Starea magică de sacralitate

 

Motto:

„Caută cât mai des să revelezi – printr-o profundă transfigurare – sacrul în profan, în obişnuit şi revelează remarcabilul plin de taine în ceea ce apare ca fiind banalitate.” 
„Iubirea ne revelează într-un mod tainic sacrul care se află ascuns în profan şi tot ea ne dezvăluie unele dintre legile divine, misterioase, ale lui DUMNEZEU TATĂL.”
„Creaţia este fascinantă. Ea este sacră şi, în acelaşi timp, ea este plină de mister.
Ea trebuie să fie înţeleasă ca un întreg. În ea, nimic nu se pierde şi nimic nu moare.” – profesor yoga Gregorian Bivolaru

Pentru fiinţa umană care este plină de aspiraţie şi dragoste pentru Dumnezeu, întreaga existenţă devine o inefabilă şi profundă suită de experienţe spirituale. Comuniunea spirituală cu Dumnezeu şi cu aspectele Sale divine conferă existenţei fiinţei umane un caracter profund spiritual, conferindu-i astfel puritate, perfecţiune şi sfinţenie.

Pentru ca fiinţa umană să poată trece de la viziunea obişnuită, care este specifică vieţii comune a majorităţii oamenilor, la viziunea spirituală profundă şi cuprinzătoare a unei fiinţe pline de puritate şi sfinţenie, în universul ei lăuntric (în microcosmosul ei individual) este necesar să se producă anumite transformări esenţiale, care să permită saltul de la ceea ce este profan şi banal, la ceea ce este sacru şi misterios.

Prin însăşi natura ei, sacralitatea face ca fiinţa umană care este trezită din punct de vedere spiritual să descopere şi să recunoască prezenţa cea tainică a lui Dumnezeu în feluritele aspecte ale creaţiei şi ale vieţii în general. Sentimentul înălţător pe care îl conferă revelaţia descoperirii dimensiuni sacre a existenţei este însoţit de întotdeauna de o dilatare amplă a câmpului conştiinţei individuale, ce are loc în primul rând prin intermediul procesului cel tainic al transfigurării. Datorită transfigurării, fiinţa umană intră rapid în stare de rezonanţă cu anumite energii subtile sublime, divine şi are acces instantaneu la o dimensiune superioară a înţelegerii şi experienţei, care o poate conduce apoi rapid la anumite stări minunate de fericire şi extaz divin (SAMADHI).

Iubirea frenetică, adoraţia, veneraţia, transfigurarea, cosmizarea sunt doar câteva dintre modalităţile spirituale care pot declanşa declicul magic al pătrunderii în dimensiunea sacră a existenţei. Toate acestea alcătuiesc aşa-numita gândire mitică, al cărui fundament este principiul determinismului unic şi universal, ori, altfel spus, determinismul total ce există între toate obiectele şi toate nivelele existenţei şi a cărei sursă primordială este fiinţa infinită a lui Dumnezeu. Aceasta este totodată şi cheia tainică ce permite trezirea stării magice de sacralitate. Spre deosebire de gândirea ştiinţifică, specifică determinismului cauzal, gândirea magico-mitică ne revelează, mai ales prin intermediul înţelegerii transfiguratoare pe care o conferă analogia, asemănarea ce există între ceea ce este esenţial şi diferitele forme aparente sub care acesta – esenţialul – ne apare.

Trecerea de la gândirea ştiinţifico-materialistă la gândirea magico-mitică produce întotdeauna o profundă transformare în conştiinţă. Această transformare este percepută ca un act magic, adesea uluitor, generator de stări de uimire şi minunare. Contrastul, ce este perceput adeseori în mod dureros, al dualităţilor se topeşte şi dispare ca prin farmec şi, odată cu pătrunderea în starea magică de sacralitate, fiinţa trăieşte un minunat sentiment de unitate, în care se contopesc, într-o trăire plină de înţeles profund, esenţa şi aparenţa şi totodată forma şi substanţa. În această stare superioară, fiecare obiect nu mai apare ca fiind separat ori distinct în raport cu numele său, iar simbolurile devin identifice cu obiectele pe care le simbolizează, fiecare obiect particular fiind atunci perceput ca o expresie vie a simbolului căruia îi corespunde. Aparenta discrepanţă între ceea ce este particular şi ceea ce este general dispare, pentru că starea magică de sacralitate face posibilă revelarea modului tainic în care Dumnezeu face să existe totul. În această stare, cuvintele, numele şi simbolurile capătă o putere spirituală magică, tocmai pentru că ele sunt atunci identificate cu esenţa realităţii lor.
 
Starea magică de sacralitate, în care fiinţa trece de la profan la sacru, ne revelează totodată existenţa a ceea ce este supranatural, miraculos, extraordinar, minunat şi uimitor. Ea este numită în tradiţia spirituală orientală ADBHUTA, tocmai pentru că în această stare este posibilă trecerea dincolo de incidenţa realităţii elementelor fundamentale ale existenţei senzoriale (BHUTA). Pentru cel care trăieşte starea magică de sacralitate, porţile cerului se deschid şi devin accesibile chiar trăind în condiţiile vieţii de pe pământ. În cazul stării magice de sacralitate, constrângerile şi limitările specifice existenţei umane obişnuite dispar ca prin farmec şi, datorită viziunii transfiguratoare asupra realităţii, fiinţa umană descoperă multiplele semnificaţii divine al existenţei sale. Înţelegerea profund spirituală ce apare atunci când fiinţa trăieşte starea magică de sacralitate face să apară un sentiment profund religios şi face totodată să se trezească o copleşitoare stare de iubire şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

Pentru un aspirant spiritual, care este totodată iniţiat şi care a deprins exerciţiul spiritual al consacrării fructelor acţiunilor sale către Dumnezeu Tatăl sau către unul din aspectele sale divine, actul consacrării reprezintă una dintre modalităţile spirituale cele mai accesibile pentru a pătrunde instantaneu în starea magică de sacralitate. Aşa cum însăşi alcătuirea cuvântului ne revelează („con-sacrare”), acţiunea de a-i consacra lui Dumnezeu roadele unei acţiuni este totodată modalitatea spirituală prin care facem ca acea acţiune să devină sacră, să aibă un caracter sacru.

Oferirea totală şi necondiţionată a roadelor unei acţiuni lui Dumnezeu, ce este urmată de acceptarea de către Dumnezeu a acestei ofrande spirituale, prin intermediul răspunsului afirmativ pe care fiinţa îl primeşte la consacrarea făcută, face ca instantaneu respectiva acţiune să fie sfinţită şi să se desfăşoare apoi într-o dimensiune sacră. A consacra lui Dumnezeu înseamnă totodată a consfinţi, a conferi un caracter durabil şi solid, tocmai pentru că o acţiune consacrată lui Dumnezeu şi pe care Dumnezeu o acceptă este de fapt o acţiune divină, ce îi aparţine lui Dumnezeu şi care are prin urmare un caracter etern.

Tocmai de aceea, sau cu alte cuvinte pornind de la înţelegerea profundă a importanţei spirituale a actului sacru al consacrării către Dumnezeu, un veritabil aspirant spiritual ar trebui să îşi amintească în permanenţă următoarele: „Umple-ţi zilnic inima cu dorul cel arzător de DUMNEZEU. Năzuieşte din tot sufletul să-l serveşti pe DUMNEZEU, aşa cum se cuvine, în mod total şi necondiţionat. Să ştii că, în practică, având în vedere grandoarea nesfârşită a lui DUMNEZEU, nici un serviciu uman nu este vreodată capabil să o egaleze. Ştiind aceasta, fă tot ceea ce poţi, cât mai bine, consacrând cu sfinţenie toate fructele acţiunilor tale importante lui DUMNEZEU. Dacă vrei să obţii eliberarea spirituală, chiar în această viaţă, fă neîntârziat din viaţa ta un sui-generis rug funerar şi apoi arde toate dorinţele tale individuale până când nu mai rămâne din ele decât cenuşa. Apoi nu uita ca întotdeauna după aceea să oferi în totalitate fructele tuturor acţiunilor tale lui Dumnezeu, prin actul cel sacru al consacrării”.

Citiţi şi:

Simţul tainic al sacralităţii – al şaptelea simţ?

Din tainele Iluminării spirituale 

yogaesoteric
august 2008