Realitatea evidentă a conspirației. Cine conduce în realitate lumea?

 

Anul trecut, Noam Chomsky împlinea frumoasa vârstă de 90 de ani, perioadă de timp suficientă ca un om să-şi dezvăluie capacităţile. Este considerat o personalitate-cheie în rândul stângii politice americane, aliniat anarho-sindicalismului, un analist de fineţe mereu citat de cei care sunt interesaţi de politica internaţională, iar presa mainstream îl apreciază drept cel mai important activist intelectual al lumii.

Cam asta ştiam despre el. Apoi am descoperit că este un lingvist reputat, profesor la MIT (Massachusetts Institute of Technology) şi creatorul gramaticii generative. Şi că tatăl lui, emigrant evreu-rus, era specialist în ebraică, pasiune pe care i-a transmis-o şi fiului său. Care, peste toate, mai este şi filosof.

Astfel, strivit de superlative şi cu mâna uşor tremurândă, am rupt ţipla, am deschis cartea şi m-am uitat mai întâi la cuprins. Nu mai spun că deja titlul Cine conduce lumea? era tulburător, fiind pus de cel pe care tocmai l-am descris mai sus şi pe care îl percepeam ca cea mai bine informată persoană din Univers. Voi afla şi eu cum stă treaba! Însă unele titluri de capitole m-au cam descumpănit: „Sfârşitul Americii?“; „În ajunul distrugerii“; „Ceasul Judecăţii de Apoi“; „Oroare“; „SUA sunt unele dintre principalele state teroriste“ etc. Lăsând la o parte detaliul că măcar în politica externă, teroristă ori nu, Statele Unite reprezintă o entitate şi ar fi fost necesar să fie folosit singularul (sunt „unul…“ şi nu „unele…“, ca şi cum am vorbi separat de Texas ori Hawaii; însă am dat vina pe traducere), tonul apocaliptic nu mă înspăimânta, ci mai curând mă ducea cu gândul la stilul hilar al publicisticii de scandal. Mă punea, adică, în gardă. Dar nu m-am lăsat descurajat, spunându-mi că e musai ca domnul acesta să ştie ce spune. Ba chiar mi-a mijit ideea că n-ar fi exclus să mă convingă şi pe mine de adevărurile sale, pentru că vreau să cred că nu mă număr printre aceia care se cramponează gaia-maţu de ideile lor fixe chiar şi atunci când li se demonstrează pertinent că greşesc. Mai ales că eu – o recunosc deschis – am şi aşa îndoielile mele.

Pe scurt, aflăm că lumea este condusă de SUA (bine, asta ştiam), dar nu oricum, ci la modul cel mai ticălos posibil (!, n.r.), arogându-şi dreptul de a decide soarta tuturor celorlalte naţiuni de pe glob. Dacă vreun regim politic (ca acela din Chile, spre exemplu) îndrăzneşte să se preocupe de bunăstarea poporului şi nu de cea a companiilor multinaționale globaliste, este imediat înlocuit cu dictatura cea mai odioasă. De fapt preocuparea asta a americanilor a devenit mai intensă de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, când au rămas cea mai mare putere militară şi economică a lumii. După ce au rezolvat Europa şi Japonia pustiite de război, instalându-le baze militare şi trupe de ocupaţie, s-au concentrat, cum era şi normal, pe Emisfera Vestică. Adică a lor. Nu-i vorbă că interveniseră ei acolo şi înainte, uşurând Mexicul de o centură întreagă de state şi adjudecându-şi Cuba de la spanioli. Însă, de la Eisenhower încoace, prin Kennedy, Reagan şi până hăt la Obama, preocuparea a devenit metodică şi nimeni n-a scăpat: toate ţările central şi sud-americane au „beneficiat” de atenţia Unchiului Sam care a înarmat şi instruit armate de gherilă şi, acolo unde a crezut de cuviinţă, a instalat direct dictatori.

Mai aflăm că nici alte zone nu au fost trecute cu vederea. Spre exemplu, coasta occidentală a Pacificului care, nu-i aşa, este vecina lor de peste Ocean, începând cu Coreea şi Filipine, unde au profitat de faptul că le mai rămăseseră nişte trupe în zonă, şi terminând cu Vietnamul. Ba, în trecere, au rupt şi din China insula numită Taiwan.

Cazul Vietnamului a fost cu deosebire interesant, căci ideile de libertate şi democraţie populară apărute în urma izgonirii francezilor ameninţau să contamineze şi Indonezia lui Sukarno. Aşa că au trebuit să-l schimbe pe acesta cu un alt dictator care, prin milioane de crime, a ţinut ţara departe de astfel de tentaţii. Abia atunci americanii şi-au putut permite să părăsească Vietnamul, dar numai după ce l-au pârjolit ca la carte. Ca de altfel şi pe vecinele Cambodgia şi Laos, care oficial nici n-au participat la război. Doar aşa, de distracţie, ca să nu se plictisească piloţii între două raiduri (sic!).

Abia acum însă vine partea mai interesantă, pentru că este în plină desfăşurare. Aflăm astfel că 11 Septembrie a adâncit implicarea SUA în lumea musulmană, până atunci lăsată cumva în grija colonialiştilor englezi şi francezi care-şi împânziseră zestrea otomană conform intereselor proprii. Iar americanii, după ce deja distruseseră Irakul, s-au apucat să demoleze metodic şi Afganistanul, ca să-i anihileze pe mujahedini (pe care tot ei îi înarmaseră cu câțiva ani mai devreme, pentru a lupta contra sovieticilor).

Iranul, care tocmai îşi revenise după dictatura odioasă a şahului şi construia arma nucleară în strict scop defensiv (sic!), a fost declarat de Washington ca inamicul public numărul unu. În paralel, Israelul, ajutat de americani, îi provoca pe vecinii arabi şi îi împingea să se revolte.

Nu-i de mirare că toate astea au stârnit ura perfect justificată a musulmanilor împotriva Occidentului şi riposta lor sub forma atentatelor – singurul mod de a se opune eficient unui agresor altfel prea puternic.

Cert este că politica duplicitară şi criminală (!, n.r.) dusă de SUA în Orientul Mijlociu a provocat apariţia Statului Islamic (ISIS), urmaşul mai dur al Al Qaeda, ai cărui militanţi nu-şi mai fac scrupule şi uzează de aceleaşi mijloace barbare ca şi americanii.

Definitorie pentru tipul de politici agresive practicat de SUA este relația cu Rusia. Aflăm deci că, în întreaga perioadă postbelică, Statele Unite n-au avut altă grijă decât să înconjoare Uniunea Sovietică, prin NATO, cu o centură de baze militare dotate cu bombe nucleare şi avioane care să le transporte la ţintă. Nici căderea comunismului şi angajarea Rusiei pe calea democraţiei nu i-a potolit şi au extins NATO până la graniţele ruseşti, în pofida promisiunii verbale a lui Bush faţă de Gorbaciov că ,,nu vom avansa nici măcar un centimetru“. Ceea ce a obligat Rusia să-şi reia programul de înarmare intensivă la care intenţionase să renunţe şi a readus pericolul distrugerii nucleare a planetei la acelaşi nivel cu cel al încălzirii globale. Mai nou, de când a prins să ridice capul, un tratament similar este aplicat şi Chinei, la ale cărei graniţe maritime foiesc portavioane şi crucişătoare dotate cu rachete de croazieră.

Oare cum ar reacţiona SUA – se întreabă, pe bună dreptate, autorul – dacă ruşii sau chinezii şi-ar permite un gen similar de „croaziere“ în largul Californiei?

Cartea, publicată în 2016, a prins la mustaţă şi victoria lui Trump în alegerile prezidențiale americane, drept care autorul i-a adăugat o mică postfaţă: „În urma alegerilor, toate ramurile puterii – preşedinţia, Congresul, Curtea Supremă – au ajuns în mâinile Partidului Republican – cea mai periculoasă organizaţie din istorie. Pentru că republicanii sunt decişi să distrugă, în cel mai alert ritm posibil, viaţa umană organizată de pe Pământ“. Aţi ghicit, este vorba atât de negarea cauzalităţilor încălzirii globale, cât şi de revigorarea pericolului nuclear. Aflăm că secretul surprinzătoarei victorii a constat într-un populism deşănţat, adresat cu succes celor mai retrograde zone ale electoratului american – „evanghelici, nativişti, rasişti şi alte victime ale globalizării… Cum se va descurca Trump cu ceea ce a scos la iveală – nu a creat, dar a dezlănțuit? Probabil că cea mai frapantă caracteristică a sa este impredictibilitatea”.

Am întors ultima pagină cu sentimentul puternic de déjà vu (sau, mă rog, lu). Doar că până atunci sentimentul acesta îmi fusese creat de propaganda rusească şi nu mă așteptasem să vină de la un american, chiar anarho-sindicalist fiind. Care în plus mai este şi evreu. Şi nu vreţi să ştiţi în ce hal bălăcărește el Israelul! Acum nu că mi-aş fi dorit neapărat să le ţină partea, dar voiam să găsesc la el o opinie obiectivă, îndreptăţit fiind la aceasta de statutul lui de cel mai mare activist intelectual al lumii. Plus că, aşa cum stă scris pe coperta a IV-a, Cine conduce lumea? este o carte necruţătoare şi meticulos documentată care ne furnizează înţelegerea problemelor centrale ale timpului nostru, adică exact ceea ce aşteptam de la Chomsky.

Bine spus: exact asta așteptam! Dar, când colo, înţelegere ioc: se pare, din ce văd, că activist nu merge întotdeauna cu intelectual, dacă numim intelectual pe cineva care nu doar că posedă cunoştinţe bogate, dar şi un nivel minim de moralitate în felul în care le foloseşte. Ceea ce nu se petrece aici.

Faptele relatate de el întru susţinerea tezei sunt cumva inventate? Nu, fireşte! Din câte ştiu, ceea ce spune chiar s-a petrecut. Probabil că şi mulţimea de detalii cuprinse în cele 300 de pagini de text şi certificate în alte 50 de referinţe (50 de pagini numai cu titluri de şi articole citate, ca să fie clar!), sunt autentice. Atunci?

Atunci problema este cu ceea ce nu spune. În primul rând, nu spune de ce faptele s-au petrecut aşa şi nu altfel. Ceea ce este oarecum surprinzător pentru un intelectual, adică cineva constrâns să pornească în analizele sale de la originea fenomenelor pe care le discută. Dar el tratează faptele petrecute începând cu sfârşitul Primului Război Mondial în acelaşi registru ca şi pe cele de până atunci, când lumea încă se aşeza natural în tiparele ei. Cu violenţă şi nedreptăţi cât cuprinde, dar natural, conform dreptului celui mai tare.

De ce ar fi fost necesar totuşi să le trateze altfel de-atunci încolo? Simplu: pentru că pe lume apăruseră comunismul şi apoi fascismul, care nu mai erau naturale, ci utopii cu o imensă putere persuasivă, dar care ofereau în fapt cu totul altceva decât promiseseră. Cine a trăit în comunism ştie bine despre ce vorbesc. Şi sper ca şi ceilalţi să se fi lămurit între timp.

Aşadar, nu neagă nimeni că în tot acest răstimp America şi-a urmărit propriul interes, doar că interesul Americii a fost să scape lumea de regimurile totalitare, mai întâi de fascism şi apoi de comunism. În această ordine. Participarea SUA la cel de-al Doilea Război Mondial a fost îndreptată împotriva fascismului. Războiul Rece, pe care Chomsky se fereşte să-l pomenească ca atare, a fost un război împotriva comunismului. Dacă privim din această perspectivă, vedem că percepţia noastră asupra evenimentelor se modifică în mod radical. Intervenţiile din Coreea, Cuba, Nicaragua, Chile, Vietnam etc. au mai stăvilit cât de cât extinderea plăgii, până când molohul s-a prăbuşit de la sine. Deşi nici ce-a lăsat în urmă nu este tocmai în regulă.

Îndoielile mele, de care pomeneam la început, nu se leagă de faptul că NATO a strâns cu cel puţin încă o gaură cordonul de securitate care înconjoară Rusia, pentru că Rusia însăşi i-a dat cu generozitate motive să o facă, ci de la relaţia cu lumea musulmană. Aproape toate acţiunile pe care America le-a întreprins pe această direcţie pot fi caracterizate drept ciudăţenii, oficial numite erori, de parcă CIA şi Pentagonul ar fi încăput brusc pe mâna unor amatori. Ceea ce, iertat să-mi fie, nu prea-mi vine să cred.

Atunci de ce? De ce Irakul? De ce apoi toată seria de aventuri care s-a numit Primăvara Arabă şi care, departe de a aduce democraţia, a stârnit peste tot viespare care s-au transformat practic instantaneu în distrugeri, războaie şi terorism? La toate aceste de ce-uri, Noam Chomsky nu răspunde şi nici nu pare interesat s-o facă, lăsând toată grija pe umerii noştri.

Autor: Tudor Mirică

Notă din partea redacției:

Am ales să postăm acest articol pentru gradul ridicat de importanță pe care îl are tematica abordată, prea puțin discutată în spațiul public românesc. Ținem să precizăm că nu susținem întru totul opiniile autorului Tudor Mirică, ci suntem mai degrabă înclinați să îi dăm dreptate lui Noam Chomsky. Am zice că de fapt nici măcar Statele Unite ale Americii nu conduc cu adevărat lumea, așa cum afirmă Chomsky, ci că America a devenit doar instrumentul principal al celor care urmăresc să instaureze așa-numita „Nouă Ordine Mondială”.

Acest punct de vedere răspunde într-o bună măsură interogațiilor foarte pertinente cu care Tudor Mirică își încheie articolul. El subliniază că există multe de ce-uri incomode legate de acțiunile pe care America le-a întreprins în ultimii ani în special în Orientul Mijlociu, întrebări la care „Chomsky nu răspunde şi nici nu pare interesat s-o facă, lăsând toată grija pe umerii noştri”. Într-adevăr, ar fi naiv să credem că dezastrele pe care intervențiile militare ale SUA le-au provocat în lumea arabă ar reprezenta un lanț de „erori” sau „ciudățenii”. Respectivele operațiuni au fost stabilite cu mult timp înainte și urmăreau să asigure dominația globală a Americii. Iar aceasta nu o spunem noi, ci a afirmat, de exemplu, fostul comandant suprem al NATO, generalul Wesley Clark, care a explicat că încă din 1991 (când nici nu se punea problema „războiului împotriva terorii”) cele mai înalte departamente ale SUA plănuiau invadarea a șapte state din Orientul Mijlociu: Irak, Siria, Liban, Libia, Somalia, Sudan și Iran. Evenimentele care au avut loc de atunci au confirmat realitatea acelor planuri. Iar în prezent, constatând intensele pregătiri de atac ale SUA asupra Iranului, avem motive să credem că respectivele planuri continuă să se desfășoare.

Din același punct de vedere, că America a ajuns brațul armat al unor interese globaliste, nu împărtășim argumentul lui Tudor Mirică, prin care acesta îl critică pe Chomsky, referitor la faptul că bombardamentele devastatoare ale SUA asupra a zeci de țări pot fi înțelese ca o opoziție față de ororile comunismului și că în acest context ar avea o semnificație ceva mai benefică. Nu mai intrăm în detaliile istorice că însuși comunismul a fost pus la cale și implementat de promotorii unui anumit gen de internaționalism, de către organizații care deja stăpâneau cele mai importante bănci ale lumii. Ne rezumăm acum doar să punctăm că așa-zisa intenție altruistă a liderilor americani de a aduce „democrația” în spațiile controlate de comuniști a fost doar un pretext, o fațadă. Poate nu știați, dar o analiză statistică documentată chiar de Serviciul de Cercetare al Congresului american, publicată în octombrie 2017, evidențiază că din toată istoria SUA cele mai multe atacuri ale armatei americane asupra altor state au survenit după anul 1992, când URSS – care fusese considerată de liderii de la Washington drept „Imperiul Răului” – nu mai exista! Datele studiului arată că de la încheierea Războiului Rece, în 1992, SUA a declanșat până în 2017 (deci în 25 de ani) 188 de intervenții militare prin care a agresat alte state. Au fost comunismul și Uniunea Sovietică de vină pentru aceste atacuri în care au fost uciși milioane de oameni și zeci de țări au fost aduse în haos? Nicidecum. Aceste atacuri au avut ca stindard aducerea „democrației” și sprijinul pentru „respectarea drepturilor omului”. Dar este oare mai multă democrație, pace și stabilitate în Irak, Libia sau Afganistan? Dimpotrivă, aceste state care aveau înainte o anumită ordine socială și prosperitate, au fost ruinate de „intervențiile umanitare” SUA.

În opinia noastră obiectivul celor care conduc cu adevărat SUA (ne referim la o structură denumită uneori „complexul militar-industrial”) a fost și a rămas acesta: obținerea unei ordini internaționale unipolare, al cărei ax de putere să fie America. Iar în acest scop ei urmăresc o expansiune a puterii lor în toate direcțiile, prin împânzirea pământului cu baze militare americane și prin orchestrarea insidioasă a globalizării de tip american, pentru a submina și subordona toate specificitățile naționale.


Citiți și:

SUA este, de fapt, țara unui singur partid, acela al afacerilor de tot felul și al marilor corporații

Un studiu al Universității Princeton arată că SUA nu mai este, de fapt, o democrație!

«SUA sunt principalul stat terorist. Din nefericire Europa li se supune» – Acuzaţiile îndreptățite ale unui intelectual american pertinent

 

yogaesoteric
1 iulie 2019


 

Also available in: Français

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More