Totuși, instinctele

În primii (mulți) ani de după revoluție, o remarcă frecventă care explica și taxa în același timp neajunsurile politice, administrative și sociale din România era aceea ca „nu avem tradiție democratică”.

Așa este, nu aveam și nu avem nici acum cine știe ce bagaj democratic în spate. Însă spre deosebire de țările cu tradiție democratică, aveam atunci într-o mai mare măsură și acum într-o formă de imunitate latentă instinctul libertății.

Abia după ororile din ultimii ani am ajuns la concluzia fermă, care validează bănuiala neexprimată, că instinctul libertății este net superior tradiției democratice, în special pentru că democrația bine exersată anesteziază dorința de libertate ‒ ai un set de reglementări care îți dau suficientă coerență guvernamentală încât limitele libertăților personale să arate a delimitări de parcele proprietate privată și nu a garduri de închisoare, și ca atare nu se mai pune problema dorinței de libertate, e ca viața la bloc, ți-ai asumat că nu ai grădină în spatele casei și ești împăcat cu asta.

Când nu există o astfel de organizare cvasiunanim acceptată, se manifestă cu toată puterea dorința personală ca libertatea ta să prevaleze, ca parcela ta să fie cât mai generoasă, de unde și reacțiile adverse la orice tentativă de ridicare de garduri.

Teoria s-a verificat din topor, nu mai este loc de finețe analitică: țările cu cea mai strașnică tradiție democratică și-au văzut libertățile făcute praf în ultimii doi ani și jumătate în cea mai cruntă manieră imaginabilă în context.

Reticența mea la imaginea aspirațională a „țărilor civilizate” a crescut cu atât mai mult în urma testului de inteligență individuală și națională pe care aceste repere ale „progresului” l-au ratat ca niște copii mai puțin dotați.

Pe de altă parte, o observație importantă este aceea că de data asta dictatura pe față, agresivă și cinică, ba chiar criminală în toată regula, s-a manifestat la nivel global ‒ este poate cel mai bun eveniment care se putea petrece, pentru că în felul acesta va exista o sincronizare simetrică și la nivelul trezirii instinctului libertății (care nu se șterge chiar așa, cum se vede pe simulatoarele computerizate ale progresiștilor).

Explozia aceea a dorinței de libertate de după revoluția noastră s-a suprapus peste o etapă incipientă a dezvoltării tehnologice, o etapă încă nelovită de sindromul complexității greu de gestionat ‒ e interesant de văzut cum va fi acum, într-un context complet diferit, într-un moment al SF-urilor depășite de realitatea tehnologică și al supraaglomerărilor urbane bine amestecate.

Nu știu cum ar putea arăta o asemenea complexitate în condițiile în care s-ar manifesta acut nevoia de libertate personală a unor cetățeni care nu se mai lasă conduși nici în limite democratice de spaima vreunei dictaturi ascunse sub fustă – rămâne să vedem, dacă mai e ceva de văzut.

Autor: Anca Radu

Citiți și:
Nu există libertate în exces
Dan Diaconu: Democraţie şi civilizaţie

 

yogaesoteric
13 decembrie 2022

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More