OPUS DEI: ordinul secret ce ţinteşte spre absoluta putere (I)

 

Articol publicat în Covert Action Information Bulletin, nr. 18, iarna lui 1988, în ediţia intitulată „CIA ŞI RELIGIA”.

de Fred Landis

„Iartă-mă, părinte.
Am ucis un bărbat,
Am iubit o femeie,
Am furat pentru biserică,
Sunt Opus Dei”.

O conferinţă a episcopilor catolici din SUA, care s-a încheiat cu susţinerea de către aceştia a apelului pentru încetarea cursei nucleare, a alimentat o contra-reformare internațională în interiorul Bisericii. Această reacţie ostilă este încurajată de CIA prin acuzații de „influență sovietică”, iar vârful ei de lance este un ordin secret catolic al mirenilor, cunoscut sub numele de „Opus Dei”, care îi blamează pentru poziţia de stânga, anti-nucleară, pe dușmanii lor istorici, iezuiții. În plus, CIA consideră că susţinerea pe care catolicii de stânga o acordă luptelor de eliberare din America Centrală este unul din principalele obstacole în îndeplinirea directivei lui Reagan de a „pacifica” El Salvador, Nicaragua, Guatemala. Deși folosesc diverși agenți și multe forțe, efortul principal este îndreptat asupra Vaticanului: pentru a-i neutraliza pe iezuiți, a susține Opus Dei și a crea artificial panică, prin răspândirea de zvonuri cu privire la conspiraţii de asasinare a papei.

Pe parcursul unei singure luni (octombrie-noiembrie 1982) Papa Ioan Paul al II-lea a ridicat Opus Dei la statutul de „Prelatură personală” și apoi la cel de Ordin Religios. Acesta e un statut pe care Opus Dei a urmărit să-l obțină din 1928, dar pe care papii anteriori l-au refuzat, pentru că 98% dintre membri Opus Dei sunt mireni. Acordarea statutului de ordin religios unei societăți conspiraționiste formată din bărbați tineri, latini, fasciști a fost răsplata pentru rolul considerabil pe care această organizaţie l-a jucat în susținerea candidaturii cardinalului polonez Wojtyla pentru a deveni papă.

Originile

Opus Dei a fost fondată în Spania în 1928, dar nu a jucat un rol public până spre sfârșitul războiului civil din Spania. Atunci a primit misiunea din partea lui Franco de a se ocupa de „pacificare”. Opus Dei a preluat mai multe universități și a lansat „Inchiziția” împotriva marxiștilor, grupărilor cu orientare de stânga, masonilor, ereticilor. În 1965, Opus Dei controla jumătate din guvernul lui Franco și o treime din parlament.

Fondatorul Opus Dei este Jose Maria Escriva de Balaguer, un ascet, mistic și un cruciat – mai apropiat în spirit de Inchiziție decât de Don Quihote. Articolele publicate timp de 20 de ani au stabilit că în toată lumea ordinul avea 70.000 de membri. Cifra reflectă mai degrabă secretomania Opus Dei, şi nu e o estimare corectă a numărului de membri. Doar 2% din membri Opus Dei sunt preoți care fac parte şi dintr-un alt ordin, Societas Sacerdotalis Sanctae Crucis. Această „Societate Sacerdotală a Sfintei Cruci” e cea care conduce Opus Dei. Restul sunt mireni care adună bani și care fac treburile murdare. Termenul Opus Dei este folosit lejer de presă pentru a se referi atât la conducerea preoțească cât și la mireni, o ambiguitate încurajată în mod deliberat. Ca o chestiune strict legală, recunoașterea ordinului acordată de Vatican se aplică numai preoților și nu întregului Opus Dei.

O ierarhie strictă a fost stabilită în Constituția ordinului, auto-proclamată de elită, cu o ierarhie formată din: „principali”, „prelaţi” și „figuranţi”. În practică, există o a patra categorie de „colaboratori”.

Un „principal” este descris ca „necăsătorit, având o înfățișare fizică ireproșabilă, un înalt statut social, educație înaltă sau echivalentul acesteia în avere”. Trăsăturile de caracter luate în considerare la recrutări sunt: intransigență, impertinenţă, loialitate. Femeile nu se califică să facă parte din consiliul intern pentru că nu pot fi preoți. Persoanele căsătorite sau cele care provin din alte clase sociale decât cele conducătoare sunt „figuranţi”.

Prosternat în fața unei cruci de lemn, inițiatul depune un jurământ de credinţă și secretomanie. Escriva de Balaguer a insistat ca în loc de crucifix să fie folosită o cruce goală pentru ritualul de inițiere, astfel ca recrutul să fie făcut conștient că crucea în fața căruia jură este crucea lui.

În fiecare an pe 19 martie, cei din Opus Dei își refac jurămintele de castitate, sărăcie și obediență. Mortificarea trupului, folosirea de dușuri reci și autoflagelarea este comună. Constituția Opus Dei este redată în totalitate ca Apendice la La Prodigiosa aventura de Opus Dei a lui Jesus Ynfante, publicată în Madrid în 1973.

Printre prevederile speciale sunt:
„98.1. După inițiere, ordinul nu poate fi părăsit din proprie voință.”
„191. Cei din ordin nu trebuie niciodată să le spună altora din ordin care sunt numele lor reale și nu trebuie să admită niciodată că ei însuși fac parte din ordin.”

În anii recenți, criticile privind funcționarea internă a Opus Dei s-au concentrat asupra practicii de recrutare a adolescenților, interdicţiei de a părăsi ordinul sau de a-și contacta părinții și practicii de mortificare a trupului.

Opus Dei și-a mutat sediul din Spania în Roma în anul 1947, dar rămâne în principal o sectă spaniolă. Șeful ei actual este generalul Alvaro de Portillo, cel care i-a sugerat prima dată Papei Ioan Paul al II-lea ca liderul iezuit Pedro Arrupe să fie înlocuit. Într-o mișcare fără precedent, Papa a numit pe cineva din afară, pe pastorul Paolo Dezza, ca general superior al ordinului iezuit. Asta a fost prima dată în istorie când iezuiților li s-a interzis să-și aleagă propriul lider. Dezza este considerat un aliat al Opus Dei și anterior a fost părintele confesor al lui Ioan Paul al II-lea.

 
Alvaro de Portillo

Influența Papei Ioan Paul al II-lea

Curtarea Papei Ioan Paul al II-lea de către Opus Dei a început când acesta era încă episcop de Cracovia. La început, a fost invitat să țină discursuri la diferite colegii ale Opus Dei și ulterior la sediul lor central din Roma. Aceste discursuri au fost apoi colectate într-o carte și publicate de Opus Dei. În timpul unei vizite ulterioare la Roma, cardinalul Wojtyla și-a consolidat imaginea de „apt de a deveni Papă” prin distribuirea cărții sale, publicată de Opus Dei, tuturor membrilor Secretariatului de Stat al Vaticanului. În timpul vizitei din 1978 la înmormântarea Papei Ioan Paul I, Ioan Paul al II-lea s-a rugat la mormântul fondatorului Opus Dei, Escriva de Balaguer.
 
După ascensiunea la putere, Papa Ioan Paul al II-lea a primit o succesiune de delegații din partea Opus Dei și a acordat tot sprijinul luptei pe care aceștia o duceau cu iezuiții. De fapt, situaţia dificilă actuală a iezuiților pare o ironie a sorţii, dacă privim prin prisma faptului că, istoric, ei au fost mâna dreaptă a Papei și, înainte de Vietnam, au susţinut puternic interesele politicii externe ale SUA.

Moartea bruscă a lui Ioan Paul I a fost doar una dintr-o serie de misterioase morți ale oficialilor catolici liberali (n.t.: în SUA sensul e apropiat de social-democrați / stângiști capitaliști în Europa). Cu doar câteva săptămâni înainte, episcopul de Moscova a murit de un presupus atac de inimă, la 40 de ani, în timp ce aștepta în anticameră să fie primit de Ioan Paul I.

Relația dintre CIA și Vatican este una veche și firească. Biserica Catolică ar putea fi descrisă ca fiind cea mai veche agenție / serviciu secret operațional din lume. Joseph B. Smith, fostul șef al biroului Worldwide Propaganda Guidance (Instrucțiuni pentru propaganda din toată lumea) al CIA, a declarat că niciodată n-a simțit că locul lui era într-un serviciu clandestin/secret, din cauza faptului că era catolic. Într-o epocă în care fiecare serviciu secret are sume uriașe de cheltuit, loialitatea e bazată pe credință, și cei mai mari practicanți religioși din CIA sunt est-europenii sau catolicii latini. Astăzi, avangarda acestei cruciade este „Sfânta Mafie” – Opus Dei.

Opus Dei în zilele noastre

În Opus Dei nu există zi liberă. Opus Dei este azi ceea ce iezuiții erau pe vremea lui Ignatius de Loyola, iar Vaticanul era pe vremea Papei Borgia. Ca organizație, cei din Opus Dei, la fel ca cei din CIA, sunt cei care-i fac pe „regi”. Iau indivizi obscuri și îi pun în poziții de putere importante.

În 1988, Opus Dei controla 52 de canale de radio și televiziune, 38 de agenții de presă, 12 companii care produc filme. Printre publicaţiile din Spania controlate de Opus Dei se află revistele Que Pasa și Arriba, și agenția de știri EFE. Pe lângă publicațiile majore din Chile, pe care le menționăm mai jos, Opus Dei are influență asupra politicii editoriale a ziarului Zig-Zag, asupra editurii Gabriela Mistral Publishing Co și revistei Eva. Asta se referă la controlul clandestin și nu la organe cunoscute ale Opus Dei, cum e revista Camino.

La Vatican, cei din Opus Dei i-au înlocuit pe iezuiți în poziția de braț intelectual și diplomatic al Papei. Probabil vor obține curând și controlul asupra postului de radio al Vaticanului. Iezuiții au avut o armată de 26.000 de membrii și o istorie de intrigi papale pe o perioadă de 442 de ani, dar au pierdut totul în favoarea unei secte vechi de 54 de ani, dintre care nici 1.000 nu sunt preoți de fapt.

Recrutul ideal al Opus Dei este bărbat, tânăr, din clasa bogaților sau din clasa de mijloc, latin (spaniol sau din America Latină), cu diplomă universitară, tehnocrat. Recruţilor li se spune în secret că sunt antrenați să fie elita tehnocrată care va moșteni pământul de la ideologi. Posibil printr-o coincidență, această linie devine proeminentă în teologia Opus Dei exact în momentul în care CIA a organizat Congresul pentru Libertate Culturală în Milano, Italia, cu lucrări prezentând ceea ce Daniel Bell a compilat sub titlul: „Sfârșitul ideologiei”.

Acum că au atins în sfârșit statutul oficial de ordin religios, acest virus a trecut probabil de perioada de incubație și se va răspândi pe față. În Spania și în Chile, penetrarea lor a fost secretă, ascunsă, prin stabilirea de celule în Departamentele de Drept, Sociologie, Economie și Comunicații la Universitatea Catolică din Santiago (de Chile). Ulterior, absolvenții acestor facultăți au preluat posturi guvernamentale importante.

Prototipul unei celule Opus Dei a fost Consejo Superior de Investigacion Cientifica (CSIC), un „think-tank” (n.t.: grup de lobby) care a apărut în Spania după războiul civil. CSIC are rolul pe față de studiere științifică a și de propagandă în favoarea unui stat spaniol care era: naționalist, sindicalist, totalitar, unitar, catolic.

 
Ioan Paul al II-lea şi Pinochet în Chile în 1987

 
Ioan Paul al II-lea împreună cu Gorbaciov

Ioan Paul al II-lea, în imaginile următoare, cu Reagan, Bush şi Clinton – preşedinţi ai SUA

În timpul războiului civil din Spania (n.t.: 1936-1939) planificarea CSIC de către Opus Dei a fost făcută în timp ce ordinul se refugiase în ambasada Chile din Madrid. Aceasta ar putea explica și rapida lor expansiune în Chile.

Opus Dei și Chile

În Chile, punctul central al colaborării CIA-Vatican s-a mutat în perioada 1963-1970 de la partidul creștin-democrat la Opus Dei. Opus Dei avea un grup de lobby format din economiști ai pieței libere și din tehnocrați, care era numit Institute of General Studies (IGS) și care a fost preluat în 1971 de către CIA. Această celulă a Opus Dei a oferit cei mai mulți miniștri civili din cabinet și consilieri pentru Junta în domeniile dreptului/legii, economiei și mass-media.

În 1970, Nixon a ordonat o lovitură de stat în Chile, dar nu a putut s-o obțină până în 1973, în principal din cauza faptului că CIA nu a putut găsi pe nimeni care să conducă guvernul în eventualitatea unui succes al loviturii de stat. Spre deosebire de alte țări din America Latină, armata din Chile nu avea nicio experiență în guvernare. Ei și CIA aveau nevoie de o echipă de economiști profesioniști, de avocați, de directori executivi pentru afaceri, și de experți în media care să dorească și să fie capabili să lucreze cu armata în gestionarea unei economii moderne complexe. În cele din urmă, grupul de lobby al tehnocraților Opus Dei a fost impus la putere.

După ce a identificat acest grup de lobby IGS ca o contra-elită potrivită pentru a-i înlocui pe socialiști la sfârșitul anului 1971, ambasada SUA a clocit toate cele 20 de „ouă” până când „puii” au fost pregătiți să atace în 1973. Odată plasați la putere, Opus Dei a acționat la fel cum au făcut în Spania – „creierul” din spatele tronului.

IGS a fost prima dată demascat într-un articol scris în 19 februarie 1979 pentru revista Inquiry. În acel articol s-a arătat că cei care făceau parte din IGS erau directori executivi de presă, care conduceau publicații influente în Chile, cum ar fi El Mercurio, Que Pasa și Portada. Aceste publicații trimiseseră echipe numeroase în Washington să relateze despre procesul asasinilor lui Orlando Letelier, politician din Chile, adversar redutabil al generalului Augusto Pinochet, și a colaboratoarei sale, Ronni Moffitt. Acestor jurnaliști le-au fost oferite exemplare din revista Inquiry iar ei au sunat imediat la șefii lor să le spună că au fost identificați ca agenți CIA în presa din America.

În acest timp, o luptă pentru putere a izbucnit în Chile între grupurile civile și militare din guvern – în special între poliția secretă DINA și tehnocrații IGS. În mandatul lui Carter, CIA a primit ordinul să faciliteze reîntoarcerea guvernării civile în Chile. În practică, asta nu însemna o mișcare către democrație, ci, dimpotrivă, un demers de a consolida poziția la putere a unui grup de agenți CIA – adică IGS.

Observatorii politici au rămas perplecși când o fotografie a asasinilor lui Letelier și Moffitt a apărut pentru prima dată în ziarul IGS, El Mercurio, și într-un articol semnat de Jeremiah OʼLeary în Washington Star (OʼLeary a fost prezentat în articolul pe care Carl Bernstein l-a publicat în Rolling Stones pe 20 octombrie 1977 ca o sursă stabilă de asistență operațională a CIA). Investigația referitoare la asasinii lui Letelier și Moffitt a fost folosită de către IGS ca un mijloc de a discredita DINA și, indirect, pe Pinochet. Mai multe ramuri din administraţia SUA în mandatul lui Carter, cum ar fi Departamentul de Justiție și FBI, au colaborat în acest efort. Presa controlată de Opus Dei și de IGS a publicat dezvăluiri despre complicitatea DINA în asasinarea lui Letelier și Moffitt.

În acest context, efectul politic pe care articolul publicat de Inquiry l-a avut în Chile a fost să servească drept muniție în mâna militarilor care au susținut că exista o conspirație cu scopul de a-i discredita și izola. Povestea a fost diseminată ca un plan al Opus Dei „de a diminua rolul președintelui Pinochet”. Capul Sfintei Mafii, Hernan Cubillos, a fost dat afară din postul de ministru de Externe. Editorul tabloidului El Mercurio a primit o scrisoare-capcană cu bombă, iar președintele El Mercurio a fost găsit mort. Conspirația a fost publicată ca dezvăluire de presă în ziarul Ercilla pe 13 mai 1980, sub titlul „Opus Dei în Chile”. Acest articol enumera toate persoanele, toate organizațiile care apăruseră în articolul din Inquiry ca făcând parte dintr-o conspirație organizată de Opus Dei.

În același timp, Departamentul de Justiție a dat în judecată mai multe persoane de la Național Review pentru că au acționat ca agenți neoficiali ai regimului Pinochet pe teritoriul SUA. Documentele prezentate tribunalului au arătat că cel puțin șase dintre autorii acelor „Scrisori din Chile” – o serie de articole publicate de Național Review – au primit sinecuri de la Juntă. Ce este realmente bizar la aceste articole, este că ele nu sunt atât de mult pro-junta, cât articole de „tămâiere” pentru cei din IGS. Dintr-o populație de 10 milioane, singurii civili menționați în Național Review între 1974-1979 sunt 20 dintre cei care făceau parte din IGS.

Jeffrey Hart în „O primăvară chileană” (martie 1978), ne spune ce tipi grozavi sunt cei din IGS cum ar fi Arturo Fontaine, Jaime Guzman, Claudio Orrego, Francisco Orrego și alții, și în cele din urmă îi acordă cea mai mare atenție fondatorului IGS, Pablo Barona: „Chile este un sector important din frontul unei lupte colosale, militaro-politico-ideologice, a cărei importanță face ca Primul Război Mondial să pară ca un raid al amerindienilor. Probabil cel mai interesant personaj din Chile astăzi este Pablo Barona, ministrul Economiei. Pinochet și armata intenționează să păstreze ordinea publică, în timp ce Barona își aplică politicile economice, având practic mână liberă… Ce face regimul militar e să acționeze ca scut – criticii spun «mitraliere pe străzi» – care apără acest proces, pentru a putea fi susținut… Într-un sens, Barona arată în ce constă disputa legată de Chile”.

Reacția lui William Buckley la expunerea reporterilor săi ca agenți plătiți ai Juntei și contacte ale CIA/Opus Dei a fost teatrală chiar și pentru Buckley.

Un întreg număr (8 iunie 1979) a fost dedicat unui articol împotriva revistei Inquiry și s-a urmărit ca organizația care era în spatele revistei, Institutul libertarian (n.t.: fundamentalist capitalist) CATO, să fie scos în afara mișcării libertariene. Coperta National Review a urmărit să ilustreze o conspirație, iar fiecare articol era un act în care caracterul jurnaliștilor de la Inquiry a fost zdrobit de cei de la National Review.

Cei interesați să cerceteze mai detaliat chestiunea colaborării dintre CIA și presă se pot uita să vadă cine au fost „reporterii” care au ajuns în Chile în ziua dinaintea loviturii de stat din 1973. Au fost aceiași agenți ai CIA care au fost anunţaţi din timp, au avut „loc în primul rând” pentru a putea urmări lovitura de stat în desfășurare și care au scris minciuna că preşedintele Salvador Allende s-ar fi sinucis.

Citiţi a doua parte a articolului

Citiţi şi:

Opus Dei – O grupare misterioasă și controversată

Ordinul Iezuiţilor conduce lumea împreună cu aşa-zişii «iluminaţi»

 

yogaesoteric
20 februarie 2020


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More