Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Hinduismul – fascinaţia unei religii atipice (II)

de prof. YOGA Dan Bozaru

Citiţi prima parte a acestui articol Hinduismul – fascinaţia unei religii atipice (I)

Deşi la început a avut doar semnificaţia de „sacru”, termenul BRAHMAN a căpătat în decursul timpului conotaţii mult mai ample. Astfel, în terminologia hinduismului clasic, BRAHMAN reprezintă atât starea de conştiinţă a unui eliberat în viaţă, cât şi sursa din care izvorăşte întreaga existenţă fenomenală. El este legătura dintre semnificaţia cuvântului SAMSARA (care implică o condiţionare spaţio-temporală, o relaţie profundă între cauză şi efect) şi semnificaţia cuvântului MOKSHA, care presupune transcendenţa. Prin urmare, în viziunea hinduismului, BRAHMAN este atât Fiinţa eternă, cât şi sursa neschimbătoare din care provine totuşi orice manifestare schimbătoare. El este atât MOKSHA, cât şi DHARMA, deoarece aceasta este legea care îşi are rădăcinile în ceea ce este etern şi transcendent, dar guvernează în acelaşi timp şi lumea SAMSARA-ei, alcătuită din nenumăratele acţiuni (KARMA) ale fiinţelor individuale.

Sinele ia locul zeilor

Conceptele-cheie din hinduism (noţiunile fundamentale care îi definesc ideea despre lume şi devenire) sunt în număr de cinci: BRAHMAN, DHARMA, MOKSHA, SAMSARA şi KARMA. Niciunul din acestea nu corespunde în totalitate ideii despre Dumnezeu (aşa cum a fost concepută de filosofii şi înţelepţii din trecut). Tocmai de aceea, acum ne putem explica motivul pentru care marele învăţat şi arab Al-Biruni a afirmat că „hinduşii diferă foarte mult de noi în ceea ce priveşte religia, pentru că noi nu credem în nimic din ceea ce cred ei şi viceversa”. Într-adevăr, în cadrul hinduismului, natura lui Dumnezeu şi chiar problema existenţei Lui tainice constituiau (cel puţin în epoca în care înţeleptul a făcut afirmaţia) nişte aspecte de importanţă secundară.

Din punct de vedere istoric, hinduismul poate fi împărţit în mod convenţional în patru mari perioade. Prima şi totodată cea mai veche, al cărei text reprezentativ este RIG-VEDA, s-a remarcat printr-o accentuată tendinţă politeistă, corelată şi cu alte religii ale naţiunilor indo-europene de atunci. Cea ce-a două perioadă a implicat o concepţie de natură panteist-monistă, în care Totul era văzut ca fiind convergent în Cel Unic. În forma ei cea mai avansată, această etapă a hinduismului a evidenţiat identificarea naturii esenţiale a fiinţei umane (Sinele suprem individual) cu natura supremă a Absolutului. Aceasta este, de altfel, şi ideea fundamentală despre Adevărul suprem; într-un anumit fel, zeii erau astfel „detronaţi” şi înlocuiţi cu Sinele fiinţei umane. Pentru mulţi oameni, această idee reprezintă cel mai înalt adevăr religios şi, de aceea, toate celelalte forme ale religiei sunt considerate doar nişte manifestări imperfecte şi tranzitorii.

Promite eliberarea de suferinţă

Cea de-a treia perioadă sau fază distinctă a hinduismului este marcată, pe de o parte, de o puternică tendinţă monoteistă a ideologiei acestui curent spiritual, iar pe de altă parte de cristalizarea şi înrădăcinarea foarte strictă a sistemului social de caste. Poate tocmai de aceea, această perioadă este considerată de cercetătorii orientalişti cea mai importantă dintre toate. Preocuparea pentru eliberarea sufletului din „strânsoarea” transmigraţiilor prin manifestare a dat naştere unui curent de profundă adorare a lui Dumnezeu, mai bine zis a zeilor tradiţionali VISHNU şi SHIVA care erau intens evocaţi în acele vremuri.

Calea devoţiunii pline de iubire (BHAKTI)  a devenit în scurt timp religia principală a majorităţii hinduşilor şi a rămas astfel chiar şi în zilele noastre. Dacă ne gândim la viziunea puternic deterministă a hinduismului, este oarecum surprinzător cum a reuşit acest curent al devoţiunii spirituale intense (BHAKTI) să se dezvolte atât de mult în rândul maselor populare. Faptul poate fi însă explicat destul de uşor dacă ţinem seama de câteva aspecte. În primul rând trebuie să menţionăm că în cadrul hinduismului a existat mai mereu o „tensiune” dublă, destul de pronunţată. Pe de o parte era efortul necesar pentru dobândirea eliberării din SAMSARA (idee cu care orice hindus era de acord că reprezintă ţelul ultim al unei fiinţe umane), la care s-a adăugat obligaţia de a face ceea ce trebuie chiar în această lume (aceasta fiind „tensiunea” dintre  MOKSHA şi DHARMA). Pe de altă parte era „tensiunea” provocată de cele două tipuri de DHARMA:
1.SANATANA DHARMA sau ordinea morală absolută, care nu poate fi definită cu precizie, dar despre care se consideră totuşi că este absolut valabilă;
2.DHARMA castei şi legea canonică ce era expusă în feluritele texte care formau corpusul spiritual al ideologiei hinduismului. Aceste tensiuni sunt cel mai bine exprimate în faimoasa epopee hindusă MAHABHARATA, care reuşeşte să sintetizeze aproape orice nuanţă a hinduismului clasic, atât în formulările lui ortodoxe, cât şi în diferitele proteste pe care le-a generat de-a lungul timpului.

Se sprijină pe sistemul castelor

Orientaliştii sunt de părere că, datorită caracteristicilor lui foarte speciale, hinduismul a fost (şi încă mai este) un sistem social şi mai puţin o religie. Ideea transmigraţiei sufletului prin manifestare (roata „naşterii”, a morţii şi a renaşterii), speranţa eliberării de suferinţă etc., toate acestea reprezintă, de fapt, chiar nucleul ideologic pe care s-a fundamentat în decursul timpului.
Pe de altă parte, „formatul” social în care s-a dezvoltat această religie a fost încă din cele mai vechi timpuri sistemul de caste, care a devenit odată cu trecere timpului foarte rigid şi complicat, identificându-se astfel cu hinduismul ca o credinţă populară. Până acum o sută sau două de ani, acceptarea sistemului castelor era interpretată de hinduşii ortodocşi drept singurul criteriu după care cineva era considerat sau nu un adept al acestei religii. În ceea ce privea credinţa sa, nu conta deloc dacă el credea într-unul, în mai mulţi sau în niciun zeu şi nici nu avea importanţă modul în care analiza noţiunea de „eliberare spirituală” sau îşi expunea alte idei personale, atât timp cât îşi îndeplinea perfect datoriile care îi erau impuse de casta din care făcea parte. Acest aspect a reprezentat un fel de blazon principal în ceea ce priveşte hinduismul. Celălalt aspect care i-a definit ideologia a fost mult mai puţin rigid decât primul, datorită faptului că era mai puţin „detectabil”, mai puţin evident. El se referă la cunoaşterea VEDELOR ca la Adevărul revelat. A ignora sistemul castelor sau a nega conţinutul VEDELOR era sinonim cu a te plasa imediat în afara acestei religii.

Biblia Indiei este BHAGAVAD-GITA

Cea de-a patra etapă a hinduismului implică perioada actuală a omenirii. Ea se referă la negarea aspectelor de structură internă rigidă din trecut şi pune, în schimb, accentul pe reafirmarea esenţei sale spirituale.
Textele sacre ale literaturii hinduse (marea bogăţie a acestui curent) pot fi împărţite, în funcţie de valoarea lor, în două categorii distincte, numite SHRUTI şi SMRITI. SHRUTI înseamnă „ascultând” sau „ascultare”; SMRITI înseamnă „memorie”. SHRUTI cuprinde chiar VEDELE, care se spune că au fost „ascultate” de către înţelepţii (RISHI) din cele mai vechi timpuri. Cu alte cuvinte, ele au fost revelate RISHI-lor, constituind „cunoaşterea şi înţelepciunea eternă” (aceasta fiind, de altfel, chiar şi semnificaţia cuvântului VEDA).

Un important punct de cotitură în ideologia hinduismului au fost UPANISHADA-ele, care sugerează o dublă „căutare”: pe de o parte, cea a Sinelui suprem (ATMAN), care se află chiar în profunzimile fiinţei noastre, iar pe de altă parte cea a universului care se află în afara Sinelui. Această caracteristică dominantă a lor se încadrează în aşa-numitul curent monist-panteist. Odată cu UPANISHADA-ele se poate spune că se încheie textele SHRUTI şi încep să apară cele SMRITI.

Acestea conţin SUTRA-ele (un fel de aforisme spirituale), cărţile legilor (care se referă la DHARMA, dar într-un sens mai restrâns), PURANA-ele (texte mitologice de mari dimensiuni, dedicate unuia sau altuia dintre zeii veneraţi în hinduism) şi cele două mari opere epice, MAHABHARATA sau RAMAYANA. Strâns legat de naraţiunea din MAHABHARATA şi provenind totodată din aceasta, BHAGAVAD-GITA este cel mai important, cel mai influent şi cel mai profund dintre toate textele hinduse. Importanţa sa covârşitoare în cadrul hinduismului, pe care practic l-a transformat, a constat mai ales în faptul că a adus un element complet nou în spiritualitatea Indiei: dragostea lui Dumnezeu pentru om şi a omului faţă de Dumnezeu.

(va urma)


Articol preluat din Revista YOGA MAGAZIN nr. 64

Citiţi şi:
Reîncarnarea – realitate sau ipoteză?
Conştiinţa Supremă este sursa divină a vieţii noastre  

yogaesoteric
10 aprilie 2009




Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga