Teama existențială și teama de moartea inevitabilă. Niciun vaccin sau antibiotic nu ne va salva. Medicină și creștinism (III)

Citiți a doua parte a articolului

Primii creștini au fost remarcați pentru îngrijirea bolnavilor și a celor infirmi, iar accentul creștin pe caritatea practică a dat naștere asistenței medicale comunitare sistematice. Teologia practică spune că grija, sacrificiul și comuniunea sunt și astăzi la fel de vii ca întotdeauna printre creștini. Pentru a găsi resursele morale pentru a aborda actuala pandemie și mai ales teama care ne urmărește mai presus decât boala propriu zisă, este necesar să ne uităm la resursele construite în trecut. Asta înseamnă să examinăm modul în care creștinii au gestionat urgiile trecutului.

Implicarea creștinismului în îngrijirea comunitară

Creștinismul se ocupă de îngrijirea comunitară de 2.000 de ani. Ioan Gură de Aur / Ioan Hrisostom (347 d.H – 407 d.H), considerat sfânt deopotrivă în Biserica Răsăriteană și în Biserica Apuseană, a desfășurat numeroase activități de asistență medicală comunitară, fiind considerat, de exemplu, protector al bolnavilor de epilepsie.

Istoria Europei a fost dominată de problemele de sănătate comunitară și de numeroasele epidemii / pandemii. Acestea au influențat dezvoltarea continentului.

Bolile epidemice au inclus ciuma bubonică, lepra, variola, tuberculoza, erizipelul, antraxul, holera, tifosul exantematic etc. Cercetări recente estimează că, printre problemele de sănătate publică medievale, ciuma a fost probabil a 7-a ‒ a 10-a ca importanță generală deși aceasta este cea mai menționată. Deși letală și perturbatoare, ciuma a apărut doar periodic și de aceea a avut mai puține consecințe umane pe termen lung, cumulativ, decât afecțiunile endemice cronice (de exemplu: infecții bacteriene și virale, care cauzează moartea sugarului și copilului, tuberculoza și alți agenți patogeni).

Cele mai cunoscute epidemii de ciumă: Ciuma de la Atena (429-426 î.Hr.), Ciuma Antonină (165 – c. 180/190 d.Hr.), Ciuma lui Cyprian (250-266 d.Hr.), Ciuma lui Justinian (541-542 d.Hr. și mai departe), Ciuma romană (590 e.n.), Moartea Neagră (1347-1352 d.Hr.).

A doua pandemie de ciumă a fost în secolele XIV-XVII, cu focare în Anglia (Moartea Neagră din 1360-1363, 1471, 1479-1480, Marea Ciumă din Londra din 1665-1666), Italia (Veneția în 1576-1577, întreaga Italie în 1629-1631, Neapole în 1656-1658), Spania (Castilia în 1596-1599, sudul Spaniei în 1647-1652), Franța (întreaga Franță în 1628-1631, Marsilia în 1720), Austria (Marea ciumă din Viena în 1679-1680), Polonia (Marele focar de ciumă al Războiului Nordului, 1704-1710) etc. În intervalul 1600-1839, Țările Române s-au confruntat cu 21 de epidemii de ciumă. În iunie 1659, în București izbucnește prima epidemie de ciumă. O epidemie de ciumă cunoscută la nivelul Principatelor este și cea din 1716-1718, când însuși domnitorul Ioan Mavrocordat moare de ciumă. În iulie 1738, se consemnează o nouă epidemie de ciumă în Țara Românească, iar în 1813-1814, ciuma lui Caragea, care este ultimul focar de ciumă bubonică în Europa.

Abordarea distinctă a epidemiilor pe care creștinii au adoptat-o de-a lungul timpului merită să fie urmată.

În Roma, până în 251 d.H Biserica creștină împărțise orașul în șapte districte, fiecare sub responsabilitatea unui diacon. Potrivit lui Eusebiu din Cezareea (c. 260 d.H – c. 330 d.H), Biserica a sprijinit 1.500 de văduve și bolnavii (Eccles. Hist. 6.43). Unii istorici au estimat că Biserica creștină romană a cheltuit în acel moment o sumă între 500.000 și 1 milion de sesterți în fiecare an, în sprijinul misiunii sale caritabile. Alte biserici din marile orașe ale Imperiului Roman au cheltuit sume similare pentru organizații de caritate, care erau administrate de episcopi sau de preoți. În secolul al II-lea, când ciuma a lovit orașul Cartagina, gospodăriile păgâne au aruncat bolnavi pe străzi. Întreaga comunitate creștină, condusă personal de episcopul lor, a răspuns. Sfântul Ciprian, episcop de Cartagina (200 d.H – 258 d.H) spunea: „Ce merit avem noi, creștinii, dacă doar îi ajutăm pe creștini? Oricine poate face asta. Este necesar să ajutăm nu doar gospodăria credinței, ci și pe toată lumea”. Acești oameni nu aveau capacitatea de a vindeca boli ca ciuma, dar aveau capacitatea de a ajuta victimele să-și facă ultimele ore cât mai ușoare pentru a le aduce consolare și confort. Creștinii au fost văzuți pe străzi, oferind ajutor și ducându-i pe bolnavi în propriile case pentru a fi îngrijiți.

Începând din 250 d.H, orașele Imperiului Roman au cunoscut o ciumă majoră, care a durat între 15 și 20 de ani și a atins proporții epidemice. Deoarece autoritățile nu au făcut (la fel ca în zilele noastre) prea mult pentru a face față ciumei, bisericile creștine s-au angajat atât în îngrijirea sistematică a victimelor păgâne și creștine, cât și a înmormântării morților, în ciuda faptului că, la acea vreme, creștinii erau o minoritate persecutată. Avem scrisori de la unii dintre cei mai mari lideri creștini ai vremii și ceea ce au scris ei este una dintre cele mai inspirate literaturi pe care o citim vreodată despre ciumă. Dionisie al Alexandriei (190 d.H – 265 d.H) scrie: „ciuma ne dă ocazia să trăim la înălțimea Evangheliei. O ciumă este un timp al școlii, un timp al educației. Este un fel de martiriu. Ne dăm viața pentru alții”. Creștinii au ieșit în cartierele afectate de ciumă și boli, dădeau mângâiere și ajutor bolnavilor, deși știau foarte bine că vor lua ei înșiși boala. Aceste acțiuni au arătat lumii păgâne că noua credință creștină era un nou mod de a trăi.

Există descrieri ale organizării îngrijirii bolnavilor în Roma, Cartagina și Pont. În Alexandria, a fost format un corp medical cunoscut sub numele de parabalani pentru a transporta și îngriji bolnavii sub jurisdicția patriarhului Alexandriei. Deși acești parabalani sunt menționați pentru prima dată în secolul al V-lea, aceștia pot data de pe vremea unei ciume anterioare. În timpul unei ciume din 312, creștinii din multe orașe din Est au desfășurat acte de caritate publică medicală similare celor desfășurate ulterior de parabalani. Grupuri precum parabalani și, mai târziu, philoponoi (iubitorii muncii) și spoudaioi (cei zeloși), au apărut în marile orașe din estul Mediteranei. Compuse din laici creștini, aceste grupuri au înflorit în secolele VI și VII, oferind asistență bolnavilor, în special celor săraci din oraș.

Aceste ordine laice au fost atașate bisericilor și au ajuns să fie recunoscute de-a lungul timpului ca un ordin intermediar între clerici și laici. Altruismul acestor inițiative a fost testat în epidemiile de ciumă, holeră și febră. Spitalele laice mari își închideau adesea ușile de teama infectării. În timp ce medicii bogați au părăsit orașele pentru propria lor siguranță, medicii și personalul unităților creștine, conduși de compasiunea creștină, au rămas să aibă grijă de bolnavi și muribunzi. Răspunsul creștin la urgii începe cu unele dintre cele mai faimoase învățături ale lui Iisus: „Fă altora așa cum vrei să ți se facă și ție”; „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”; „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul său să-l pună pentru prietenii săi”. În mod clar, etica creștină, într-o perioadă de epidemie, consideră că propria noastră viață este necesar întotdeauna să fie privită ca fiind mai puțin importantă decât viața bolnavului.

Chiar și cruciații s-au implicat în asistența comunitară, de exemplu: Ordinul Cavalerilor Spitalului Sfântul Ioan din Ierusalim, cunoscut sub numele de Cavaleri Ospitalieri, care a avut sediul în Regatul Ierusalimului până în 1291, pe insula Rodos din 1310 până în 1522, în Malta din 1530 până în 1798 și la Sankt Petersburg din 1799 până în 1801.

Și ulterior există numeroase exemple de devoțiune a creștinilor față de alții. Deoarece am vorbit despre ortodocși, voi prezenta câte un exemplu din alte ramuri ale creștinismului.

Sfânta Ecaterina de Siena (Caterina Benincasa, 1347 – 1380) a fost canonizată pentru că i-a ajutat pe alții – în timpul celei mai devastatoare ciume din istoria omenirii. În 1374, alături de alte douăzeci și șapte de femei, îngrijește pe ciumați, cară în spate trupurile celor morți, ajută la îngroparea lor.

În epoca Reformei Protestante, în august 1527, când un focar de ciumă a lovit Wittenberg, Martin Luther (1483-1546) și soția sa Katharina, care era însărcinată, au rămas în oraș pentru a-i trata pe cei infectați. În ciuda apelurilor către el să fugă de la Wittenberg împreună cu familia, Martin Luther era hotărât să-i ajute pe cei infectați. În această perioadă de imensă provocare și incertitudine, Luther a scris o scrisoare către Johann Hess și colegii săi creștini din Breslau, intitulată „Dacă cineva poate fugi de o ciumă mortală”.

Între 1542 și 1600, Geneva a fost terorizată de ciumă de cinci ori. În timpul primului focar, în 1542, Jean Calvin (1509-1564) a condus personal vizite în casele infectate cu ciumă. Pastorii au continuat acest efort eroic și mulți și-au pierdut viața în această cauză.

Charles Haddon Spurgeon (1834-1892), un predicator baptist englez, a construit orfelinatul Stockwell și și-a încurajat congregația să se angajeze activ pentru a ajuta săracii din Londra victoriană. A fondat Spurgeon’s College, care a fost numit după el postum. Charles Spurgeon i-a admirat pe slujitorii puritani, care au rămas în urmă să aibă grijă de bolnavi și muribunzi în timpul Marii Ciume a Londrei din 1665. În toamna anului 1854, a apărut un focar major de holeră în cartierul Broad Street din Londra. Spurgeon a îngrijit și acești bolnavi.

Creștinii și-au dat seama de legătura dintre sănătate și igienă. Girolamo Fracastoro (1476-1553), filozof, medic, poet, matematician, geograf și astronom, a început să investigheze răspândirea bolilor contagioase. În secolul următor, lucrarea sa a fost continuată de Thomas Sydenham (1624-1689). Creștinii au pledat pentru igiena personală. John Wesley a spus „Curățenia este lângă evlavie”.

În activitățile de îngrijire comunitară, o influență majoră au avut-o ordinele monahale și organizațiile laice afiliate Bisericii.

Biserica Ortodoxă nu are ordine monahale. În cadrul ortodoxiei, mănăstirile au fost întotdeauna privite ca depozite de spiritualitate, sfințenie și înțelepciune. Asceții credeau că Evanghelia le cerea să urmărească activ îngrijirea caritabilă a celor bolnavi. Biserica Ortodoxă a acționat prin călugări, măicuțe și credincioși laici. Aceștia desfășurau numeroase acțiuni caritabile în comunitate. De exemplu, Sfântul Cuvios Paisie (Velicicovschi) (1722-1794), care a fost, în secolul al XVIII-lea, îndrumător al vieții monahale din Moldova și înnoitor al monahismului ortodox, este cunoscut pentru susținerea financiară a diferitelor activități medicale în comunitate.

Ordinele religioase (specifice Bisericii Catolice) au adoptat una dintre cele patru mari reguli religioase: Regula Sfântului Vasile, Regula Sfântului Benedict, Regula Sfântului Augustin și Regula Sfântului Francisc. Un număr mare de ordine religioase (benedictini, trapieni, cistercieni etc.) respectă Regula Sfântului Benedict, o colecție de precepte pentru ceea ce se numește viață religioasă contemplativă; alții respectă Regula Sfântului Augustin, care recomandă moderația și grija pentru cei nevoiași, în timp ce Regula Sfântului Vasile, una dintre primele reguli pentru viața religioasă creștină, tinde să fie urmată de comunitățile monahale ale Bisericilor Ortodoxe.

Cele mai cunoscute ordine sunt:

– Ordinul Sfântului Benedict (Benedictini) fondat de Sfântul Benedict în 529 în Subiaco, Italia. Are deviza „Toți oaspeții care se prezintă vor fi întâmpinați ca pe Hristos”. Regula benedictină susține că „îngrijirea bolnavilor este necesar să fie pusă deasupra și înaintea oricărei alte îndatoriri, ca și cum într-adevăr Hristos ar fi slujit direct așteptându-i”.

– Frații Sfintei Fecioare Maria a Muntelui Carmel (carmeliți), fondat în secolul al XII-lea pe Muntele Carmel, nordul Israelului. Inima carismei carmelite este contemplarea, pe care o consideră triplă. În primul rând, o viață de rugăciune pentru a construi o legătură cu Dumnezeu. În al doilea rând, trăirea în comunitate, să-L iubească pe Dumnezeu prin aproapele lor. În al treilea rând, vieți de slujire, pentru a fi mâinile lui Dumnezeu în lume.

– Ordinul fraților minori (franciscani) fondat în 1209 în Assisi, Italia. Franciscanii cred că dragostea extraordinară a lui Dumnezeu se aplică celor mai simple creaturi și sunt cunoscuți pentru dragostea lor profundă pentru săraci.

– Ordinul predicatorilor (dominicani) fondat în 1216 de Sf. Dominic de Guzmán. Deviza: Compasiune înseamnă îngrijorarea pentru cei mai săraci, iar milostivirea este calea. Sărăcia, ascultarea și castitatea ne fac oameni care urmărim să ne consacrăm pentru aventura Împărăției lui Dumnezeu.

– Catolicismul post Conciliul de la Trent (1545-1563) și-a păstrat și lărgit aplecarea spre filantropie medicală. Surorile Carității, fondate de Sfântul Vincent de Paul (1580-1660), au devenit o forță importantă în îngrijirea bolnavilor.

Activitatea comunitară creștină continuă și astăzi.

Creștinii au excelat în organizarea și instituționalizarea organizațiilor de caritate medicale, majoritatea fiind menținute de organizații religioase ale femeilor. În mod similar, misionarii au inclus adesea o componentă medicală și o mare parte din munca lor s-a concentrat pe fondarea spitalelor, a leprozeriilor și a altor instituții legate de sănătate.

La izbucnirea crizei Ebola în Liberia, în 2014, complexul misionar al ELWA a devenit punctul zero pentru tratament medical, iar mulți creștini liberieni și misionari precum Nancy Writebol, i-au servit cu curaj pe alții, cu riscuri și costuri mari pentru ei înșiși. În timpul focarului de Ebola din 2015, arhimandritul ortodox Themistocles Adamopoulos a fost printre oamenii din Sierra Leone, un epicentru al focarului. El scria: „Oamenii din străinătate mă sună în permanență și mă întreabă: «Părinte, de ce nu pleci și te salvezi de o potențială infecție și chiar de moarte?» Răspunsul este foarte simplu. În prezent, Dumnezeu m-a plasat aici, în Africa de Vest. Ca păstor al turmei din Sierra Leone este de datoria mea să rămân cu ei, să-i îngrijesc, să-i instruiesc, să-i consolez, să-i călăuzesc și să-i ocrotesc de un rău care ucide fără milă”.

Lumea modernă s-a trezit dintr-o dată cu cel mai vechi partener de călătorie al istoriei omenirii: teama existențială și teama de moartea inevitabilă. Niciun vaccin sau antibiotic nu ne va salva. Deoarece această experiență a devenit străină oamenilor moderni. Suntem, în general, subechipați din punct de vedere psihologic și cultural pentru actuala pandemie. Este necesar să ne aplecăm și asupra credinței, nu numai asupra științei.

Succesul instituțiilor religioase creștine în mobilizare, mesajul lor și capacitatea lor de a influența comportamentul uman la un nivel foarte profund reprezintă un model care merită imitat. Religiile sunt, de asemenea, remarcabile pentru că sunt intergeneraționale, oamenii de multe vârste se închină adesea unul lângă altul. De aceea organizațiile creștine sunt astăzi printre cei mai mari furnizori de servicii medicale comunitare caritabile.

Citiți continuarea articolului

Prof. dr. Vasile Astărăstoae

Citiți și:
Cum au trecut creștinii prin pandemiile istoriei. Mesaj pentru cei care au copii în aceste vremuri
Frica. Prima frică mondială

 

yogaesoteric
17 februarie 2022