Paul Dragoș Aligică, membru al Academiei Române, după analiza alegerilor prezidențiale: Cei care au montat și susținut toată această poveste au comis un act apropiat de trădarea națională

Alegerile prezidențiale din România nu au fost doar o farsă politică, ci un atentat grav la suveranitatea națională. Paul-Dragoș Aligică, membru corespondent al Academiei Române, trage un semnal de alarmă fără precedent: țara a fost împinsă deliberat într-un conflict artificial între marile puteri occidentale, preschimbând o confruntare electorală internă într-un joc geopolitic periculos. În loc să apere interesul național, regimul hibrid de la București a sacrificat România pe altarul unei agende străine, manipulând poporul și distrugând coeziunea socială. Cei care au orchestrat acest simulacru nu sunt doar incompetenți – sunt vinovați de trădare. Redăm, în cele ce urmează, mesajul academicianului:

Am încheiat și trimis raportul/analiza despre ultimul episod al alegerilor din România, pe care Geopolitical Intelligence Services (think-tank cu sediul în Lichtenstein care își propune să ofere previziuni și analize geopolitice independente, imparțiale, bazate pe scenarii, cu accent pe relevanța pentru factorii de decizie – n.r.) mi l-a solicitat. L-am depus sub titlul: „The romanian 2025 election reboot: Romania’s hybrid regime facelift” (Relansarea alegerilor românești din 2025: Liftingul facial al regimului hibrid din România).

Un subtitlu alternativ ar fi fost: „Cosmetic Change for a Hybrid Regime?” (Cosmetizare pentru un regim hibrid?). Am ales varianta mai subtilă, cu o nuanță de interpretare mai fină. În plus, interogația retorică era, în opinia mea, superfluă.

În perioada următoare, când se mai liniștește agitația și isterizarea, am să scriu și un articol public, pornind de la această analiză. Evident că – așa cum ați înțeles – ideea centrală este că, pentru a înțelege ce s-a petrecut, nu e cazul să uităm că aceste alegeri nu au avut loc într-o democrație funcțională, ci au fost organizate și executate într-un regim hibrid. Iar asta, dacă ne gândim serios, schimbă semnificativ natura exercițiului și semnificația situațiilor în care fiecare dintre noi a primit un rol de jucat.

Până să scriu acel articol însă, doar o observație privind ceea ce mi se pare cel mai important aspect al acestor alegeri:

Niciodată, dar chiar niciodată, într-un scenariu rezonabil și inteligent, construit în logica fundamentală a interesului național românesc și a rațiunii de stat, cei care au orchestrat toată această poveste nu ar fi fost cazul să creeze o situație în care oricare dintre cei doi candidați, odată ajuns în postura de câștigător, să fie pus într-o poziție conflictuală față de unul dintre cei doi mari piloni ai arhitecturii de securitate și guvernanță ai României.

Niciun tip de scenariu imaginabil, în cadrul unei gândiri geopolitice și de politică externă asumate de un stat român funcțional și în deplinătatea facultăților intelectuale, nu ar fi fost cazul să genereze o configurație în care România este obligată să aleagă între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii.

Singura poziție logică, rațională și sănătoasă a oricărui candidat român ajuns în turul final, a oricărui reprezentant formal sau informal al statului mai mult sau mai puțin adânc sau paralel al României, s-ar fi cuvenit să fie următoarea:

„România este ca un copil ai cărui părinți se ceartă sau au o neînțelegere. Noi îi iubim pe amândoi. Nu putem lua partea unuia împotriva celuilalt. Nu ne cereți să alegem. Nu pentru că nu am putea, ci pentru că nu vrem, din loialitate față de amândoi. Tot ceea ce putem și vrem să facem este să contribuim, pe cât posibil, la detensionarea relațiilor dintre ei. Atașamentul nostru față de blocul euro-atlantic, față de viitorul acestuia, față de Uniunea Europeană și față de Statele Unite este indiscutabil, inviolabil și nenegociabil.”

În rest, România și cei doi candidați puteau să se „atace” pe orice altă temă – ideologică, culturală, economică – dar această zonă, de o sensibilitate strategică și de o periculozitate majoră, era bine să fie lăsată neatinsă.

În acel spațiu informal, dar esențial, în care se trasează liniile roșii ale interesului național, cei care au montat și susținut toată această poveste au comis un act pe care nu mă feresc să îl calific ca fiind nu doar de malpraxis, ci ceva ce se apropie de trădarea națională.

Suntem acolo unde nu se negociază, ci se explică limpede și fără echivoc că anumite gesturi nu se fac. Că România nu are voie să fie pusă în poziția de a alege între SUA și UE. Că instrumentalizarea clivajelor geopolitice în jocul electoral intern e un tabu indiscutabil. Și că oricine încalcă aceste linii – fie politician, strateg de campanie sau altfel de actor mai mult sau mai putin vizibil public – devine automat o vulnerabilitate pentru stat.

Ceea ce au făcut în schimb artizanii acestui exercițiu de relansare și reabilitare a imaginii șifonate a regimului hibrid a fost, de fapt, o continuare și escaladare a unei serii de acte de malpraxis și iresponsabilitate strategică care, în ultimii ani, au răsturnat vechea și bine-rodata doctrină prudențială strategică și diplomatică românească, implementată ori de câte ori a fost nevoie, de mai bine de 150 de ani, atât timp cât România a putut acționa ca stat suveran.

Au setat situația în așa fel încât România a fost împinsă cu capul înainte într-un joc periculos în care nu avea ce căuta, aruncând țara într-o aventură geopolitică pe care nu și-o permite.

România era necesar să acționeze în mod normal cu discreție, fără stridențe, ținând „capul la cutie”, sub radar, prin diplomația sa și prin serviciile sale secrete, într-un mediu internațional turbulent, marcat de reașezări majore. În loc de asta, de luni bune, România e prezentată pe primele pagini ale presei internaționale ca exemplul suprem al deteriorării democrației, al derapajului electoral și al instrumentalizării discursului public european. Nimic din trecutul recent al României nu cerea sau justifica aceste evoluții.

Ce au gândit cei care au imaginat și pus în mișcare tot acest montaj, îmi este greu să înțeleg. Cum au putut ei construi o situație în care, indiferent cine câștiga alegerile, România se regăsea într-un conflict deschis sau latent cu unul dintre cei doi mari parteneri strategici, depășește capacitatea mea de a raționa în termeni de interes național.

Mai grav decât orice altceva, ceea ce s-a făcut în cadrul acestor alegeri este introducerea și amplificarea unui clivaj geopolitic artificial, care – chiar presupunând că ar fi avut vreo urmă de realitate în societatea românească – nu era cazul sub nicio formă să devină clivaj definitoriu al alegerilor.

În mod normal, o clasă politică responsabilă sau, în absența acesteia, structurile de decizie ale statului profund, ar fi fost necesar să joace rolul unui amortizor în fața unei asemenea polarizări. Ar fi fost cazul să dilueze, să gestioneze cu prudență și echilibru orice tentație de a preschimba disensiunile externe – reale sau presupuse – în axe de confruntare electorală internă.

În schimb, ceea ce s-a făcut a fost exact contrariul: acest clivaj a fost scos în prim-plan, preschimbat în axă fundamentală a confruntării, și alimentat cu retorică inflamatorie, simbolism emoțional și o campanie media fără precedent.

Consecințele sunt deja vizibile și grave

Pe plan extern:

România este percepută acum în marile capitale occidentale nu ca un partener stabil și predictibil, ci ca un spațiu instabil, imprevizibil, și – mai grav – manipulabil din interior și care se cere controlat din afară. Prin faptul că alegerile au fost reconfigurate într-o narațiune existențială, în care țara ar fi fost forțată să aleagă între „axa europeană” și „deriva suveranistă”, România a fost prezentată ca o verigă slabă a flancului estic, o țară în care partenerii internaționali e necesar să intervină, să supravegheze, sau să „corecteze” comportamente.

Aceasta a dus la pierderea unor avantaje strategice concrete și la deteriorarea relațiilor cu unii dintre cei mai importanți aliați ai noștri, care până recent vedeau România drept un exemplu de partener loial și coerent.

Nu în ultimul rând, România a fost percepută ca un pion în competiția altora, nu ca un actor matur și autonom, capabil să-și gestioneze cu discernământ propriile alegeri și conflicte.

Pe plan intern:

Introducerea și cultivarea acestui fals binar geopolitic – „pro-Europa” versus „pro-Rusia”, „pro-NATO” versus „suveranism” – a făcut daune majore țesutului democratic și coeziunii sociale. Într-o societate deja marcată de polarizare, neîncredere și frustrări acumulate, această dihotomie forțată nu a făcut decât să deturneze atenția de la problemele reale: corupția sistemică a regimului Iohannis, ineficiența administrativă, colapsul sistemului educațional, deriva în sănătate și eșecul reformelor structurale.

În loc să avem o dezbatere matură despre calitatea guvernării, despre statul de drept, despre performanță și despre reforme, cetățenii au fost împinși într-o alegere caricaturală, în care constatăm acum, după ce sarabanda cu Rusia s-a epuizat, că întrebarea reală – „cum vrem să fim guvernați?” – a fost înlocuită cu întrebarea „cui îi ești mai loial, Bruxelles-ului sau de Washingtonului?”. Astfel, s-a creat un teren fertil pentru radicalizare, manipulare și disoluția capitalului de încredere publică.

Pe termen lung, cel mai mare pericol este normalizarea acestui clivaj artificial ca parte a jocului politic. Dacă aceste alegeri devin precedentul, dacă acest tip de logică binară intră în ADN-ul politic al României, vom ajunge într-un sistem electoral în care miza nu va mai fi despre performanță, ci despre loialități externe imaginate – un joc periculos, din care România nu poate ieși câștigătoare, indiferent cine o „susține”.

Prin urmare, ceea ce s-a petrecut nu este doar o greșeală strategică. Este un act de iresponsabilitate istorică care va avea consecințe durabile asupra statutului României în lume, asupra echilibrului său intern, și asupra modului în care generațiile viitoare vor înțelege ce înseamnă democrația, suveranitatea și alegerea liberă.

Autor: Dragoș Paul Aligică

Citiți și:
Fabricarea democrației: Alegerile trucate din România
Funky-checker-șii lui Zuckerberg, sub lupa lui Stéphane Luçon: Cine îi verifică pe „verificatori”? O investigație despre cenzura deghizată în societate civilă în România

 

yogaesoteric
24 iunie 2025