intermitent tip 3: 4 ore alimentaţie (2 mese cu o salată între) cu 20 ore repaus. Cel mai des întâlnit şi uşor de practicat este postul intermitent tip 1, în care se mănâncă între orele 10 şi 18, apoi repaus până la orele 10 a doua zi.

Cu privire la senzaţia de foame, se pot face anumite teste: cât de repede apare după ce se consumă carbohidraţi şi cât de repede apare după ce se consumă proteine/lipide? După ce energia din carbohidraţi a fost asimilată rapid, organismul are nevoie din nou de carbohidraţi. Insulina fiind ridicată, aceasta va declanşa o reacţie dopaminică la nivel cerebral, ce este greu de combătut. Un înţelept daoist spunea: „Înainte să-ţi fie foame, mănânci jumătate din cât îţi este necesar, dar fereşte-te de cumplita foame, pentru că vei mânca dublu faţă de cât îţi este necesar”. Şi, de asemenea: „Când ţi-e sete, bei mai mult, dar când ţi-e poftă, bei şi mai mult!”.

O excepţie de la arderea rapidă a carbohidraţilor este reprezentată de coaja cerealelor, numită popular tărâţe, numită „modern” fibre. Este o sursă bogată de vitamine (B-uri) şi minerale, având totodată o ardere mai lentă, însă incomparabilă cu rata de ardere lentă a proteinelor, astfel că în final tot glucoza va fi combustibilul energetic, deci va avea acţiune asupra insulinei. Înlătură senzaţia de foame prin „prezenţa” îndelungată în intestine, ceea ce „păcăleşte” organismul să menţină nivelul de insulină coborât pe perioada prezenţei carbohidratului în faza de digestie.

Ce este uimitor, este că aceste elemente ce au apărut ulterior şi care dovedesc ştiinţific marea eroare a nutriţiei (toată lumea consideră că alimentele grase îngraşă şi nu alimentele care au doar proprietăţi… energetice) nu au reuşit sub nicio formă să modifice, să transforme în vreun fel piramida alimentelor. Ce s-a spus iniţial, în anii ’55, aşa a rămas. Şi considerăm că aşa va rămâne mult şi bine. Cine vrea să slăbească, să plătească bani grei (mii de dolari) la „adevăraţii” nutriţionişti sau să recurgă la operaţii estetice care şi acelea sunt foarte costisitoare, de ordinul miilor şi zecilor de mii de dolari.

Câteva elemente ezoterice

În tradiţia milenară Ayurveda, AMA este termenul pentru otravă, toxină. Spre exemplu, fiind preponderent YIN, rece, TAMAS, Ayurveda recomandă fierberea orezului în trei ape calde pentru a separa puritatea YANG, caldă, SATTVA-ică a orezului de „mâlul alb şi toxic”. Indienii şi în ziua de astăzi gătesc în mod tradiţional orezul în felul următor: se spală orezul în mai multe ape, se pune la fiert la foc mic iar în paralel se pune la fiert, la foc mare, o altă apă. După ce a trecut o treime din timpul de fierbere, se scurge apa cu „mâlul alb” şi se pune apoi peste orez apa fierbinte din celălalt vas, punându-se în continuare la fiert o altă apă pură la foc mare, orezul gătindu-se în continuare la foc mic. Când orezul este aproape fiert, la două treimi, se reia procedeul, scurgându-se bine apa din nou bogată în „mâl alb”, apoi peste orez se adăugă a treia oară apă. La final orezul se scurge în tifon şi se aşază pe masă sub forma unei clasice „mămăligi”. Dacă aveţi curiozitatea să vă gătiţi astfel orezul, veţi cunoaşte o nouă şi mult mai gustoasă semnificaţie a cea ce înseamnă orez fiert. Îl puteţi amesteca cu legume sau unt, sau îl preparaţi cum doriţi. Textura nu mai este lipicioasă, bobul devenind fin şi mat.

În povestea orezului, AMA nu este altceva decât amidonul. Iar lista cu efectele nocive este semnificativă.

În ceea ce priveşte grâul, se spune că problema grâului ar fi glutenul, adică proteina din grâu. Evident, sunt persoane care au intoleranţă la gluten, însă persoanele care nu au această intoleranţă îl pot consuma, beneficiind de o sursă bogată în proteine şi săracă în amidon – care este prezent în făina albă. În mod similar, bobul integral de grâu este clasat ca fiind YANG, pe când făina de grâu este clasată ca fiind YIN.

Cu privire la fructe, se recomandă fructele uscate pentru asimilarea vitaminelor, mineralelor şi proprietăţilor curative. În timp ce strugurii sunt consideraţi YIN, stafidele sunt clasate ca fiindYANG.

Deloc întâmplător, mâncarea preponderent amidonoasă şi glucidele, având gustul dulce, sunt în rezonanţă cu APAS TATTVA, şi fiind totodată preponderent YIN, dinamizează astfel SWADHISTANA CHAKRA în exces, în strânsă consonanţă cu TAMAS GUNA. Astfel este perturbată APANA VAYU în fiinţă, ceea ce la nivel fizic se traduce prin balonări, constipaţie cu senzaţia deasă de a merge la toaletă, felurite afecţiuni la nivel gastro-intestinal, aciditate mult mărită (majoritatea alimentelor amidonoase si glucidele rafinate fiind acide), generând totodată anumite pofte excesive de mâncare chiar şi la ore nepotrivite cu bioritmul uman şi chiar vicii culinare. Excepţie de la această categorie sunt leguminoasele şi anumite fructe.

În schimb, alimentaţia preponderent cetonică are un factor ridicat de combustie (fiind în rezonanţă cu TEJAS TATTVA) iar alimentele sunt în mare parte YANG, dinamizează în fiinţă RAJAS GUNA şi SAMANA VAYU, generând un control şi o stăpânire de sine mult mărite, capacitatea de a realiza eforturi îndelungate, eliminarea insomniilor, a agitaţiei psihice, armonizare trupească şi vitalitate crescută, un tonus psiho-emoţional excelent, eliminarea senzaţiei de „picioare reci”, eliminarea lenei şi a tendinţelor de a amâna, totodată fiinţa bucurându-se de un entuziasm crescut.

Întrebarea pe care o exclamă, retoric, cititorul nostru începe cu siguranţă cu un „De ce”

Iată, avem câteva alte întrebări ajutătoare: cine ar beneficia dacă toţi oamenii ar cunoaşte că o nutriţie armonioasă se bazează pe un echilibru armonios de proteine şi grăsimi pe de o parte, şi carbohidraţi neprocesaţi, pe de altă parte? Cine ar beneficia dacă omul de rând nu ar mai consuma amidonoase, paste procesate, pizza, burgeri, pâine procesată, foetaje, biscuiţi, covrigei, cozonaci cam tot ce conţine faină albă, cartofi albi (prăjiţi, chipsuri, piure, nature etc.), orez alb? Cine ar beneficia dacă omul de rând nu ar mai consuma zahăr şi toate preparatele cu zahăr şi ar consuma miere? Cum ar fi lumea fără diabet, fără tratamente pe viaţă pentru diabetici (s-au demonstrat cazuri de reversie de 20-30% a diabeticilor tip 2 urmând o alimentaţie bogată în corpi cetonici)? Sau alte tratamente costisitoare de scădere a colesterolului, care este tot acolo pe vasele de sânge, deşi nu s-a mai pus pic de grăsime în gură? Apropos, ştiaţi că de fapt colesterolul este produs de trup, se află în fiecare celulă şi este vital vieţii? Astfel de produse farmaceutice generează efecte secundare cu ecouri devastatoare asupra sănătăţii.

Răspunsul este simplu şi din nefericire… tot în gama realităţii conspiraţiei: sistemul corporatist care este o mare fabrică de bani, care a profitat de naivitatea americanilor sensibilizaţi şi care au înghiţit, pe nemestecate, cea mai mare gogoriţă nutriţionistă cum că grăsimea este inamicul omului, dar despre industria mâncării procesate (preponderent cu carbohidraţi) nu se spune decât: nu mânca prea mult, ai grijă la calorii (deşi noi ştim că ţi se va face foame şi nu vei rezista luptei cu excesul de dopamină din lobii frontali atunci când te loveşte pofta de „ceva bun”).

De la apariţia fibrelor lui Kellogs, industria slăbirii face enorm de mulţi bani şi, culmea, oamenii sunt tot mai graşi şi mai bolnavi datorită convingerilor alimentare la care aderă pe nemestecate.


Citiţi şi:

Consecinţele teribile ale consumului de zahăr asupra sănătăţii (I)

Alimentaţia corectă

Postul alimentar de mai multe zile dobândeşte popularitate fiind considerat o puternică metodă de reprogramare biologică benefică… (I)

 

yogaesoteric
24 ianuarie 2020


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More