Teologia morală a spriritualităților (I)

Studiu comparat – Noțiuni și trăsături specifice moralei creștine ortodoxe

Teologia morală ortodoxă creştină îşi are esenţa în faţa concretă a creştinismului, adică prezenţa Bisericii în viaţa morală a creştinului şi a lumii. Creştinismul nu este o doctrină, o ideologie, ci o viaţă trăită în conformitate cu Voia lui Dumnezeu, privind pe om şi mântuirea lui. Creştinismul nu înseamnă o sumă de învăţături teoretice care să lumineze numai intelectul, ci mai ales să transfigureze lăuntric fiinţa umană. Toate adevărurile de credinţă se necesită să fie trăite de fiecare credincios în parte, dar acestea sunt trăite în mod diferenţiat şi nuanţat. În plus, sunt învăţături care nu pot fi aşa de adâncite pe calea raţiunii singure; deci, în înţelegerea lor este necesar înainte să avem credinţa, deschiderea omului pentru adevărul dumnezeiesc. Păstrând întreaga învăţătură de credinţă, Biserica are în vedere trăirea ei de către om pentru mântuire.

Deci trăirea şi aplicarea învăţăturii creştine în viaţa omului constituie domeniul Teologiei Morale Creştine.

Creştinismul este viaţa în Hristos şi, cu ajutorul lui, morala are în vedere să facă inteligibile aceste adevăruri în însăşi viaţa creştinului. Viaţa creştinului este o viaţă în Hristos, cu Hristos şi o urmare a lui Hristos. Specifică spiritului ortodox este trăirea vieţii lui Hristos în propria viaţă. Urmarea lui Hristos proprie spiritualităţii occidentale implică o conformare a omului cu adevărul lui Hristos.

În ortodoxie, trăirea implică o străbatere a omului de către adevărul de credinţă; deci nu o simplă conformare. Dacă Evanghelia este însăşi mântuirea noastră în Hristos, înseamnă că principiul moralei creştine ar fi: trăirea adevărului care duce la mântuire.

Noţiunea de mântuire comportă două sensuri: obiectiv şi subiectiv

Prin sens obiectiv înţelegem tot ce a făcut Hristos de la întrupare până la Înălţare, punctul culminant constituindu-l Jertfa şi Învierea lui Hristos. Dar ceea ce a făcut Hristos pentru noi, eliberându-ne din robia păcatului şi a morţii, este necesar să ne însuşim fiecare în parte, ca mădulare ale Bisericii.

Mântuirea subiectivă constituie însuşirea personală a roadelor mântuirii obiective, iar aceasta se realizează prin har, credinţă şi fapte bune. Harul este expresia iubirii lui Dumnezeu faţă de noi.

Morala creştină are ca obiectiv să ne arate cum ne putem însuşi mântuirea în sens concret, căci mântuirea personală este o chestiune de viaţă trăită în adevăr întrupat în fapte. De aici, dinamismul care este necesar să caracterizeze morala ca disciplină teologică.

Faptele sunt legate de credinţă, sunt determinate de ea şi ele îşi primesc valoarea după credinţa care a stat la baza lor, deoarece nu orice faptă mântuieşte, ci aceea care este izvorâtă din credinţa lucrătoare prin iubire. Credinţa fără fapte este moartă (Iacob II, 17).

De aici necesitatea moralei ca disciplină teologică pentru a ne înfăţişa în chip sistematic viaţa în şi cu Hristos, pentru ca să trăim potrivit Voii Sale şi să dobândim mântuirea. Deci morala creştină vizează o viaţă morală trăită după Voia lui Dumnezeu.

În domeniul moralei intră numai faptele omeneşti conştiente şi libere. Instinctele, actele făcute din frică sau constrângere nu intră în domeniul moralei. Morala creştină urmăreşte şi îndrumă viaţa omului după Voia lui Dumnezeu, făcută cunoscută oamenilor pe calea revelaţiei naturale şi supranaturale. Deci, moralei creştine îi este specifică relaţia omului cu Dumnezeu, în care se înrădăcinează şi din care îşi trage valoarea însăşi relaţia omului cu semenii şi cu societatea.

Revelaţia este descoperirea unui aspect ascuns, de către Dumnezeu. Revelaţia dumnezeiască este descoperirea lui Dumnezeu, a Fiinţei şi a planurilor Sale. Ea se dă fiinţelor raţionale prin ieşirea lui Dumnezeu din lumina cea neapropiată pentru a se face cunoscut oamenilor. Revelaţia este posibilă atât din punctul de vedere al descoperitorului, cât şi din punctul de vedere al primitorului. Unul vrea să se descopere din iubire faţă de oameni, iar celălalt este creat să primească revelaţia.

Revelaţia s-a dat pe trei căi:
– pe cale naturală;
– pe calea credinţei;
– prin descoperirea slavei lui Dumnezeu.

Revelaţia mai poate fi publică sau particulară. A existat o dezvoltare a revelaţiei dumnezeieşti care și-a găsit expresia ultimă în Persoana Mântuitorului care este Revelaţia Însăşi, Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Neoprotestanţii consideră că revelaţia nu s-a încheiat, însă restul creștinilor consideră că nimeni nu mai poate depăşi revelaţia care ne-a fost dată pentru totdeauna de Mântuitorul Hristos.

Primul izvor al revelaţiei este Sfânta Scriptură, cartea veşnică şi document unic ce exprimă iubirea lui Dumnezeu pentru om. Deşi este ca un mozaic, din 66 de cărţi canonice scrise de aproape 40 de autori diferiţi, ea păstrează o tainică unitate care face din ea o carte istorică, a viziunilor, a omului şi a lui Dumnezeu, a Mântuitorului, este Cartea Cărţilor. Unitatea ei este dată de puterea şi lucrarea Sfântului Duh.

Prin urmare, morala creştină este disciplina teologică care, pe terenul revelaţiei dumnezeiești cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi propovăduită de Biserică, fixează normele şi principiile după care omul este necesar să-şi conducă viaţa în vederea dobândirii asemănării cu Dumnezeu.

Tradiţia este acţiunea de a transmite, de a preda din mână în mână sau din gură în gură o învăţătură de credinţă şi, pe de altă parte, reprezintă obiectul acestei acţiuni de transmitere care poate fi înţeles ca datini, obiceiuri ori învăţătură morală.

Noţiunea de Tradiţie dumnezeiască poate avea o sferă mai extinsă dacă se cuprinde în ea însăşi Scriptura, care a circulat la început pe cale orală. Se obişnuieşte ca prin Tradiţie să se înţeleagă exclusiv adevărul revelat transmis de Biserică pe cale orală după moartea ultimului Apostol. Sfânta Tradiţie este al doilea izvor al moralei creştine. De aceea, morala creştină nu se reduce la simpla sumă de cunoştinţe disparate, ci este o expunere sistematică a principiilor şi normelor după care omul se cuvine să-şi orânduiască existenţa.

Toate aceste principii şi norme sunt luate din revelaţia dumnezeiască, iar cu ajutorul raţiunii ea le explică. Conștiința i-a fost dată omului pentru a cunoaşte Voia lui Dumnezeu precum şi pentru a o traduce în faptă. Deci, morala creştină urmează un țel supranatural, şi anume mântuirea, iar țelul secundar îl constituie însăşi dreapta vieţuire după Voia lui Dumnezeu.

Morala creştină cuprinde adevăruri cu un conţinut precis şi unitar. Suma acestora o constituie însăşi Voinţa lui Dumnezeu cunoscută de om pe calea revelaţiei naturale şi supranaturale. Deci, cel ce dă legi în morala creştină este însuşi Dumnezeu spre care este necesar să se îndrepte omul pentru a realiza binele. Dumnezeu descoperă Voia Sa, dar oferă omului mijloace pentru a atinge ţinta aceasta care este mântuirea. Prin urmare, morala creştină îşi întemeiază întregul conţinut pe Autoritatea Dumnezeiască.

Preceptele morale sunt porunci ale lui Dumnezeu date nouă pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pentru a le înfăptui în vederea comuniunii cu Dumnezeu. Deci morala creştină cuprinde principii şi adevăruri pe care credinciosul nu le-ar putea cunoaşte prin propriile lui forţe. Morala creştină nu urmăreşte o simplă influenţare externă a omului, ci caută fapta omului şi o valorifică prin însăşi rădăcina ei. Aceasta se explică prin cuvintele: „Rămâneţi în unire…….” (In. XIV, 5; XIV, 1-5). Deci Hristos se află în centrul moralei creştine şi pe aceasta se bazează relaţia om-Dumnezeu care e menită să întemeieze şi să dea valoare unor stări şi acţiuni. Morala creştină este o disciplină teologică pentru că în centrul ei este relaţia omului cu Dumnezeu.

(va urma)

Autor: dr. Antoniu-Cătălin Păştin

Citiți și:
Postmodernismul, provocare la morala creştină (I)
Autentica revoluție morală și filosofică

 

yogaesoteric
5 martie 2025