Pădurea Românească. Resursă economică şi strategică, ecosistem nepreţuit, mediu de spiritualitate înaltă, mediu de psihoterapie şi poezie (II)

Citiți prima parte a articolului

Structura funcţional-spirituală precum şi importanţa arealului silvic în relaţia cu oamenii o aflăm şi din articolul „Pădurea în opera academicianului Emil Pop”, publicat pe internet şi semnat de Ignat Elena; de aici preluăm şi evidenţiem încă o dată viziunea savantului patriot Emil Pop (1897-1974), care în calitatea sa de academician român specializat în biologie, şi-a dedicat întreaga viaţă studiului şi protecţiei pădurilor noastre. El afirma: ,,Pădurea este înainte de toate o fiinţă colectivă, cea mai grandioasă din câte există, înfiorată de o viaţă proprie, închegată la rându-i din milioane de vieţi distincte, cât se poate de diverse ‒ contopite într-o fizică armonică şi într-un duh unitar, care impresionează copleşitor şi într-un fel unic spiritul românesc”. În legătură cu spiritualitatea românilor faţă de pădure, el preciza şi argumenta: ,,Se poate verifica în poezia şi arta populară, preocupată de frunze şi misterul pădurii, dar mai ales de psihologia specială a ţăranului român, când se găseşte în codru”.

Pădurea în basmele populare şi în poezie

Mai târziu, printre alte funcţiuni biologice întâlnite în uriaşul ecosistem al naturii, pădurea este redescoperită în imaginarul românesc şi ca un mediu benefic disciplinării copiilor, printr-o mitologie care face adesea numeroase trimiteri la diverse personaje malefice sau benefice. Acestea trăiesc în pădurea apropiată, o traversează sau o utilizează ca pe o barieră ridicată magic în calea realizării diferitelor deziderate terapeutice şi de longevitate absolută cum ar fi ,,tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte”. Astfel, ,,rezidenţii” obişnuiţi ai mediului împădurit sunt: Muma Pădurii, Zmeul, Zmeoaica, Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Gheonoaia, Baba Cloanţa, Ielele – sunt doar câteva personaje care erau binecunoscute în basmele povestite cu rol educativ de-a lungul veacurilor.

În anul 1876, marele nostru poet Mihai Eminescu realiza o adevărată ,,pictură” aducându-ne în faţa ochilor opera „Călin (file din poveste)”. Aici admirăm un tablou grandios al naturii vegetale pline de vitalitate, culoare şi strălucire: ,,De treci codrii de aramă, de departe vezi albind / Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. / Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt, / Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet; / Pare că şi trunchi vecinici poartă suflete sub coajă, / Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”. În aceste versuri, printre alte broderii literare cromatic prezentate, folosind şi figura de stil a personificării, poetul atribuia nu întâmplător acestor arbori străvechi puteri supranaturale, inteligenţă şi acţiune benefică.

Într-o altă capodoperă literară numită „Povestea codrului”, poetul prezintă întregul ecosistem imaginabil utilizând un limbaj magic şi prezentând relaţia de protecţie benefică pe care o dezvoltă codrul verde faţă de entităţile care fiinţează la poalele sale. ,,Împărat slăvit e codrul, / Neamuri mii îi cresc sub poale, / Toate înflorind din mila Codrului, Măriei sale.”

Cu dulci aduceri aminte despre perioada liniştită şi fără de griji a copilăriei sale, poetul deapănă firul timpului înapoi până la imaginea însorită şi relaxantă într-o poezie magică ‒ „Fiind băiet păduri cutreieram”: ,,Fiind băiet păduri cutreieram; / Şi mă culcam ades lângă izvor; / Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam; / S-aud cum apa sună-ncetişor; / Un freamăt lin trecea din ram în ram; / Şi un miros venea adormitor”.

Înţelegând ca pe un fapt natural existenţa inteligentă şi sentimentală a codrului verde, poetul îşi exprimă afecţiunea profundă în poezia „Revedere”: ,,Codrule, codruţule, / Ce mai faci, drăguţule, / Că de când nu ne-am văzut, / Multă vreme au trecut, / Şi de când m-am depărtat, / Multă lume am umblat. / ‒ Ia, eu fac ce fac de mult, / Iarna viscolu-l ascult, / Crengile-mi rupându-le, / Apele-astupându-le, / Troienind cărările / Şi gonind cântările; / Şi mai fac ce fac de mult, / Vara doina mi-o ascult, / Pe cărarea spre izvor, / Ce le-am dat-o tuturor, / Umplându-şi cofeile, / Mi-o cântă femeile”.

În capodopera poetică nepereche „Sara pe deal” aflăm că locul ales pentru o întâlnire de dragoste este undeva sub un salcâm: ,,Sara pe deal buciumul sună cu jale, / Turmele-l urc, stelele scapără-n cale, / Apele plâng, clar izvorând în fântâne; / Sub un salcâm dragă, m-aștepți tu pe mine”.

Teiul este un arbore preferat de Eminescu în viziunile sale romantice în care evocă lumea diafană şi înmiresmată a îndrăgostiţilor. Iată ce versifica poetul în „Scrisoarea IV”: ,,Iară tei cu umbra lată și cu flori până-n pământ / Înspre apa-ntunecată lin se scutură de vânt; / Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă”.

Ori în „Luceafărul”, unde cei doi pământeni îndrăgostiţi, Cătălin şi Cătălina, au o întâlnire într-un loc special care poate sugera şi evidenţia puritatea şi frumuseţea sentimentelor de dragoste: ,,Sub şirul lung de mândri tei”.

Plopul este un alt gen de arbore abordat în lirica eminesciană în poezia „Pe lângă plopii fără soţ” ca un reper dureros şi nefast al respingerii afective: ,,Pe lângă plopii fără soţ / adesea am trecut, / mă cunoşteau vecini toţi, / tu nu mai cunoscut”.

În „Floare albastră” se înfăţişează o imagine de basm unde persoana iubită este chemată să admire tabloul fascinant al naturii: ,,Hai în codrul cu verdeață, / Und-izvoare plâng în vale, / Stânca stă să se prăvale, / În prăpastia măreață, / Acolo-n ochi de pădure, / Lângă balta cea senină / Și sub trestia cea lină, / Vom ședea în foi de mure.”

Putem să găsim această iubire pentru natură şi pentru codrul verde în toată opera eminesciană şi printre alte repere majore ale acesteia acum putem să realizăm şi importanţa ontologică şi esenţială a unor dimensiuni subtile ale naturii pe care marele poet de geniu ni le-a evidenţiat spre ştiinţă cu atâta măiestrie artistică.

În munţii Carpaţi speciile de jneapăn şi ienupăr, la fel ca şi pădurile de conifere, urcă până spre culmi şi înfrumuseţează ca o coroană verde şi odihnitoare înălţimile acestor munţi. De la poalele muntelui până spre culmile semeţe, brazii înalţi au o culoare verde închis şi degajă în atmosferă un miros îmbătător de prospeţime şi oxigen pur. Ei freamătă aici ca nicăieri în lume şi se ,,sfătuiesc” atunci când vântul muntelui se porneşte a ne şopti povestea zeului Zamolxis şi a dacilor liberi. Cu o mare sensibilitate poetică, cea care a fost Carmen Sylva (pseudonimul literar al Reginei României ‒ Elisabeta de Neuwied) versifica privind la peisajul de basm al munţilor Bucegi: ,,Acolo unde codri adânci / înlănţuie semeţe stânci; / Şi-n vale curg vâltori; / Şi câmpu-i plin de flori; / Grădina-ceasta ca un rai; / E-al meu regat” (Ungureanu apud Sylva, 2017).

Printre alţi savanţi români, în acest sens şi marele poet Alexandru Macedonski se dovedeşte un foarte fin cunoscător al universului inteligent din natură şi astfel, utilizând o hiperbolă multicoloră, descrie în poezia „Pădurea” atributele şi pastelurile acestui mediu special: ,,Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă; / Un suflet ce iubeşte taina frunzişelor cu umbră dragă; / Şi nicăieri nu poţi mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi; / Decât pe îngustele potece sub bolţile cu frunze verzi; / Frumos e muntele ce-nalţă spre ceruri fruntea lui semeaţă, / Frumos e câmpul ce se-ntinde ca şi o mare de verdeaţă; / Frumoasă, marea liniştită sau cu talazul răzvrătit; / Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit; / Ea n-are în sânul ei castele, dar soarele când o izbeşte; / O populează cu fantasme, şi cântu-o face de vorbeşte; / Ş-aci zăreşti palate-nalte; / ş-aci, când ele se desfac; / Ridică vocea orice frunză, / şi-n om se schimbă orice copac.”

Şi la acest mare om de litere care foloseşte magistral hiperbola poetică se evidenţiază comparaţia dar şi similitudinea dintre inteligenţa vegetală şi cea umană, precum şi consideraţii profunde despre magia efectelor de transformare subtilă provocate în natură de copacii străvechi.

Brazii semeţi sunt întâlniţi peste tot în ţara noastră, şi la câmpie pe alocuri dar mai ales sunt văzuţi străjuind falnic văile şi crestele pe tot parcursul munţilor Carpaţi. Marele nostru savant Nicolae Iorga (1871-1940), poate presimţindu-şi soarta tristă, ne înlăcrimează cugetele în poezia sa cutremurătoare „Brad bătrân”: ,,Au fost tăiat un brad bătrân; / Fiindcă făcea prea multă umbră; / Şi-atuncea din pădurea sumbră: / S-a auzit un glas păgân. / „O, voi ce-n soare cald trăiți; / Şi-aţi răpus strămoşul vostru; / Să nu vă strice vouă rostul; / De ce sunteți aşa grăbiţi?” / În anii mulți cât el a fost; / De-a lungul ceasurilor grele; / Sub paza crăcilor rebele; / Mulți și-au aflat un adăpost; / Moșneagul, stând pe culme drept; / A fost la drum o călăuză; / Și-n vreme aspră și hursuză; / El cu furtunile-a dat piept.”

Poate că această poezie-briliant ar fi bine să fie tradusă şi în limba germană şi trimisă urgent decidenţilor firmelor particulare de exploatare forestieră aflate ,,la lucru” pe teritoriul României în folosul străinilor. Ar fi indicat ca aceşti asasini ai generaţiilor noastre actuale şi viitoare să mediteze măcar la ultima parte a poeziei, care este deosebit de sugestivă în ceea ce priveşte bradul românesc: ,,Folos aduse cât fu viu, / Ci mort, acuma când se duce, / Ce alta poate-a vă aduce, / Decât doar încă un sicriu?”.

Pădurea: un mediu de relaxare şi psihoterapie

Copacul este utilizat în psihologie şi în dimensiunea evaluărilor de specialitate ca un simbol care oglindeşte psihicul, viaţa şi dezvoltarea omului. După cum arată cercetătorul româno-american psih. dr. Nicolae Dumitraşcu în lucrarea sa Tehnicile proiective în evaluarea personalităţii, evidenţierea problemelor psihice dar şi a etapelor dezvoltării normale a personalităţii oamenilor se realizează printre alte metode şi cu ajutorul tehnicilor proiective, respectiv în cazul de faţă prin ,,testul arborelui”. Iniţial, prima utilizare în scop diagnostic a acestui test proiectiv a fost realizată de psihologii elveţieni Emile Juker, în 1928, şi de Ch. Koch, în 1937. Aceşti cercetători au ajuns la concluzia că arborele este un simbol natural plin de semnificaţii, care este perceput simbolic şi se află într-o directă corelaţie proiectivă cu diversele laturi ale personalităţii umane.

În analiză, rădăcina arborelui reprezintă latura ascunsă, necunoscută a omului; aceasta mai este asociată şi pulsiunilor umane. Trunchiul arborelui este elementul de echilibru şi stabilitate similar trupului uman; el făcând legătura între coroană şi rădăcină, poate fi comparat cu eul personalităţii umane, adică precum un sistem central care arbitrează şi conciliază între pulsiunile inconştiente şi aspiraţiile conştiente. Coroana arborelui şi produsele sale, respectiv frunzele, florile, seminţele şi fructele, reprezintă o ,,distincţie” a arborelui care urcă spre înălţimi, asemănător dorinţelor şi aspiraţiilor de dezvoltare umane. Periodic transformarea produsă coroanei de succesiunea anotimpurilor îl dezgoleşte de podoaba vegetală şi îl lipseşte de viaţa exprimată multicolor de frunzişul său.

Deci un copac reprezintă o oglindă vegetală pentru cei care îl desenează, exprimându-şi astfel emoţiile şi starea sufletească la un moment dat. Proiectându-se psihologic într-un copac, ființa umană poate să-şi evidenţieze caracteristicile personalităţii, spiritul, echilibrul şi sănătatea psiho-mentală (Dumitraşcu, 2005).

Privită ca un remediu terapeutic, pădurea în ansamblul ei ecosistemic oferă un mediu curat, liniştit şi plin de oxigenul necesar recuperării omului care poate fi de multe ori afectat somato-psihic de radicalii liberi prezenţi pretutindeni în proximitatea sa urbană, precum şi de stresul socio-profesional inevitabil. În pădure aerul este puternic îmbogăţit cu ioni negativi de oxigen care, inspirat înainte de mese şi mai ales după căderea serii, ajută la dezvoltarea globulelor roşii din sânge, favorizează relaxarea, tonifică respiraţia şi diminuează anumite simptome psihice prezente în nevroze, precum iritabilitatea sau insomnia.

După cum ştim, terapia unor afecţiuni psihosomatice efectuată prin mijloacele şi tehnicile medicinei holistice se realizează într-un timp mai îndelungat utilizându-se toate mijloacele posibile pentru tratarea şi vindecarea celui aflat în suferinţă. Articolul „Nevrozele şi tratarea lor în staţiuni” arată faptul că în ţara noastră formele de nevroză astenică cu proiecţie somatică sunt singurele manifestări de acest tip care se tratează organizat şi oficial din punct de vedere terapeutic în staţiunile integrate mediului natural.

Din punct de vedere al formelor de relief, pentru tratamentul nevrozelor amintite mai sus cea mai indicată este tratarea celor afectaţi într-o zonă de dealuri şi coline împădurite. După cum se prezintă pe site-ul Sanatoriului de Nevroze Predeal, aceasta este singura unitate sanitară publică de monospecialitate de la noi din ţară aflată în subordinea Ministerului Sănătății.

Relistăm aici afecțiunile tratate la sanatoriul Predeal conform site-ului instituției: „nevroza, tulburări ale dispoziției (afective) organice, tulburări anxioase organice, tulburarea afectivă bipolară (episod actual de depresie ușoară – medie fără simptome psihotice), tulburarea afectivă bipolară episod mixt, tulburarea afectivă bipolară în remisie, episod depresiv ușor – moderat – sever fără simptome psihotice, tulburarea depresivă recurentă (episod actual ușor – moderat – sever fără simptome psihotice), tulburarea depresivă recurentă în remisie, ciclotimie, distimie, tulburări fobice de anxietate, alte tulburări anxioase, tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburări disociative de conversie, tulburări somatoforme, alte tulburări nevrotice, tulburări de somn neorganice, tulburarea de personalitate histrionică, tulburarea de personalitate anankastică, tulburarea de personalitate anxioasă”, dar și multe alte afecţiuni.

Silvoterapia sau dendroterapia (dendro = copac) este o metodă componentă a sistemului general ecoterapeutic. În actualitate se cunoaşte faptul că efectele binefăcătoare ale mediului împădurit sunt cunoscute de mii de ani pentru efectele de ameliorare şi reechilibrare ale anumitor afecţiuni somato-psihice.

În Japonia a apărut încă din anul 1982 o activitate socioterapeutică denumită shinrin-yoku. În limba japoneză shinrin înseamnă pădure, iar yoku se traduce prin baie. Deci shinrin-yoku însemnă îmbăierea în mediul pădurii prin simţurile văzului, auzului, mirosului, gustului şi pipăitului.

Comportamentul adictiv, cum ar fi cel de accesare constantă a dispozitivelor smart, curiozitatea morbidă manifestată frecvent, zi de zi cu privire la ştirile din presă precum şi dorinţa permanentă de comunicare nejustificată cu alte persoane pot induce ceea ce s-a denumit a fi tehnostresul. Simptomele evidenţiate cel mai des la oameni sunt: anxietatea, migrenele fără o cauză somatică, depresia, oboseala cronică, tensiunea posturală a coloanei vertebrale, probleme oftalmologice, ajungându-se până la încordare musculară, insomnie, frustrare, iritabilitate şi agresivitate (Dr. Qing Li, 2019). În principal din cauza acestui stress al vieţii sociale moderne, au apărut şi apar în continuare multe cazuri de infarct, atacuri cerebrale şi nu în ultimul rând de neoplasm. Şi avem mai multe boli psihice, mai multe dependenţe, suferim mai mult de singurătate, depresie şi atacuri de panică. Conform statisticilor, UE cheltuieşte cu tratarea anxietăţii şi depresiei în jur de 170 de miliarde de euro pe an.

Citiți partea a treia a articolului

Autor: Gabriel Ungureanu, doctor în psihologie

Citiți și:
Daisugi: tehnica japoneză misterioasă care permite să se obțină lemn fără a tăia păduri
Câte păduri a pierdut planeta de la începutul anilor 2000

 

yogaesoteric
28 ianuarie 2023