Unul dintre cele mai mari obstacole pe calea spirituală suntem chiar noi

Am să încep precizând că aceasta s-a petrecut cu doar câţiva ani în urmă, când m-am retras pentru o izolare de 24 de ore, cu câteva zile înainte de Anul Nou. Neavând un subiect anume pentru meditaţie… am ales, mai în glumă, mai în serios, să văd şi eu cum arată îngerul meu păzitor. De ce am avut această idee nu vă pot spune, însa cum nimic nu este întâmplător am dat curs ideii şi m-am aşezat liniştit în meditaţie, urmărind cu putere să văd ceva sau să simt cum ar fi această legătură cu îngerul meu păzitor. Am privit în treacăt ceasul deşteptător din faţa mea, care indica o oră târzie din noapte şi am închis ochii focalizat pe subiectul mai sus amintit. Nu ştiu cât timp a trecut de atunci, dar de la început am simţit o stare de linişte interioară şi o focalizare mentală cum numai în preajma lui Grieg am mai simţit câteodată, şi am simţit cum mă duc cu totul într-un fel de topire a fiinţei mele, contorsionându-mă cu tot corpul.

Am deschis ochii şi am observat că nu căzusem şi că eram încă drept în poziţia iniţială de meditaţie… apoi am închis din nou ochii, fără ca să pierd starea profundă de absorbţie şi linişte interioară, stare pe care acum o retrăiesc la fel de viu ca şi atunci. Nu ştiu când sau cum s-a petrecut această trecere subtilă, fiindcă am simţit cum conştiinţa mi se pierde încetul cu încetul de parcă eram amorţit la pragul dintre somn şi veghe, când nimic nu mai este clar, şi cred că am şi aţipit pentru câteva clipe, însa am revenit repede şi gradat în starea de conştientă. De această dată mă aflam într-un plan subtil, care, încetul cu încetul, devenea tot mai clar, coerent şi real pentru mine. Arată ca un luminiş de munte scăldat în razele strălucitoare ale unei lumini diafane, alta decât cea a soarelui nostru, unde eram singur aşezat pe o piatră mai mare, curios să privesc însetat toate acele frumuseţi pe care îmi fusese dat să le văd cu ochii minţii. Am realizat că din spatele meu se apropiau nişte fiinţe ca şi mine, erau trei la număr, care s-au aşezat lângă mine, în partea stânga, şi i-am întrebat firesc unde mă aflam.

Unul dintre aceştia mi-a răspuns, privindu-mă în ochi cu o blândeţe atât de vie şi familiară, că sunt într-un loc minunat şi m-a îndemnat să privesc în jur ca să mă conving. Mi-am dat seama că eu nu rostisem cuvinte, iar întrebarea mea s-a adresat mental, deşi am auzit-o ca şi cum aş fi rostit-o cu voce tare, iar răspunsul său a venit la fel, telepatic, fără a rosti cuvinte, lucru care m-a făcut foarte curios, dar liniştit în acelaşi timp. Îi simţeam pe aceşti oameni la fel cum m-aş simţi pe mine în clipele de singurătate, adică foarte apropiaţi de tot ce însemn eu ca fiinţă şi nu mi-am făcut niciodată gânduri să-i întreb cine sunt ei. Parcă îi cunoşteam dintotdeauna, deşi nu-i mai văzusem niciodată. Apoi ei m-au întrebat la fel, tot în gând, dacă vreau să mergem împreună. M-am ridicat de pe acea piatră şi i-am urmat. Mergeau cu toţii în stânga mea, într-o oarecare ordine, cel cu care vorbisem era cel mai aproape de mine, iar ceilalţi doi stăteau în spatele său, urmându-1 ca o umbră şi păreau că-i sunt acestuia un fel de servitori, după faptul că mergeau mereu cu foarte puţin în urma lui. Am ajuns la un moment dat la marginea unui câmp imens unde am văzut o holdă de grâu uniform, înaltă şi mătăsoasă, care se unduia în bătaia unui vânt pe care eu nu-1 simţeam să bată acolo, iar cerul era atât de violet, parcă era noapte, însă totuşi exista o lumină care făcea cu putinţă să văd totul până departe ca şi ziua. La un moment dat, privind acel lan de grâu, am observat cum toate acele spice nu erau altceva decât o mare imensă de îngeri…

Toţi îmbrăcaţi într-un veşmânt sub formă de ie ţărănească până deasupra genunchilor, fără guler, cu mâneci largi şi foarte albe. Mă uitam nesăturându-mă la aceste entităţi, cât de numeroase erau… aproape că nu vedeam orizontul acelui lan de îngeri… şi toţi mă priveau cu ochii blânzi şi atenţi la mine, parcă aşteptând să le spun eu ceva. Aveam un sentiment de jenă şi ruşine, ştiind că eu nu am meritul să fiu atât de bine primit de aceste fiinţe sublime, văzându-mă pe mine însumi aşa cum sunt, de fapt, în viaţa de zi cu zi, în tot ceea ce fac. Am avut mereu sentimentul că mi se atribuie o atenţie exagerată din partea tuturor celor prezenţi acolo şi nu înţelegeam care e meritul meu la toate acestea. La un moment dat, la orizontul întunecat şi violet, au apărut un fel de lumini alternante, ca luminile unui fulger puternic din depărtare, care deveneau tot mai evidente ca intensitate cu cât priveam mai atent la acea distanţă. Din acel moment, cu cât mă focalizam mai atent să înţeleg ce se petrecea, de fapt, cu acea lumină, care parcă trecea de la dreapta la stânga orizontului acelui lan de îngeri, în adâncime, simţeam o stare de iubire atât de profundă şi evidentă care mă sufoca puţin câte puţin, făcându-mă să ard interior într-un foc mistuitor şi deosebit de plăcut şi euforizant. Îmi venea să plâng de Dor, simţeam o chemare cum nu vă puteţi imagina, către cineva sau ceva de care mă simţeam atras irezistibil şi pe care nu-1 puteam desluşi în acea dimensiune de un violet total. În acelaşi timp, toată acea mare de îngeri a căzut la pământ cu faţa în jos, rămânând aşa până ce acea lumină a trecut de tot, pierzându-se în orizontul întunecat violet şi vizibil luminat totodată. Odată trecută acea lumină ca un glob imens de foc, am început să simt cum acea stare sfâşietoare de iubire care mă copleşise total se estompa acum gradat, lăsându-mi senzaţia că revin cu picioarele pe pământ, un pământ cu care eram obişnuit din viaţa de zi cu zi. Îngerii s-au ridicat de la pământ reluându-şi cu toţii aceeaşi poziţie în picioare, cu ochii aţintiţi către mine, parcă aşteptând cu mare nerăbdare să le spun ceva sau să le cer să facă ceva pentru mine, la fel ca înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut. Mă priveau cu aceeaşi uimire şi dorinţa de a mă servi.

Aveam sentimentul clar că toţi ar fi făcut instantaneu orice le-aş fi cerut, doar ca să-mi facă mie plăcere, lucru care m-a înduioşat profund şi total, dar simţeam că au totuşi prea multă consideraţie pentru o fiinţă ca mine şi mă gândeam la cei care au făcut eforturi spirituale serioase şi aveau într-adevăr meritul să fie acolo şi nu eu.
Am simţit atunci că puteam vorbi şi cu ei din priviri şi răspunsurile veneau tot mental, deşi aveam falsa senzaţie că vorbim cu voce tare. Am observat însă abia acum că cele trei fiinţe care mă însoţeau şi care stăteau liniştite în stânga mea nu se culcaseră la pământ când toţi ceilalţi o făcuseră, şi am întrebat de ce a fost necesar acest lucru din partea acelei mulţimi necuprinse de îngeri.

Am întrebat totodată pe cel mai mare în ierarhie dintre cei care mă însoţeau ce fusese acea văpaie de foc care trecuse la orizont şi care, deşi fusese atât de departe de mine, o simţisem ca şi cum m-ar fi aprins fizic cu flacăra ei vie de Dor şi iubire copleşitoare, sufocant de intensă şi transcendentă în acelaşi timp, moment în care doar dorinţa ego-ului de a nu muri cred că m-a făcut să lupt din răsputeri să-mi păstrez viaţa! ….şi să nu mă duc acolo unde acea iubire copleşitoare mă atrăgea într-un mod total şi irezistibil.
Atunci cel de lângă mine, singurul, de altfel, care îmi răspundea la întrebări, pe care nu ştiam cum să-1 numesc, mi-a răspuns atunci compasiv dacă nu am recunoscut cumva acea sferă de lumină şi văpaie de foc. M-am gândit într-o fracţiune de secundă la o mulţime de lucruri, sfinţi şi alte fenomene şi chiar la DUMNEZEU, însă nu am ştiut ce să răspund. Apoi el m-a întrebat din nou, privindu-mă fix în ochi, cu aceeaşi blândeţe constantă şi pătrunzătoare, dacă nu am simţit ce era acel fenomen pe care l-am simţit cu toţii…

Am răspuns că nu ştiu, la care îngerul, plin de compasiune mi-a spus: „Era Grieg, Ghidul tău spiritual. Cum, tu nu l-ai recunoscut?” Aveam acum senzaţia clară că aşa era. Şi tot ce am putut să mai fac a fost să izbucnesc în lacrimi, cu toată fiinţa mea, plângând cât mă ţineau puterile la cât de nesimţit am putut să fiu, deşi avusesem o bănuială certă că ar putea fi aşa, dar nu credeam că Grieg ar putea fi chiar acolo, atunci. Am simţit că se sfâşie carnea pe mine de ruşine în faţa acelor fiinţe şi faţă de mine însumi şi de tot ceea ce însemnam eu până în acel moment, neputând să-mi iert gafa făcută.
Am simţit că am pierdut ceva esenţial fără de care viaţa mea nu mai are rost, atât de puternic era sentimentul remuşcării mele, deşi nu pierdusem practic nimic în realitate, decât o KARMA cumplită de ignoranţă pe care tot Grieg, prin graţia sa, mi-a ars-o cu acea ocazie şi nu numai. M-am liniştit, mângâiat de atingerea mâinii celui care mă însoţea, şi am avut din nou sentimentul că m-am regăsit în Sine aşa cum fusesem până atunci, fiindcă dacă aş mai fi continuat să plâng cred că aş fi făcut-o până m-aş fi sfârşit şi tot nu ar fi fost de-ajuns faţă de pierderea imensă a sufletului meu, care s-a simţit atunci mai vinovat decât oricând altcândva. Îmi venea greu să cred că am putut face o astfel de eroare, eu care mă simţeam atât de aproape de Ghidul meu spiritual în planul fizic, eu care credeam că-l iubesc şi îi simt prezenţa oriunde m-aş afla şi eu care nu făcusem nimic de care EL să fie nemulţumit în ceea ce mă priveşte.

Am întrebat atunci pe cel de lângă mine, de ce îngerii s-au aruncat cu toţii la pământ în tot acel timp cât Grieg a trecut pe-acolo. El mi-a răspuns cu aceeaşi blândeţe covârşitoare, telepatic desigur, că îngerii nu-1 puteau privi direct, deoarece lumina lui divină i-ar copleşi! Cum aşa? Şi de ce pe mine, care m-am uitat la el tot timpul în zare, până când a dispărut acea văpaie de foc şi lumină în orizont, nu m-a copleşit? Răspunsul a venit ca un fulger care m-a lovit în cel mai adânc for interior al fiinţei mele. Am privit atent ochii celui ce-mi vorbea şi am zărit o uşoară urmă de tristeţe pe care nu şi-o putea ascunde şi mi-a spus atunci simplu şi foarte direct: „Pentru că tu eşti al lui!”, a venit răspunsul acelei fiinţe care mă privea fix în ochii care începuseră din nou să mi se inunde de lacrimi şi plâns sfâşietor. Ochii îngerilor care mă priveau cu milioanele de mii confirmau parcă cu toţii acest adevăr zguduitor.

Nu ştiu de unde am mai găsit printre lacrimi puterea să întreb din nou: „De unde a ştiu el şi toţi ceilalţi îngeri că eu sunt al lui aşa cum mi-a spus?” Atunci fiinţa de lângă mine, în acord cu ceilalţi îngeri care mă priveau bucuroşi şi compasivi faţă de cumplita mea ignoranţă, mi-a răspuns că Grieg şi-a însemnat energetic toţi discipolii cu însemnele sau peceţile sale divine şi oriunde m-aş duce, în orice plan subtil, voi fi recunoscut, ca şi toţi fraţii mei spirituali, că suntem din marea Sa oaste spirituală. Am întrebat de ce pe pământ, fiind de atâtea ori lângă Grieg, nu am simţit atât de puternic acea stare ca acum, când El trecea sub formă de văpaie de foc? Îngerul mi-a răspuns cu tristeţe că acesta e rolul cărnii… [adică al trupului fizic], care trup, dacă nu este suficient de bine purificat împreună cu celelalte corpuri subtile, face ca impresiile astrale pe care le primim astfel să fie foarte mult diminuate ca intensitate, şi i-am dat din nou dreptate.

Mi-a spus, de asemenea, că noi avem o misiune foarte dificilă pe pământ şi suntem, un mare număr dintre noi, fiinţe cu totul speciale pe care Grieg le-a cunoscut şi le-a adunat din toate lumile, acum şi aici pe pământ, pentru realizarea cu succes a acestei misiuni deosebit de importante, cu repercusiuni pentru întreaga planetă. Şi pentru acest privilegiu de a-1 avea pe Grieg ca Ghid spiritual şi părinte, toate fiinţele de lumină sunt oricând gata să ne ajute, sărindu-ne în ajutor la nevoie, dacă le-o cerem. Şi asta doar din dragoste pentru Grieg, au spus ei, şi am simţit totuşi o uşoară urmă voalată de ceva ce eu aş fi numit invidie faţă de acest imens privilegiu pe care noi îl avem faţă de ei, deşi nu pot spune că invidia este ceea ce am avut atunci sentimentul că percep…
Am înţeles tot de la acel înger, care nu putea fi altcineva decât îngerul meu păzitor, că nimeni nu ar îndrăzni să ne ignore cererea de ajutor sau să ne facă vreun rău cât de mic, atât timp cât purtăm însemnele divine ale Ghidului nostru spiritual în aură.

Pentru această onoare, care lor li s-a făcut prin apariţia mea acolo, ei sunt gata să facă tot ce le-aş putea cere, numai ca să facă şi ei ceva, dintr-o imensă dragoste pentru Ghidul nostru spiritual Grieg, onoraţi că, de această dată, le-a oferit această graţie. Grieg este cunoscut şi respectat, după cum spunea acest înger, în toate ierarhiile cereşti şi de către toate fiinţele de lumină, până la DUMNEZEU însuşi. Imaginaţi-vă cu toţii, după cum puteţi fiecare, ce stare şi ce emoţie teribilă m-a cuprins auzind toate aceste relatări de la îngerii care mă însoţeau şi confirmate de miile de ochi vii şi pătrunzători, plini de blândeţe şi compasiune a acelei mari adunări de îngeri alb strălucitori. Am privit cu multă seriozitate cele spuse de înger şi am realizat că, deşi eu credeam într-un mod realmente omenesc toate acestea, ele au devenit acum pentru mine certitudini de o importanţă covârşitoare şi de o profunzime ce nu poate fi descrisă în cuvinte.

Mi-am luat rămas-bun de la acea adunare de îngeri şi am plecat pe alt drum împreună cu îngerii mei, până am ajuns într-o poieniţă luminată zglobiu de razele unui soare pământesc de această dată. În mijlocul ei se afla o groapă imensă ca diametru şi deosebit de adâncă, peste care trebuia să trecem în zbor ca să ne putem desfăşura mai departe călătoria. Îngerul a spus să zburăm şi au început cu toţii să se ridice în aer de la pământ, şi eu de asemenea am făcut cu mare uşurinţă acest lucru care mi se părea cât se poate de firesc şi familiar, şi iată că acum ne aflam deasupra prăpastiei zburând şi, odată trecând dincolo, am revenit pe pământ, îndreptându-ne spre unul din malurile sale. Am privit în adâncime cu toţii; observam că pe măsură ce ne uitam în jos, vedeam parcă mai multe poieniţe identice sub noi, succesive, dar mult mai întunecate ca aceea în care ne aflam şi cu maluri asemănătoare la fiecare dintre planurile care se continuau în jos asemenea celui în care ne aflam. Mi-am pus atunci întrebarea firească, cât de adâncă poate fi această gaură şi unde duce ea, recunoscând interior că mintea m-a dus instantaneu la o asemănare cu ceea ce se numea iadul, deşi nimic nu arăta ca în descrierile specifice acestuia. Instantaneu am exclamat un cuvânt pe care l-am regretat multă vreme după aceea:  „Ce nasol”, am spus eu, „să cazi aici”… Şi instantaneu am căzut în acea prăpastie.

Am căutat cu disperare în acea cădere liberă să încep să levitez, ca atunci când am făcut-o cu cei trei îngeri, că să mă ridic deasupra, dar simţeam că mecanismul acum nu mai funcţiona. Mă uităm înspăimântat în sus simţind cum mă duc la fund, căutând ajutor de la cei trei îngeri care mă priveau de deasupra prăpastiei, ca şi cum ar fi vrut să facă ceva să mă salveze, privindu-mă însă acum neputincioşi, cu ochi trişti, cum mă duc în abis. Nu înţelegeam de ce nu mă ajutau, de ce nu mă scoteau de acolo, iar răspunsul a venit din partea celui ce-mi vorbea, instantaneu: „Din cauza ta se petrece asta, tu ai ales singur şi nu putem face nimic împotriva voinţei tale ce a consimţit la aceasta, fiindcă ai folosit acel cuvânt a cărui rezonanţă nu aparţine acestei lumi şi te conduce acum spre abisurile cu care el te-a pus în legătură.”

Vă daţi seama ce lecţie teribilă a stării de rezonanţă mi-a fost dat să trăiesc, dându-mi abia acum seama cu adevărat ce mare însemnătate au cuvintele pe care le rostim, de cele mai multe ori indiferenţi, de consecinţele pe care acestea le pot avea în mod direct asupra naturii noastre profunde interioare. Doar pentru faptul că suntem în acest trup fizic şi nu simţim aceste consecinţe, nu înseamnă că ele nu acţionează asupra noastră, acest lucru făcându-se simţit mai cu seamă prin gândurile care încep să ne vină în minte de nicăieri, nu întotdeauna justificate sau înălţătoare. În acel moment de plină cădere, deşi mă afundam vertiginos în hăul negru, privind la îngerii care se uitau la mine cu o mare tristeţe, simţeam cum gândurile şi starea mea interioară se degradau vizibil şi simţeam chiar un rău fizic dureros în tot corpul astral. Am aterizat pe o pajişte asemănătoare, dar întunecoasă, unde pământul era umed şi mirosea puternic a rânced şi a mucegai. Corpul mă durea, acum fizic vorbind, şi aveam o stare de deznădejde şi regret care simţeam cum se amplifică din ce în ce mai tare în mintea şi în sufletul meu.

Am privit în sus căutând să văd îngerii care mă însoţeau şi abia mai zăream gura luminată de deasupra mea. M-a cuprins atunci o teamă şi un regret atât de mare pentru această nesăbuinţă pe care o făcusem, încât m-am îndreptat cu toată fiinţă către DUMNEZEU şi către Grieg, şi am avut inspiraţia instantanee să rostesc în gând cu putere, că îmi promit mie însumi şi lui DUMNEZEU că nu voi mai permite ca aşa ceva să se mai petreacă vreodată şi că voi fi pe viitor foarte atent la tot ceea ce voi spune de-atunci înainte. Ca prin farmec durerea fizică a încetat şi mintea s-a limpezit, o bucurie fără margini a înflorit din nou în sufletul meu şi totodată speranţa că va fi iarăşi la fel ca înainte. Am simţit că din acel moment pot iarăşi levita, spre bucuria mea şi a îngerilor care mă aşteptau în acel tărâm paradisiac cu o bucurie extraordinară pe chip. Am început să zbor urcând încet spre suprafaţă, gândindu-mă la toate cele ce mi se petrecuseră atât de rapid şi intens.

Nu-mi mai ardea nici de bucuria revederii, fiindcă eram atât de mişcat şi interiorizat de şocul puternic al celor trăite şi mai ales de ceea ce poate să facă un banal cuvânt spus la întâmplare, cu sau fără intenţie. Mă gândeam, în timp ce mă ridicam în zbor în acel tărâm paradisiac, câte astfel de cuvinte ciudate am rostit până acum cu nemiluita de nu mai puteam ţine o evidenţă şi mă gândeam că oricât de mult ar vrea Grieg să mă ajute, eu eram acela care alegeam să fac asta şi să trag apoi în mod inevitabil consecinţele, în funcţie de KARMA şi conjuncturile prin care aceste lucruri se mai puteau arde. Simţeam cât de necesară este această muncă titanică de purificare, pe de o parte, şi cum în mod inconştient cei mai mulţi dintre noi ne murdărim aura cu tot felul de astfel de rezonanţe joase, mereu şi mereu, fără-ncetare. E practic ca o baltă în care ne murdărim, apoi mergem la duş unde ne spălăm, apoi iarăşi în balta cu noroi şi tot aşa…

Ajuns sus, laolaltă cu îngerii care mă însoţeau, am privit în jos cu ruşine, de astă dată conştient de lecţiile pe care aceştia mi le dăduseră în mod direct, şi l-am auzit pe îngerul cu care comunicam că mi-a spus, de data aceasta privindu-mă în ochi, fără pic de blândeţe şi cât se poate de serios, că e timpul să mă trezesc şi să fac ceea ce trebuie cu mine şi cu viaţa mea, fiindcă a venit vremea să mă implic la modul cel mai serios în această misiune spirituală în care sunt angrenat împreună cu ceilalţi fraţi spirituali, fiindcă misiunea Ghidului nostru spiritual este deosebit de dificilă şi are mare nevoie de noi pentru a o realiza cu succes.

Mi-a spus de asemenea să comunic tuturor acelora dintre noi că nu mai e timp de pierdut şi că dacă această misiune spirituală pe care Grieg şi-a asumat-o va eşua, repercusiunile ei vor avea ecouri profunde pe toată planeta. Nu am putut să realizez chiar în cele mai profunde detalii ceea ce vroia îngerul să zică cu această posibilă pieire a acestei planete pe care ne aflăm, însă un lucru a fost cert: că nu e de glumit şi că nu mai este timp de pierdut în ceea ce ne priveşte.
Apoi am simţit că este timpul să ne despărţim şi am simţit că mă întorc în trupul meu din camera, în care eram într-o postură de meditaţie. Ştiam acest lucru cu o mare luciditate.

Eram de-acum dintr-o dată atât de conştient de faptul că eram şi acolo şi aici pe pământ în acelaşi timp, încât am deschis ochii şi am văzut camera aşa cum era ea, apoi i-am închis din nou şi am reintrat la loc în acel plan şi apoi la fel de câteva ori până când am hotărât să mă întorc în trup, mulţumind din suflet, cu lacrimi în ochi, celor trei îngeri care m-au ajutat să realizez astfel de lecţii simple la prima vedere, dar de o profunzime atât de uluitoare şi care erau pentru mine reale, încât am rămas marcat pentru foarte multă vreme şi chiar am urmărit o lungă perioadă de timp să-mi respect promisiunea pe care am făcut-o atunci.
Fiecare poate chema îngerii, le poate cere ajutorul, le poate vorbi, îngerii aşteaptă. Oricine îi poate întâlni.

Anonim
 

*****
Trimite-ne şi tu relatări despre trăirile tale spirituale pe adresa

redactie@yogaesoteric.net

. Cele mai frumoase scrisori de la cititori vor fi publicate pe site-ul nostru, iar relatările spirituale extraordinare vor fi premiate.

Citiţi şi:

Îngerul păzitor

10. Cele zece erori

Revelaţii esoterice fundamentale despre cele şapte tărâmuri ale infernului

yogaesoteric
30 ianuarie 2012

Also available in: Français