Sincronicităţile – Punţi fermecătoare între oameni şi inima lui Dumnezeu (III)

 

Coincidenţe pline de sens fără a fi legate de o cauză. Dorinţe împlinite miraculos, atunci când ne aşteptăm mai puţin. Fenomene inexplicabile care se leagă exact aşa cum este necesar pentru ca noi să fim fericiţi. Libertatea dumnezeiască are o inspiraţie fără limite.


Citiţi a doua parte a articolului


Ora de geografie salvează o familie

Amintiţi-vă… Era în decembrie 2004 când un tsunami teribil a răvăşit coastele Thailandei, făcând sute de mii de victime. Tilly, o fetiţă din Anglia, amintindu-şi de o lecţie recentă despre seismele submarine şi despre tsunami, a anunţat-o pe mama ei că în acea zonă va avea loc o furtună devastatoare.

Plaja Maikhao şi hotelul din vecinătatea ei au fost imediat evacuate. Reflexul fetiţei a salvat de la moarte sigură aproximativ o sută de persoane. Cum a putut face aceasta? Cu ocazia unei lecţii de geografie, un profesor le spusese elevilor săi că, începând din momentul în care apa mării se retrăgea, un tsunami era pregătit să apară şi să ajungă la coastă zece minute mai târziu.

El descrisese atunci cu precizie o situaţie pe care puţini dintre micuţii elevi englezi riscau s-o cunoască. Aceste detalii erau prevăzute sau nu în programa de geografie? Orice s-ar spune, acest amănunt avea să devină foarte preţios la momentul „tsunami 2004”.

Al doilea element favorizant: deoarece lecţia de geografie fusese recentă, fetiţa putea să-şi amintească mai multe detalii despre ea. Mama a avut încredere totală în fiica sa, în ciuda vârstei fragede a acesteia şi nu a ezitat să avertizeze sute de persoane, evacuând complet hotelul respectiv!

Câţi dintre noi am fi avut aceeaşi reacţie? Cu siguranţă mulţi părinţi ar fi refuzat să asculte sfaturile unei fetiţe. Graţie unor combinaţii de ocazii favorabile, sute de persoane au scăpat de la moarte. De altfel, presa din Anglia a numit-o pe Tilly „îngerul de pe plajă”.

Observăm din nou acţiunea unei sincronicităţi salvatoare. Să ne amintim de întrebarea: de ce ei, şi nu alţii? De ce plaja Maikhao din Phuket şi nu alta? Atunci când nişte sincronicităţi ce ne sunt favorabile se produc în propriile noastre vieţi, este dificil, chiar imposibil uneori, să le sesizăm scopul final.

Cu trecerea timpului, totuşi, şi dacă suntem suficient de atenţi şi stăpâni pe existenţa noastră, sfârşim prin a înţelege de ce era necesar ca evenimentele să se deruleze aşa şi nu în alt fel. Dar ce au reţinut cei care au fost salvaţi ca prin miracol despre acest eveniment remarcabil care i-a salvat prin intermediul unui copil de zece ani? Consideră ei, oare, viaţa ca pe cel mai preţios bun al lor? Să sperăm că da, fiindcă Cerul face totul pentru a ne ajuta; cel puţin să-i mulţumim, folosind cât mai bine toate darurile presărate în calea noastră: să devenim învăţători valoroşi, să fim conştienţi de şansa imensă care ne-a fost dată scăpând de la moarte pe o plajă, să facem ceva din viaţa noastră, să deschidem mari ochii încântaţi în faţa universului. Şi asta este o lecţie căreia merită să-i acordăm atenţie…

Lecţie de prim-ajutor primită la ţanc

Am fost martora unei drame şi, la fel ca în povestea fetiţei Tilly, o conjunctură minunată mi-a permis să fiu la înălţime. Unul dintre elevii mei adusese o bomboană şi o mânca în timpul orei. Dacă l-aş fi văzut de la început, i-aş fi cerut să aştepte recreaţia. În general, la şase ani, copilul este foarte pofticios şi ghiduş, iar acesta reuşise să se ascundă bine!

La un moment dat, am auzit nişte zgomote ciudate venind dinspre banca sa. M-am uitat în acea direcţie şi l-am văzut pe copil în picioare, pe punctul de a se sufoca şi incapabil să-şi reia suflul. Eram îngrozită… Cu cincisprezece zile mai înainte, ni se dăduse o lecţie de prim-ajutor din partea pompierilor.

Era pentru prima dată când noi, învăţătorii, beneficiam de o astfel de lecţie. Instantaneu, îmi venise în minte gestul salvator învăţat de la pompieri. Era necesar să aşez copilul în faţa mea, să-l cuprind cu braţele şi, cu ele încrucişate, să apăs puternic la nivelul stomacului.

Presiunea aerului creată astfel producea ieşirea obiectului din trahee. Rememorând toate astea, m-am apropiat repede de copil şi, fără să mai ezit, am pus în practică tot ceea ce învăţasem de la pompieri. Imediat, copilul aruncă bomboana ucigătoare, începu să respire şi să revină la viaţă.

Eram bulversată, picioarele îmi tremurau, dar copilul era salvat! Mult mai puţin tulburat decât mine, îşi reluă calm activitatea… Ce s-ar fi petrecut dacă n-aş fi asistat la faimosul curs de prim-ajutor? Sau dacă acest curs s-ar fi desfăşurat după incidentul petrecut la oră? Desigur, copilul ar fi murit, o familie ar fi fost distrusă, iar eu n-aş fi putut uita niciodată sentimentul de culpabilitate pe care mi l-ar fi trezit neputinţa de a-l fi ajutat.

„Întâmplarea” îşi făcuse şi în acest caz datoria, iar eu încă mai cred că, atunci când are o semnificaţie atât de puternică, este vorba despre o falsă întâmplare şi că acest cuvânt ascunde o voinţă, o inteligenţă, un dirijor care să elaboreze elementele necesare rezolvării anumitor probleme…

Omul potrivit la locul potrivit

Acelaşi dirijor a fost la originea unei alte „întâmplări” fericite care mi-a salvat viaţa. Incidentul a avut loc în şcoala unde lucram. Cu ocazia unui antrenament la piscină, remarcasem nişte zgârieturi şi multe vânătăi pe trupul unuia dintre elevii mei.

Toată lumea prezentă acolo, instructorul de înot şi colegii mei erau neliniştiţi. Pe de altă parte, ştiam că familia acestui copil se confrunta cu probleme grave. Eu însămi constatasem în mai multe rânduri înclinaţia mamei către alcool. Asta m-a determinat să mă gândesc să semnalez starea copilului, ceea ce am şi făcut.

Atunci când se raportează starea unui copil, asistenţii sociali se deplasează la domiciliul lui pentru a-i constata situaţia familială. Se părea că acest copil căzuse cu bicicleta şi că acest fapt provocase urmele suspecte de pe trup. Problema rămânea totuşi cu ceea ce se constatase în familie, iar noi eram de acord în mod tacit să supraveghem copilul mai atent.

Dar tatăl, foarte supărat pe cea care alertase asistenţa socială, adică pe mine, s-a gândit să se răzbune. Într-o seară, când cele două asistente mergeau în oraş, l-au zărit mânios pe strada centrală. Ele l-au oprit şi l-au întrebat unde mergea aşa de grăbit.

El a mărturisit că intenţiona să mă bată din cauza ruşinii pe care a suportat-o în urma intervenţiei mele. Eu eram singură în clasă şi corectam nişte caiete, ca în fiecare seară după plecarea elevilor mei, fapt bine ştiut de bărbatul respectiv.

Se pare că celor două doamne le-a fost foarte greu să-l calmeze, dar într-un târziu au reuşit să-l determine să renunţe la această intenţie. Mie nu mi-au spus decât mult mai târziu despre ceea ce se petrecuse în acea seară. Ce s-ar fi petrecut fără intervenţia celor două asistente sociale? Bărbatul era robust şi mânia sa îl făcea şi mai agresiv; aş fi fost o pradă uşoară pentru el.

Fără a exagera, pot spune că viaţa mea era în pericol. Hazardul întâlnirii mă salvase încă o dată. A fost oare vorba de hazard sau cele două protectoare au fost „trimise” în calea potenţialului meu agresor? Desigur, evenimentele nu avuseseră loc în pădurea amazoniană, unde ar fi fost mai mult decor care ar fi făcut mai evidentă această „coincidenţă”. Nu era vorba decât despre un orăşel cu cinci mii de locuitori.

Dar cele două femei au fost la locul potrivit şi la momentul potrivit pentru a răspunde necesităţii mele. De aceea eu o consider mai mult decât o simplă coincidenţă, o consider o sincronicitate…

Suntem protejaţi din invizibil?

Această poveste s-a petrecut foarte demult, pe când eram o fetiţă de 5-6 ani. Am plecat în regiunea Vosges să facem o vizită bunicilor din partea tatălui meu. Fără maşină, ne era dificil să parcurgem o distanţă aşa de mare.

Această familie numeroasă îmi era destul de puţin cunoscută şi pe atunci mă speria un pic. Tatăl meu era cel mai mare dintre cei paisprezece copii, iar în casa lor se găseau întotdeauna mulţi dintre copiii fraţilor lui. Printre aceştia, era şi un băiat de vârsta mea, un văr pe care-l cunoşteam foarte puţin.

Într-o zi, în timp ce părinţii mei discutau în casă cu fraţii şi surorile, mătuşile şi unchii, pe scurt, cu toată familia reunită, eu şi verişorul meu eram în grădina din spatele clădirii. Nicio fereastră nu permitea celor din cameră să ne vadă. Cum eram destul de fricoasă, n-aş fi îndrăznit să mă depărtez de mama, în special în acest loc pe care-l cunoşteam destul de puţin.

Vărul meu a fost nevoie să fie foarte convingător pentru ca eu să-l urmez în grădină! Acolo, nu ştiu cum, m-am trezit cu o mână pusă pe un fel de scândură. El ţinea sprijinit pe mâna mea vârful unui cui foarte lung, iar în cealaltă mână ţinea un ciocan cu care se ghicea uşor ce voia să facă.

N-am protestat, n-am strigat şi n-am chemat în ajutor, nici nu mă miră atitudinea mea. Eram un copil obişnuit cu frica şi cu tăcerea. Dar dacă azi, după mai mult de cincizeci de ani de la acel eveniment, această amintirea e încă vie în memorie, este pentru că am trăit-o cu o mare intensitate sufletească.

Una dintre persoanele adulte din casă a apărut chiar în momentul în care accidentul urma să se producă şi astfel, am fost salvată… Cine era acea persoană? Mama mea, desigur, surprinsă şi neliniştită că nu eram lângă ea în acele momente… Au rămas în memorie doar frica, spaima de răul ce urma să mi se facă…

Ce mi s-a petrecut oare în acea zi? Pot prezenta mai multe ipoteze demne de reţinut. Cea mai banală e cea conform căreia totul a fost o simplă întâmplare, ceea ce pare posibil. Totuşi, a existat o sincronizare atât de perfectă între lovitura de ciocan lansată asupra mâinii mele şi apariţia persoanei salvatoare, încât această ipoteza rămâne… o ipoteză.

Ne-am putea gândi şi la fenomenul de telepatie care a permis mamei să simtă că fiica sa era în pericol şi să reacţioneze la timp la acest stimul pentru a interveni. Este foarte posibil. Atunci când între două persoane există legături foarte puternice, acestea sunt capabile (chiar la distanţă) să experimenteze sentimente, senzaţii şi să audă chemările tăcute lansate de cea care este absentă… Mama a putut ghici spaima mea…

O ultimă presupunere ar explica totul printr-o terţă fiinţă care să acţioneze mental asupra mamei, astfel încât ea să meargă spre grădină înainte ca circumstanţele accidentului previzibil să se îndeplinească, pentru ca ea să sosească aici la timp şi să poată evita dezastrul. Îngerul păzitor? O altă făptură de lumină care să mă ajute…

Nu voi şti niciodată cu certitudine, dar de atunci eu m-am simţit adeseori protejată de aceste fiinţe angelice, încât această ultimă ipoteză mi se pare cea mai verosimilă.


Articol preluat din Revista Yoga Magazin Nr. 81.


Citiţi şi:

Corelarea Legii sincronicităţii cu Arta Binecuvântării

Sincronicităţi uluitoare

Cele 12 principii eterne ale Divinităţii

 

yogaesoteric
24 ianuarie 2020

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More