Opriți vaccinarea forțată!

 

Sorin Meici a făcut publică într-o postare pe facebook drama lui de tată, care şi-a văzut copilul nenorocit de vaccin. Redăm în continuare mesajul lui, cu speranța că vor fi cititori, inclusiv parlamentari sau jurnalişti, ce se vor trezi. Măcar acum, în al 12-lea ceas.

Opriți vaccinarea forțată!

Astăzi nu scriu „dileli”. Voi scrie despre mine. Cei care mă cunosc „umpic” știu că rar vorbesc despre mine. Despre viața mea. Pentru că întâmplările ce mă privesc personal prefer să le țin pentru mine și familia mea. Pentru că întotdeauna am spus că „viața e frumoasă și merită trăită”. Am încercat ca, inclusiv din întâmplările tragice, să extrag frumusețea și umorul. Căci o viață fără zâmbete e pustie.
Și acum când Tina îmi zâmbește, lumea devine mai frumoasă, ca o Grădină a Edenului.

Dar nu a fost așa.
A fost chiar nașpa.
Acum 13 ani a început. Și nu a fost ceva fain. Pot spune că a fost nasol.
Ceva ce nu doresc cuiva.

Tina a fost un copil tipic. Frumos ca o rază primăvăratică de soare. Blondă, ochi albaștri ca safirul, cârlionțată și veșnic surâzătoare. La opt luni fugea cu rotobilul în fața televizorului, să asculte noul hit al celor de la Cargo, „Dacă ploaia s-ar opri”. Iar la un an deja spunea primele cuvinte: „mama, tata, bubi, po’op, papa”… Și era fițoasă rău. Nu-i plăceau terasele nașpa. Doar cele faine, de fițe. Era îndrăgostită de terasa de la Flora. Sau de cele din Piața Unirii. De, fata lui tata.
Părea că totul este frumos. Până la 14 luni.

Atunci am mers la doctorița de familie. Trebuia să facem vaccinul hexavalent. Dar acesta nu exista pe stoc. Iar doctorița a spus că dacă tot am venit, putem să-i facem ROR. Un vaccin nou apărut pe piață. Dar că ăsta nu e gratuit, trebuie plătit. Dar ce nu face un părinte pentru binele copilului. Așa că am marcat banul și am vaccinat copilul.

Și așa a început totul. Întâi a fost febra. 39 de grade. La un copil care dacă era scos afară la plimbare pe frig și zăpadă, își dădea jos fularul de pe guriță și începea să chicotească și să chiuie.

Apoi nu a mai scos un cuvânt. Până la patru ani. Mergea doar pe vârfurile picioarelor. Asta când nu se târa în patru labe. Se învârtea în jurul propriei axe, de amețeam noi uitându-ne la ea. Iar când auzea „Dacă ploaia s-ar opri” începea să urle. Și din toate jucăriile nu mai folosea niciuna. Singurele jucării erau un pet, pe care îl lovea de podea. Ore în șir. Și clemele mari de îndosariere. Rodea la ele de ziceai că sunt impregnate cu elixir.

Și când auzea anumite melodii, care până atunci îi plăceau, începea să urle și își acoperea urechile cu palmele. Un urlet sfâșietor, de parcă un rotopercutor îi sfredelea creierul. Și fața îi era chinuită de o mare suferință. Nu conta locul. Că era muzica de la radioul din mașină sau muzica dintr-un magazin, urletele deveniseră o prezență constantă în viața noastră.

O schimbare banală de traseu, din cauza deselor ambuteiaje, se lăsa cu un nou episod de urlete. De ziceau ceilalți șoferi că torturăm copilul.
Nu mai vorbesc că ne-am luptat cu dermatită atopică câțiva ani, fără prea mare succes. Niciun doctor nu a reușit să-i dea de cap. Și multe altele.

Dar…
VA URMA

Citiți și:

14 copii din Argentina au decedat toți după ce au făcut parte din studiile de vaccin ce au fost efectuate de firma GlaxoSmithKline

Mai multor copii din România li s-a făcut rău după vaccinare. Medicii spun că totul a fost doar o… halucinaţie!

 

yogaesoteric
12 octombrie 2019

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More