Povestea leuţului
Orice asemănare cu personajele din această poveste este pură necesitate!
A fost odată (nu prea de mult), ca niciodată (adică aşa ceva nu s-a mai petrecut şi nici nu se va mai petrece vreodată), că de n-ar fi… nu s-ar povesti.
Puiuţii se jucau cât era ziulica de mare cu codiţele în ţărână sau cu ce mai puteau şi ei, se zbenguiau şi se urcau adesea pe spatele blândului Rege, crezând astfel că-s mai presus decât el. Timpul a trecut pe nesimţite, iar ei au crescut la fel, fără nici un fel de griji.
Unul dintre ei, prinţişorul-leu, când se făcu mărişor, se îndrăgosti de o tânără leoaică dintr-o junglă vecină. Urmă apoi o nuntă mare, ca în poveşti. Când ajunse în faţa tatălui său, îi spuse fără şovăială că a auzit strigăte disperate venind dinspre satul de la marginea junglei. Regele-Leu, fără să bănuiască nimic rău, îi lăsă sceptrul îndată, şi alergă spre sat. Acolo însă, oamenii, văzând un exemplar atât de nobil şi de rar, îl puseră după gratii, gândindu-se că-l vor vinde la un preţ nemaipomenit de bun. Leul-Rege, fiind bun şi prietenos din fire, îşi spuse: «Ce oameni buni! Mă obligă să mă odihnesc!» Şi rămase acolo o vreme. Dar zilele treceau şi îşi dădu repede seama că nu era de folos nimănui acolo, aşa că … într-o bună zi, dispăru.
|
Morala 1: Nu oricine vrea să-ţi reveleze sinele poate să o şi facă! |
|
|
|
|