Pr. prof. univ. dr. Gheorghe Drăgulin – «Cu Dumnezeu nu este potrivit să macini vorbe. Spune-I ce ai de spus» – Despre pacea sufletească

 

Părintele Gheorghe I. Drăgulin (n. 14 apr. 1929, în Scutelnici, Buzău) este unul dintre preoţii supravieţuitori ai temniţelor comuniste. Încă din tinereţe, viaţa l-a încercat amar, dar s-a luat la luptă cu ea, fără să-şi piardă nădejdea. Student la Facultatea de Teologie, a fost arestat de Securitate în 1952, sub acuzaţia de „propagandă împotriva orânduirii socialiste”, pătimind doi ani în temniţele comuniste, la Jilava, Văcăreşti, Capul Midia şi Oneşti. După eliberare, şi-a dat doctoratul în Teologie cu părintele Dumitru Stăniloae. A slujit ca preot în altarul bisericii „Ceauş Radu”, începând din 1963, vreme de paisprezece ani, apoi în cel al bisericii „Hagiu”, până în 2010. A fost profesor de Teologie la facultăţile de profil din Bucureşti şi Alba-Iulia. A scris paisprezece cărţi de teologie, dintre care cinci dedicate Sfântului Dionisie Exiguul (cel Smerit), pe care îl simte cel mai apropiat sufleteşte.

 
Părintele Gheorghe I. Drăgulin

„Cea mai groaznică suferinţă era senzaţia de încremenire a timpului”


Părinte profesor, încă din anii adolescenţei, viaţa v-a fost pusă la cazne grele. Prima a fost închisoarea. Pe ce motive aţi fost închis?

– Pentru comportament ostil faţă de regimul comunist. Ce făcusem? Eram critic, de pe poziţii creştine. Şi vorbeam fără să mă feresc. De exemplu, era o lozincă în acea vreme: „Slavă marelui Stalin!”. Iar eu le-am spus colegilor de facultate că slavă i se dă numai lui Dumnezeu. Sau se spunea că „poporul rus libertate ne-a adus”. Iar eu ziceam: „Ne-a luat jugul de lemn şi ne-a pus jugul de fier”. Şi pentru astfel de remarci, precum şi pentru că îndemnam oamenii să meargă la biserică, m-au ridicat într-o zi, m-au anchetat şi mi-au dat doi ani de puşcărie. Aveau dreptate să se teamă de oamenii credincioşi, căci creştinismul este opus total comunismului, ca oricărei forme de totalitarism. În plus, numai credinţa îţi dă puterea de a rezista unui sistem opresiv. Nu erau proşti, ştiau toate acestea, de aceea au lovit în Biserică, au închis călugări şi preoţi, au dărâmat sfinte lăcaşuri de rugăciune şi au dus o propagandă acerbă împotriva noastră, a creştinilor.

– Aţi trecut prin zece închisori. Care a fost cea mai rea dintre toate? Unde aţi suferit cel mai mult?

– La Capul Midia, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, pentru că eram supuşi unui regim de exterminare prin muncă. Lucram numai noaptea şi aveam norme imposibil de îndeplinit. Nu primeam hrană nici cât pentru un om care nu face nimic, darămite pentru munca la care eram supuşi. Eram privaţi de somn şi deseori pedepsiţi. Noi, cei de la ţară, încă ne descurcam cât de cât, dar băieţii de la oraş, care nu puseseră mâna pe o lopată în viaţa lor, erau chinuiţi rău. La început, am fost la vagonet, cu actorul Ovid Teodorescu. Nu prea putea munci şi mă rugam de el să se silească, să nu-l omoare ăia. Aveam normă de săpat şi încărcat cinci vagonete pe zi, iar noi nu reuşeam să facem decât unul şi jumătate. Ne băgau la carceră pentru asta. Carcera era o cutie de lemn strâmtă ca un sicriu, în care stăteai în picioare. Era îngrozitor, pentru că nu puteai să dormi şi-ţi amorţeau şi oasele stând aşa. După zile întregi de carceră şi nopţi la rând de muncă, fără mâncare, ajungeai distrofic şi, în cele din urmă, mureai. Or, comuniştii asta voiau de la noi, să murim, şi cât mai repede. Nu-i interesa să termine canalul.

Dincolo de toate astea, pentru mine unul, cea mai adâncă suferinţă era că nu mai curgea timpul. Aveam această senzaţie de încremenire a timpului. Pierdeam şirul zilelor şi simţeam că suntem într-un prezent continuu. Mi-am zis că aşa trebuie să fie în Iad. O zi nesfârşită de chinuri.

„Moartea nu m-a înfricoşat niciodată”

– În puşcăriile comuniste, spectrul morţii era permanent. Vă temeaţi că vine sfârşitul?

– Nu. Nu mă gândeam la asta. Clocoteam de viaţă. Era şi un soi de inconştienţă, căci altfel, dacă m-aş fi gândit că nu sunt pregătit sufleteşte pentru trecerea în veşnicie, m-aş fi temut. Nici acum nu mi-e frică de moarte. Însă nu pentru că m-aş considera desăvârşit, ci pentru că ştiu cât de bun e Dumnezeu şi că El nu mă va pierde, fie şi numai pentru o faptă bună făcută în viaţa mea. Cu privire la moarte, am mai mult o curiozitate: cum e în acea realitate? Am condus pe ultimul drum o mie de oameni. Şi de-acum îmi aştept şi eu rândul, dar nu cu tremur, ci cu interes. (Râde)

– Nu vi s-a părut niciodată că Dumnezeu e nedrept dându-vă atâta suferinţă de îndurat? Eraţi pe calea cea bună: urmaţi teologia şi visaţi să vă dedicaţi întreaga viaţă slujirii lui.

– Am avut şi eu momente de slăbiciune, însă, în adâncul sufletului meu, niciodată nu m-am îndoit de Dumnezeu. Ştiam că tot ce se petrece cu mine este din voia Lui şi spre mântuirea mea. Chipul lui Hristos nu s-a întunecat nicio clipă în inima mea. Hristos e bun, milostiv, te iartă, te aşteaptă; Hristos S-a jertfit pentru noi şi ne-a dat pildă de viaţă sub cruce. Dacă El a trecut prin toate umilinţele şi suferinţele, fiind fără de păcat, eu, păcătos prin naştere, de ce n-aş trece măcar în parte prin calvar?

„Am văzut cum m-a salvat îngerul”

– Ce v-a ajutat cel mai mult să înduraţi suferinţa? Se spune că temniţa este o şcoală a rugăciunii desăvârşite.

– Eu mă rugam la răstimpuri, nu cu program. Când simţeam că am nevoie de o gură de oxigen, spuneam un „Tatăl nostru” sau o rugăciune gândită atunci de mine, potrivită cu neputinţele mele din acea clipă. Sunt un om liber şi nu-mi plac tiparele. Nu mi-am însuşit niciodată un tipic după care să mă rog. Şi acum o fac când am dispoziţie, în orice situaţie aş fi, chiar şi stând în pat. Important este să vorbeşti cu Dumnezeu atunci când ai ceva de spus, nu să macini vorbe, cu gândul la altele, doar pentru că a venit ora de rugăciune.

– Aţi simţit vreodată, în anii detenţiei, că cel pe care îl chemaţi cu deznădejde în ajutor, poate Însuşi Hristos, este prezent lângă sfinţia voastră?

– Da. Odată am fost în pragul căderii şi am vrut să mă sinucid. Am fost la o fracţiune de secundă de a fi strivit de un camion, în faţa căruia mă aruncasem, pe şantier, la Canal. Însă o forţă nevăzută m-a tras din faţa lui. În disperarea mea, m-am rugat: „Facă-se voia ta, Doamne!”. Şi-aproape că am văzut cum îngerul meu păzitor se lupta cu diavolul. Cel rău mă împingea la păcatul sinuciderii, îngerul voia să mă salveze. Şi a câştigat îngerul. Nu e o metaforă: am simţit aripile îngerului atingându-mă şi m-am înfiorat de frumuseţea lui mai mult bănuită cu inima, decât văzută.

– Părinte, e destul de greu să transformi suferinţa în biruinţă. Oare o încercare ca închisoarea te apropie sau mai degrabă te îndepărtează de Dumnezeu?

– Depinde cum e alcătuit fiecare. Unii L-au descoperit pe Dumnezeu în temniţă, după cum ne şi arată atâtea mărturii din închisorile comuniste. Alţii au disperat şi L-au învinovăţit pe Dumnezeu pentru suferinţele lor. Oricum ar fi, din puşcărie nu mai ieşi cum ai intrat. Eu am ieşit mult întărit în credinţă. Puşcăria e o alegere. Nu este potrivit să te superi, căci Dumnezeu te pregăteşte, astfel, pentru o lucrare şi tu alegi dacă faci voia Lui sau nu.

– Pentru sfinţia voastră, puşcăria a fost o şansă, nu o osândă?

– Da, şansa de a-L vedea pe Dumnezeu în toată măreţia Lui. Căci în multe momente am ştiut că numai Dumnezeu m-a salvat, că El are un plan cu mine… Şi-apoi, în condiţii de primejdie maximă şi de suferinţă atroce, găseşti esenţa lucrurilor. Atunci, nimic din toate cele care ne muncesc într-o viaţă obişnuită, călduţă, nu mai contează. Cad toate vanităţile, toate ambiţiile mărunte, toate îndoielile şi toate poftele. Rămân temeiurile vieţii. Îţi poţi răspunde cu adevărat la întrebarea: ce rost are omul pe pământ? Răspunsul e unul singur: să se desăvârşească, pentru reunirea cu Tatăl. Căci noi asta avem de făcut, să ne curăţăm de toate patimile, pentru a ne putea întoarce la Dumnezeu, din care ne-am rupt prin naşterea într-un trup de ţărână. Şi-abia când ştii asta eşti cu adevărat liber. Diavolul nu mai are nicio putere asupra ta. Dar, din păcate, e foarte greu să menţii această conştiinţă în condiţii normale.

– I-aţi iertat pe cei care v-au închis?

– Este esenţial să ierţi! Dacă nu ierţi, nu te poţi întoarce la Dumnezeu. Este necesar să fii împăcat cu tine şi cu semenii, să fii liniştit, senin.

– Tot zbuciumul vieţii omului este pentru obţinerea liniştii sufleteşti. Cum poţi obţine această pace?

– Nu e aşa de greu precum ar părea. Pacea o capeţi când mergi pe drumul mântuirii. Şi pentru asta, înainte de toate, este necesar să îţi înţelegi chemarea. Mântuirea se obţine pe două căi: în familie sau în mânăstire. Deci, mai întâi să rămâi la ce-ai fost chemat: căsătorie sau călugărie. Apoi, să trăieşti aşezat în această stare, de familist sau de călugăr. Să-ţi faci datoria, cum s-ar zice. Să te fereşti de patimi, să ai grijă de ai tăi, să nu fii indiferent la suferinţa semenilor, să mergi la sfânta biserică… Să trăieşti normal. Numai să nu te opui lucrării lui Dumnezeu. Restul face El.

– Pe măsură ce omul îmbătrâneşte, puterile îi scad şi multe bucurii ale vieţii se pierd. Cu ce le înlocuieşti? Normalitatea de care vorbiţi nu se pierde?

– Nu este nevoie să faci niciun efort pentru a te adapta. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, realizezi că te-au preocupat şi te-au bucurat multe fleacuri. Că te-ai dedat la pofte care sunt de înţeles prin prisma tinereţii şi forţei vitale, dar care azi te lasă rece. Preţuieşti mai mult prietenia decât amorul. Postul te bucură mai mult decât un chef straşnic. Te emoţionează mai mult un apus de soare decât un răsărit. Este o evoluţie firească, dacă îţi accepţi vârsta şi ai pace sufletească.

– Ca şi când închisoarea n-ar fi fost de ajuns, destinul v-a mai lovit încă o dată: v-a murit băiatul, la numai 33 de ani. Cum reuşiţi să vă păstraţi liniştea interioară, părinte? Alţi oameni sunt devastaţi de asemenea încercări.

– Sigur că am suferit din pricina despărţirii de fiul meu, care era un om excepţional şi un profesionist de vârf, care promitea să aibă un viitor strălucit şi pe care îl speram mângâierea bătrâneţilor noastre, alături de fiica pe care o avem. Soţia mea a suferit şi mai mult, căci inima de mamă e doar una, iar eu am plâns şi pentru durerea ei. Totuşi, în cele din urmă, am reuşit să-mi alung tulburarea. Reperul meu fundamental este Hristos şi, orice s-ar petrece, dacă mă ţin de poalele lui, nu am cum să mă rătăcesc, deci nu mă tem de nimic şi nu regret nimic, totul ţine de economia dumnezeiască. Noi ne pregătim pentru o viaţă spirituală integrală, al cărei prag este moartea. Dacă ne detaşăm de cele materiale, ale trupului, putem trăi această realitate, în bună măsură, încă de aici. Or, fiind cu un picior în veşnicie, ce te mai poate doborî? Niciun rău nu ne mai atinge.

Citiţi şi:

Preotul Mina Dobzeu, care l-a înfruntat pe Ceaușescu

18 februarie: 66 de ani de la moartea lui Valeriu Gafencu, «Sfântul Închisorilor»

 

yogaesoteric
16 decembrie 2019


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More