Vizita Adevărului

Odată, Învăţătorul a spus că numai Adevărul îl va elibera pe om; şi poate pentru că nu a putut înţelege imediat amploarea imensă a acestei afirmaţii, Petru L-a întrebat în timpul adunării de familie: „Doamne, ce este Adevărul?”.

Pe chipul lui Iisus s-a întipărit o expresie enigmatică. El a răspuns: „Adevărul Ultim este în totalitate Lumina Dumnezeiască; cu toate acestea, omul este încă departe de a-i putea suporta strălucirea sublimă.”

Observând totuşi că pescarul continua să fie însetat de noi lămuriri, Prietenul Celest a meditat câteva minute şi a spus: „Într-o peşteră întunecată, unde lumina nu ajunsese niciodată, sălăşluia un devot, implorând ajutorul dumnezeiesc. El se declarase cel mai nefericit dintre oameni, cu toate că, în orbirea sa, se considera cel mai bun dintre toţi. Se plângea de mediul infect în care se găsea. «Aerul otrăvit mă sufocă», spunea el scoţând ţipete înduioşătoare. Cerea o poartă eliberatoare care să-l conducă la lumina strălucitoare a zilei. Se declara puternic, capabil, folositor. De ce era ţinut acolo, în acea izolare dureroasă? Plângea şi striga, neascunzându-şi deloc nemulţumirea şi pretenţiile. Din ce cauză era obligat să trăiască în acea atmosferă insuportabilă?

Observând că acel fiu formula rugăminţi neîncetate, zbătându-se între revoltă şi amărăciune, Tatăl Ceresc i-a trimis, plin de o profundă compasiune, Credinţa. Sublima virtute l-a îndemnat să aibă încredere în viitor şi să stăruiască în rugăciune. Nefericitul s-a consolat într-o anumită măsură, dar după scurt timp a început din nou să se vaite. Voia să scape din acea temniţă, şi pentru că lacrimile îi sporiseră, Atotputernicul i-a trimis Speranţa. Mesagera i-a mângâiat fruntea scăldată în sudoare şi i-a vorbit despre eternitatea vieţii, urmărind să îl oprească din plânsul lui disperat. Pentru aceasta, l-a rugat să dea dovadă de calm, împăcare şi tărie de caracter. Bietul om părea să se simtă mai bine, dar după câteva ore a început din nou să se lamenteze. «Nu pot să respir», striga el deznădăjduit.

Îndurerat, Domnul a hotărât să fie trimisă la el Caritatea. Noul emisar l-a mângâiat şi l-a hrănit, adresându-i cuvinte pline de afecţiune, ca o mamă devotată. Cu toate acestea, nenorocitul a continuat să ţipe; atunci, revoltat, Tatăl cel Compasiv i-a trimis Adevărul.

Atunci când Purtătorul Iluminării s-a făcut simţit sub forma unei lumini grandioase, nefericitul s-a văzut aşa cum era şi s-a înfiorat. Trupul său era un amalgam monstruos de răni purulente, care îl acopereau din cap până în picioare, şi atunci şi-a dat seama, uimit, că el însuşi era autorul acelei atmosfere insuportabile în care trăia. Bietul om a început să tremure, şovăitor, şi observând că Adevărul îi deschidea senin uşa eliberării, s-a îngrozit de el însuşi; neavând curajul de a medita asupra propriei vindecări, departe de a fi capabil să-şi privească vizitatorul în faţă pentru a învăţa să se cureţe şi să se purifice, el a fugit înspăimântat în căutarea unei alte peşteri în care să-şi poată ascunde propria mizerie, pe care abia atunci o recunoscuse.”

Învăţătorul a făcut o pauză lungă şi a încheiat: „La fel se petrece cu majoritatea oamenilor atunci când se află în faţa realităţii. Se simt îndreptăţiţi să primească toate binecuvântările Celui Veşnic şi să strige cu tărie, implorând ajutorul ceresc. Dar deşi sunt susţinuţi de Credinţă, Speranţă sau Caritate, ei ba se consolează, ba se descurajează, ba cred, ba nu cred, sunt timizi, iritabili şi ezitanţi; totuşi, atunci când Adevărul străluceşte înaintea lor, dezvăluindu-le starea în care se află, obişnuiesc să fugă în grabă, în căutarea unor ascunzişuri întunecate în care să-şi poată cultiva iluzia.”

Fragment din cartea Iisus, revelaţii extraordinare în cămin, de Chico Xavier

Citiţi şi:
Practica lui SATYA, regula de aur a Adevărului
Adevărul ultim dumnezeiesc

yogaesoteric
9 iunie 2021