Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
ENEAGRAMA LUI IISUS (1)

fragment din lucrarea „Eneagrama – Un itinerar al descoperirii de sine”
de Maria Beesing * Robert Nogosek * Patrik O’Leary

Vă propunem o reflecţie asupra modelului în acelaşi timp uman şi divin al lui Iisus Hristos, privit din perspectiva Eneagramei. Faptul că El Însuşi, aşa cum ni-L prezintă Evangheliile, manifestă trăsături specifice de caracter (pe care le vom evidenţia în cele ce urmează) poate să ne uşureze descoperirea şi acceptarea aceloraşi trăsături în noi înşine, oricare ar fi slăbiciunile pe care ar trebui să le recunoaştem odată cu ele.

Tipologia UNU

Iisus – model de perfecţiune

Trăsăturile pozitive ale tipologiei UNU se regăsesc în mod deosebit în idealismul lui Iisus. El se consideră pe Sine un reformator. Pentru El, lumea se îndepărta de planul lui Dumnezeu. Foarte preocupat de îndepărtare, Iisus îşi rezumă aşteptările prin imperativul: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc este” (Matei 5,48). El se oferă pe Sine ca model de perfecţiune, ajungând chiar să provoace pe cei care îi căutau pricină: „Cine dintre voi mă vădeşte de păcat?” (Ioan 8, 46). Străduindu-se să pună lucrurile la punct, El urmăreşte să vorbească limpede celor care Îl ascultă. Este direct şi sincer cu toată lumea. Pentru El, conspiraţia şi calomnia vin de la Cel rău. Astfel, dus la arhiereu şi întrebat care este învăţătura Lui, El răspunde: „Eu am vorbit pe faţă lumii... am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am vorbit în ascuns.” (Ioan 18, 20)
Pentru El este foarte important ca toţi să fie trataţi cu respect şi fără discriminări. Astfel, în cazul femeii adultere (Ioan 8, 1-11) conducătorii religioşi încearcă să-L învinuiască de nerespectarea Legii pentru a-L putea aresta; ştiind cât insistă Iisus asupra milosteniei şi iertării, târăsc în faţa Lui o femeie prinsă că a comis adulterul, Îi amintesc că Moise a prescris în acest caz uciderea cu pietre (Deuteronomul 22, 22-24) şi Îl ispitesc, întrebându-L ce părere are. Dar El nu este preocupat nici de teologie, nici de exegeză, ci este mişcat înainte de toate de această femeie, de nenorocirea ei. Ea este evident vinovată, dar acesta nu e un motiv pentru a fi expusă şi înjosită astfel în public. Iisus vede prea bine că celorlalţi nu le pasă câtuşi de puţin de ea, folosind-o doar pentru a-I întinde Lui o cursă, obligându-L să se pronunţe împotriva Scripturilor. De fapt, ei sunt infinit mai păcătoşi decât acea femeie, deoarece complotează pentru omorârea lui Iisus. El răspunde prin urmare: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei”. Şi iată că toţi pleacă, începând cu cei mai vârstnici. Rămas singur cu femeia, El o întreabă: „Femeie, unde sunt pârăşii tăi? Nu te-a osândit niciunul?”, iar ea răspunde: „Niciunul, Doamne”. Atunci El continuă: „Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de-acum să nu mai păcătuieşti!”

Dat fiind spiritul lor de dreptate, persoanele din tipologia Unu se vor identifica în mod natural cu Iisus, ascultând această pildă din viaţa Lui. Cu toate că acuzatorii femeii adultere erau mai puternici şi se bucurau de o mai bună reputaţie decât ea, ei ar fi trebuit să-şi înţeleagă cu umilinţă condiţia umană limitată, care îi împiedica să vadă lucrurile şi din perspectivă divină, cu imparţialitate şi dreptate, căci toţi suntem supuşi greşelii şi fiecare trebuie înainte de toate să nu judece pripit, să ierte greşelile celorlalţi şi să-şi corecteze mai întâi propriile greşeli: „Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi [abia] atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 5). Chiar dacă femeia comisese o greşeală morală, i se cuvenea respect în calitate de fiinţă umană. Avea drepturi egale cu ale tuturor şi aceasta trebuia să le interzică fariseilor şi cărturarilor să încerce să se folosească de ea în modul inuman în care au făcut-o.

Capcana idealismului

Cei care se consideră idealişti au convingerea şi sentimentul că merită respect. Este adevărat că persoanele din tipologia UNU sunt foarte muncitoare, atente la detalii şi reuşesc să discearnă cel mai adesea binele de rău. Ele se străduiesc întotdeauna să progreseze şi consacră mult timp pregătirilor pentru îndeplinirea sarcinilor. Totuşi, acest gen de idealism poate deveni obsesiv şi le poate face intolerante, incapabile să suporte greşelile altora şi neiertătoare chiar cu ele însele.
În efortul lor de a fi perfecte, persoanele din tipologia UNU se străduiesc din răsputeri să evite mânia, dar aceasta se poate acumula prin refulare în fiinţa lor, hrănindu-le în mod inconştient resentimentele. Mânia lor se manifestă adesea doar printr-o simplă iritare a tonului vocii, dar cu toate acestea ele nu pot să nu se înfurie când văd că ceilalţi nu sunt cum ar trebui să fie sau că lucrurile nu decurg firesc. Aplicând idealismul la propria lor persoană, ele nu încetează să se auto-traseze, sub efectul autocriticii. În loc să se accepte pe ele însele odată cu imperfecţiunile lor, ele tind să se corecteze fără încetare. Persoanele din tipologia UNU refuză deopotrivă imperfecţiunea celorlalţi şi consideră că aceştia trebuie neapărat să o depăşească pentru a merita să fie acceptaţi.
Ele ajung uneori să se considere atât de pline de greşeli, încât se scufundă în tristeţe şi deprimare. Aceasta, pentru că au avut mereu prilejul să constate că niciodată nu au nici timpul şi nici energia necesare pentru a ajunge la rezultatul mult visat, perfecţiunea în toate. Cum ele ar vrea ca totul să fie perfect, este suficient cel mai mic rabat de la acest nivel de puritate şi claritate pentru a le indispune şi a le face nesuferite. De aceea, ele sfârşesc prin a fi mai mereu epuizate, copleşite de muncă şi devin insuportabile. În plus, grijile lor sunt excesive, astfel că ajung să nu se mai suporte nici pe ele însele.

Regăsirea optimismului

Pentru persoanele din tipologia UNU, capcana idealismului este cerinţa lor exagerată pentru perfecţiune. Tocmai aceasta este atitudinea pe care o evită Iisus atunci când se arată capabil să îi accepte pe ceilalţi aşa cum sunt ei. Perfecţiunea divină pe care o propune ca model este strâns legată de această milostenie şi iertare pe care, potrivit Evangheliei după Luca, o proclamă în predica de pe munte: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36). Pentru a îndrepta lumea, primul lucru care trebuie arătat este răbdarea, toleranţa faţă de greşeală şi imperfecţiune. Astfel, Iisus îşi îndeamnă ascultătorii: „nu vă împotriviţi celui rău; iar cui vă loveşte peste obrazul drept, întoarceţi-l şi pe celălalt... Celui ce voieşte să vă ia haina, lăsaţi-i şi cămaşa... Iar de vă va sili cineva să mergeţi o milă, mergeţi cu el două.” (Matei 5, 39-41) şi „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri”, indicându-le astfel adevăratul model de perfecţiune ce trebuie urmat, cel al lui Dumnezeu, care „face să răsară soarele peste cei răi [ca] şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi [ca] şi peste cei nedrepţi” (Matei 5,45). Această atitudine ţine de optimismul divin cu privire la om şi la condiţia sa, şi de convingerea că omul va trece în final de partea binelui. Astfel, răspunzând mereu cu bunătate la brutalitatea altora, aceştia vor fi treptat mişcaţi şi vor deveni până la urmă conştienţi că trebuie să-şi corecteze atitudinea, să-şi îndrepte greşeala. Cel milostiv ştie prea bine că primul lucru care permite cuiva să devină mai bun este acela de a se şti iubit şi acceptat aşa cum este.

În efortul lor de a fi perfecte, persoanele din tipologia UNU au nevoie prin urmare de optimism. Nefiind altceva decât oameni, ele sunt supuse legii creşterii progresive, a cărei premisă este acceptarea de sine. Ele trebuie să-şi poată spune: „Nu este nevoie să fiu perfect(ă) de la început ca să fiu iubit(ă). Cel care m-a creat este chiar Dumnezeu. El nu poate greşi.” Toţi suntem creaţi de către Dumnezeu din iubire, toţi suntem dăruiţi de El lumii într-un moment dat al istoriei. Nicio transformare reală nu va putea veni deci, decât de la forţa pe care El a dat-o fiecăruia. Această forţă ţine în primul rând de certitudinea că El ne iubeşte necondiţionat, lucru dovedit prin darurile pe care ni le-a făcut El şi prin cele pe care ni le fac semenii.
Adoptând această atitudine pe care o manifestă Iisus, persoanele din tipologia UNU îşi vor găsi treptat pacea. În ciuda a tot ceea ce merge rău în această lume, binele este şi el prezent şi există şi lucruri de care ne putem bucura. Există chiar semne că lucrurile merg din ce în ce mai bine, că oamenii au azi o preocupare mai mare pentru dreptate, pentru cinste şi pentru pacea universală. Este evident că Dumnezeu lucrează în inima oamenilor şi trezeşte dorinţa de perfecţionare a omenirii, atât sub aspect individual, cât şi sub aspect naţional. Iisus Hristos înviat este mereu prezent în inima lumii, pentru ca aceasta să înlăture dezordinea, nedreptatea şi tot ceea ce ameninţă binele omenirii. Îi revine marii familii umane responsabilitatea de a rezolva, în acord cu Voinţa Divină, problemele ce tulbură lumea.

În cadrul cotidian al vieţii şi al muncii, persoanele din tipologia UNU pot găsi în Iisus şi în învăţătura Sa inspiraţia necesară pentru a dobândi o viziune de ansamblu asupra lucrurilor, evitând împotmolirea în detalii. Toate cele prin care ele pot contribui la perfecţionarea lucrurilor din jurul lor nu sunt decât elemente ale planului prevăzut de Pronia lui Dumnezeu, pentru întoarcerea creaturilor la iubirea universală. Iisus Însuşi se regăseşte în ucenicii Săi, de fiecare dată când aceştia se străduiesc pentru perfecţionarea spirituală. Nu trebuie să confundăm vocea Sa cu glasul piţigăiat al criticii interioare, pe care o asimilăm uneori din eroare cu glasul „conştiinţei”. În loc să-l ascultăm pe acesta, trebuie să ne deschidem cât mai bine urechea la ceea ce Dumnezeu ne spune prin Sfânta Scriptură, prin cei pe care-i întâlnim şi prin dorinţele cele mai profunde ale inimii noastre. Fiinţele din tipologia UNU trebuie să urmărească să vadă lucrarea divină din spatele aspiraţiilor care-i animă pe ceilalţi şi să observe că acestea corespund în mod esenţial cu propriile idealuri. Aceste aspiraţii, aceste dorinţe profunde ale inimii provin dintr-un fel de „curent subteran”, sursă de viaţă pentru toţi cei care reuşesc să pătrundă în adâncul propriei fiinţe prin contemplaţie. Capacitatea de a atinge un asemenea nivel al contemplaţiei este condiţionată de o atitudine de iubire, de compasiune, care ne ajută să ne acceptăm pe noi înşine, cu toate greşelile şi imperfecţiunile noastre, cât şi să-i acceptăm şi să-i iertăm pe ceilalţi.
Celor din tipologia UNU le este de mare folos să observe şi să ţină minte tot ceea ce li se petrece bun în viaţă. Este de ajuns să remarce cât de des iau lucrurile o întorsătură bună. Aceasta nu depinde numai de eforturile lor, ci şi de numeroşi factori tainici, în mod obişnuit imperceptibili. Adesea, mărturiile Proniei Divine sunt nu doar uimitoare, ci şi îmbucurătoare. Acest mod optimist de a vedea lucrurile, prin rememorarea evenimentelor pozitive, îi va ajuta pe reprezentanţii tipologiei UNU să se debaraseze de anxietate şi-i va face să dobândească, în practică, încredere în prezenţa divină şi în intervenţia acesteia în viaţa lor.

Tipologia DOI

Iisus îi slujeşte pe ceilalţi

Persoanele din tipologia DOI vor regăsi fără nicio dificultate în Iisus modelul aspiraţiei lor profunde de a fi serviabili. Iisus se consideră El însuşi ca trimis de Dumnezeu pentru a-i sluji pe ceilalţi şi le spune ucenicilor Săi să facă la fel: „şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 44).
Atitudinea Lui este întotdeauna una primitoare, plină de căldură sufletească, lucru pe care-l putem vedea de exemplu, atunci când cheamă copiii la El: „Şi, luându-i în braţe, i-a binecuvântat, punându-şi mâinile peste ei” (Marcu 10, 44). În mod firesc, slujirea celorlalţi cere înainte de toate cunoaşterea adevăratelor nevoi ale oamenilor, pentru a le putea răspunde pe măsură.
Parabola care exprimă cel mai bine învăţătura cristică în acest sens este cea a bunului Samaritean: „Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând peste ele untdelemn şi vin şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el” (Luca 10, 34-37). Iisus le cere ucenicilor Săi să devină cu adevărat apropiaţii celorlalţi, urmărind să descopere nevoile lor şi să-i ajute, apelând la propriile resurse. Primii Părinţi ai Bisericii considerau că această pildă Îl descria chiar pe Domnul, care făcându-se aproapele tuturor căzuţilor în păcat, este personificarea divină a bunului Samaritean. De altfel, în acest mod Îl prezintă toate relatările evanghelice pe Iisus. Inima Sa nu încetează să răspundă la chemarea celorlalţi. El merge adesea în întâmpinarea aşteptărilor lor, chiar fără să I se spună nimic, aşa cum se vede în cazul minunii de la nunta din Cana (Ioan 2, 1-11) sau atunci când El îl învie pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-15).

Iisus nu ezită să pună în discuţie unele aspecte ale legii iudaice, atunci când acestea îl împiedică să vină în ajutorul oamenilor. El declară că „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat” (Marcu 2, 27). Legile religioase, precum toate legile, nu au alt rost decât acela de a folosi cu adevărat unor oameni adevăraţi. Câtă vreme conştiinţa ne cere să acţionăm, răspunzând nevoilor pe care le au oamenii, trebuie să veghem ca legile să fie folosite în beneficiul oamenilor, în loc să ne preocupăm de respectarea rigidă a literei lor.
Deoarece persoanele din tipologia DOI se consideră devotate slujirii celorlalţi, ele se regăsesc cu uşurinţă în toate aceste pilde pe care ni le-a lăsat Iisus. Grija lor este să îi ajute pe ceilalţi, făcând tot ce pot în acest sens. Ele urmăresc în permanenţă să fie în acord cu starea emoţională şi cu nevoile celorlalţi, căutând să ţină seama de fiecare. Lucrul pe care ele îl consideră cel mai important în raporturile lor cu semenii, chiar şi la reuniunile oficiale, este găsirea unui mijloc prin care să le aducă acestora, în fiecare zi, un pic de soare în plus.

Capcană: „agăţarea” de ceilalţi

În dorinţa lor de a-i ajuta pe ceilalţi, persoanele din tipologia DOI manifestă compulsiunea de a intra în relaţii, făcându-i pe ceilalţi să depindă de ele. Serviciul pe care ele îl fac altora devine astfel un mod de a se „agăţa” în mod subtil de aceştia şi de a atrage atenţia asupra propriei persoane. Pur şi simplu au nevoie ca ceilalţi să le perceapă necesităţile şi visează să fie mereu apreciate. Cel mai adesea fără să-şi dea seama, ele sunt mânate de un fel de servilism egoist. Semnul caracteristic al acestuia este via nemulţumire pe care o manifestă persoanele din tipologia DOI, dacă ceilalţi nu observă ce au făcut ele pentru a le face plăcere.
Această preocupare de a câştiga iubirea celorlalţi făcând eforturi pentru ei şi ajutându-i este însoţită la fiinţele din tipologia DOI de un refuz de a-şi recunoaşte propriile nevoi. Ele declară că nu trăiesc decât pentru a-i face pe ceilalţi fericiţi, dar în realitate simt că trăiesc doar dacă ceilalţi aşteaptă de la ele ceva, ce nimeni altcineva nu le poate oferi. Dacă descoperă vreodată că persoanele importante pentru ele se descurcă şi singure, se simt frustrate, vexate. Identitatea lor constă în a fi necesare.
Cunoscut fiind faptul că marile idealuri şi, în particular, cele evanghelice insistă asupra ajutorării celorlalţi, persoanele din tipologia DOI ajung să se amăgească, văzându-şi compulsiunea ca pe un gen de răspuns la aceste idealuri. Cu toate că sunt convinse că acţionează din pură bunăvoinţă, ele ajung în realitate la o veritabilă manipulare a celorlalţi, şi aceasta cu unicul scop de a li se cere ajutorul şi de a intra în centrul atenţiei. De fapt, ele devin ataşate, dependente de ceilalţi, ceea ce nu constituie, desigur, un mod autentic de a iubi.

Recunoaşterea propriilor nevoi

Este o dovadă de înţelepciune să recunoaştem că nu putem câştiga printr-un gen de troc iubirea celorlalţi sau iubirea lui Dumnezeu, deoarece iubirea este prin natura sa un dar gratuit, necondiţionat. Iubim o persoană pur şi simplu, iar nu pentru că răspunde dorinţelor noastre sau pentru că avem nevoie de ea. Putem alege, prin liberă voinţă, să iubim sau să nu iubim.
Conform Evangheliei, Dumnezeu a ales să-i iubească pe toţi oamenii ca pe fiii şi fiicele Sale. Nu putem, prin urmare, să-i câştigăm iubirea făcând ceva anume pentru El. Numai conştientizând faptul că iubirea pe care Dumnezeu ne-o poartă este un act de graţie (oferit în mod gratuit), putem ajunge să ne considerăm demni de iubire pentru ceea ce suntem, iar nu pentru ceea ce facem. De acest fel de credinţă în actul de favoare divină au nevoie persoanele din tipologia DOI. Ele vor deveni astfel capabile să admită că au şi ele nevoi şi că Dumnezeu le poartă de grijă, dorind să le vadă iubindu-se, atât cât este nevoie şi pe ele însele. Treptat, ele vor descoperi că nu este bine să se gândească doar la nevoile celorlalţi, pentru că aceasta ar însemna să cadă în capcana de a-i ajuta pe ceilalţi doar pentru a le câştiga afecţiunea. Numai adevărata iubire de sine, cea prin care fiinţa se acceptă ca atare, cu tot cu nevoile sale – pe care se străduieşte să le împlinească – poate să o elibereze de această centrare egotică pe „a da pentru a primi”, care îi alimentează iluzia că trăieşte pentru ceilalţi.

Persoanele din tipologia DOI au în primul rând nevoie de o meditaţie profundă asupra relaţiilor cu ceilalţi, în care să se lase pătrunse şi inspirate de lumina divină. Aceasta este o formă de rugăciune de care ele au tendinţa să fugă, pentru că, undeva în profunzimea fiinţei lor, visează să îşi petreacă viaţa ajutându-i pe ceilalţi şi „acţionând pentru Dumnezeu”. Ele sunt în mod instinctiv reticente la ideea de a lăsa pe altcineva să facă ceva pentru ele, fie că este vorba de Dumnezeu, fie că este vorba de ceilalţi. Şi cum rugăciunea şi meditaţia presupun „să nu facă nimic”, se simt vinovate să apeleze la ea. Credinţa creştină constă însă înainte de toate în încredinţarea că Dumnezeu ne poartă mereu de grijă. Întreaga mântuire se bazează pe ceea ce face Dumnezeu pentru om. Persoanele din tipologia DOI trebuie, prin urmare, să reflecteze la adevăratul sens al mântuirii, la modul în care aceasta le schimbă perspectiva asupra vieţii şi viziunea asupra propriei fiinţe.
Descoperind în Iisus un model de atentă aplecare asupra celorlalţi, ele vor putea să mediteze cu seriozitate asupra modului firesc în care El se despărţea de oamenii cărora le acorda darul dumnezeiesc al unei minuni. Niciodată, Iisus nu caută să profite în vreun fel de pe urma ajutorului pe care Îl acordă. Astfel, după ce vindecă un orb (Marcu 8, 22-25), îl trimite „la casa sa, zicându-i: Să nu intri în sat, nici să spui cuiva din sat” (Marcu 8, 26). El vindecă mulţi alţi bolnavi, dar îi trimite în acelaşi mod înapoi acasă. Adesea, El cere să nu spună nimic despre ce le-a făcut. În Evanghelii sunt foarte puţine exemple de intervenţii concrete în favoarea discipolilor Săi. În ceea ce îi priveşte, grija Lui esenţială este să le întărească credinţa şi să-i facă martorii Săi, capabili să transmită mesajul Său altora.

Iisus consacră mult timp apropiaţilor Săi, făcându-i astfel să simtă cât de mult preţuieşte pentru El fiecare în parte. Este cunoscută întreita întrebare plină de tâlc pe care i-o pune El lui Petru, când Se arată ucenicilor, după Înviere: „Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti tu?” (Ioan 21, 15-17). Departe de a aştepta de la Petru iubire în schimbul iubirii Sale, departe de a arăta vreun resentiment pentru că nu I Se răspunde cu aceeaşi fidelitate la dragoste, Iisus îl absolvă astfel pe ucenicul căzut în ispită de cele trei vinovate lepădări, arătându-i că El continuă să îi acorde iubirea şi încrederea Sa, prin reluarea tot de trei ori a îndemnului: „Paşte oile Mele.” Aceasta probează, o dată în plus, că El nu caută să câştige iubirea celorlalţi prin ceea ce face, ci urmăreşte atingerea în mod firesc a comuniunii şi împărtăşirii prin iubire. Iisus se dăruie semenilor săi, fără a se îngrijora în mod forţat pentru ceea ce le lipseşte. El este înainte de toate un prieten. Acest lucru vrea să-l spună, atunci când le destăinuie ucenicilor că le-a împărtăşit întreaga învăţătură de la Tatăl Său: „toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 5). La rândul lor, ucenicii doresc pur şi simplu să fie împreună cu El. Imediat după Înviere, ei găsesc un nou mod de a-şi exprima dorinţa de a rămâne în comuniune cu Iisus, descoperind cât de adevărată este declaraţia Lui că „acolo unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Astfel, ei petrec tot mai mult timp în rugăciune, în meditaţie, în retragere şi în comunitate, pentru că nu mai aspiră decât să se „îmbăieze” în fluviul înălţător al prezenţei Sale. Această experienţă a comuniunii dă naştere râvnei ucenicilor de a împărtăşi celorlalţi ceea ce ei au descoperit, comorile cu care Duhul Sfânt al lui Iisus i-a înzestrat. Şi tot ea este aceea care le poate ajuta pe persoanele din tipologia DOI să conştientizeze adevărul fundamental că iubirea este legată mai degrabă de comuniunea spirituală decât de gestul de a sluji.

Tipologia TREI

Iisus lucrează pentru a reuşi

Din perspectiva tipologiei TREI, putem observa că Iisus este un adevărat model al tuturor celor ce lucrează urmărind reuşita, căci El Şi-a consacrat viaţa misiunii Sale. El îşi alege anumiţi oameni, care joacă un rol deosebit în grupul celor ce-L urmează, împărţind cu ei autoritatea Sa şi puterile Sale, pentru a-i face mesagerii Săi responsabili.
De-a lungul întregii Sale vieţi, nu are decât un scop: vestirea şi ridicarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ. Pentru a realiza acest ţel, El ştie că trebuie să formeze un mic grup, bine sudat şi puternic motivat de apropiaţi credincioşi. După ce-şi adună ucenicii, îi trimite doi câte doi, înaintea feţei Sale, în toate aşezările în care urmează să meargă El Însuşi (Luca 10, 1).
Iisus umblă prin cetăţi şi prin sate, binevestind Împărăţia lui Dumnezeu, fapt care îi încurajează pe ai Săi şi îi face tot mai fideli faţă de El. Luca ne spune că unele femei Îl ajută, contribuind la susţinerea grupului: „Şi Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod, şi Suzana şi multe altele... le slujeau din avutul lor” (Luca 8,3). Iisus ştie să facă negoţ cu bogăţiile din Ceruri! El are şi un deosebit dar al vorbirii, atrăgând peste tot admiraţia oamenilor şi câştigând aderenţi. Ştie să profite şi de cel mai mic prilej pentru a influenţa în bine cât mai mulţi oameni. Acolo unde este nevoie, Îşi face cunoscut rolul de trimis al Tatălui, prin intermediul minunilor, insistând asupra faptului că simpla admiraţie pentru acestea nu este de ajuns, rostul lor fiind acela de a trezi credinţa în puterea lui Dumnezeu. Astfel, El este foarte eficient, având un impact foarte puternic asupra tuturor.

În ciuda imensei popularităţi de care se bucură pe tot parcursul misiunii Sale, el are grijă să-Şi consacre cea mai mare parte a timpului Său celor apropiaţi, pe care îi alege personal, veghind El Însuşi asupra formării lor. El ştie că lucrarea Sa are nevoie de o organizare bine gândită, cei 12 aleşi în acest scop urmând să-I preia sarcina într-o bună zi. Aşteptând momentul în care ei vor putea să-şi asume responsabilitatea îndrumării unor mari mulţimi, El ţine ca ei să-I înţeleagă în profunzime viziunea şi metodele. În ceea ce-l priveşte, Îşi limitează intervenţia la micul teritoriu al Israelului, dar îşi pregăteşte ucenicii să-I răspândească lucrarea în întreaga lume. Iisus este cuprins de exaltare la gândul tuturor popoarelor care vor veni într-o zi să-I îmbrăţişeze învăţăturile. Trebuie însă pregătit terenul, pentru asigurarea reuşitei acestei expansiuni mondiale.
În măsura în care persoanele din tipologia TREI şi-au axat viaţa pe un scop bine precizat, ele vor găsi în personalitatea lui Iisus trăsături care le vor inspira din plin. Când alţii le vor atrage atenţia că viaţa nu se limitează la a munci pentru a reuşi, ele le vor putea aminti că Iisus a făcut din munca Sa viaţa Sa, mergând până la a-Şi sacrifica pentru aceasta viaţa şi familia. Chiar şi pe cruce, El nu-Şi găseşte odihna, decât atunci când poate să declare că tot ce avea de făcut s-a împlinit: „Săvârşitu-s-a” (Ioan 19, 30). Abia după aceea îşi dă duhul.

Capcana succesului cu orice preţ


Încercarea de a consacra o întreagă viaţă atingerii unui unic scop are riscurile sale. Aceasta poate conduce la sacrificiul personalităţii şi vieţii private, la neglijarea familiei şi a prietenilor intimi. Reuşita devine astfel criteriul după care se măsoară valoarea existenţei. Dacă ajung să fie în întregime devotate succesului, fiinţele din tipologia TREI tind să-i folosească pe ceilalţi şi chiar să-i calce în picioare. Dacă o conversaţie, o reuniune li se par inutile pentru scopul pe care ele îl urmăresc, încep să se plictisească, incapabile cum sunt să recunoască valoarea în sine a unei întâlniri şi importanţa împărtăşirii aspiraţiilor şi experienţelor. Neînţelegând ceea ce înseamnă a trăi în calitate de simpli oameni şi văzând întotdeauna în munca lor ceva ce le propulsează şi le „ambalează”, ele sfârşesc prin a deveni asemenea maşinilor, reprimându-şi mereu orice sentiment, fie el de afecţiune sau de frică. Adesea, ajung să piardă complet contactul cu viaţa obişnuită şi nu mai observă suferinţele altora. Fiind în întregime centrate pe scopurile lor, persoanele din tipologia TREI nu îşi mai tolerează asociaţii, reproşându-le că pierd timpul, că nu-şi pregătesc suficient întâlnirile, că nu se mai consacră în întregime scopurilor urmărite de organizaţia lor.
Când cineva îşi identifică viaţa cu munca, atunci toate gândurile, toate emoţiile gravitează în jurul succesului personal. Cum ar putea un om, în aceste condiţii, să mai păstreze în inima sa vreun locşor pentru altceva? O mulţime de înzestrări rămân astfel necultivate, cum ar fi de pildă aceea de a face plăcere celorlalţi sau aceea de a se exprima într-un mod creator. Astfel, un TREI tipic sfârşeşte prin a se confunda cu ceea ce face, gândind: „eu sunt comerciant, director, angajat, administrator...” Ceilalţi nu mai pot intra în relaţie cu o astfel de persoană, decât prin intermediul rolului pe care îl au şi nu în calitate de fiinţe umane unice. Iar dacă într-o zi apare eşecul, dacă o slăbiciune a sănătăţii o forţează deodată să se retragă, atunci ea se pierde, lipsită fiind de mijloacele şi de motivaţia sa obişnuită de a trăi. Privată de singurul sens pe care ea îl acordă vieţii, persoana din tipologia TREI poate să fie efectiv răpusă de nereuşită.

Acceptarea eşecului

Putem observa că Iisus este, în conformitate cu mărturia evanghelică, extrem de motivat în tot ceea ce întreprinde. Dumnezeu Îl trimite însă, nu doar pentru realizări grandioase, ci şi pentru a-Şi asuma un imens eşec, acela de a nu fi acceptat ca Mesia de către poporul ales. Faptul că oamenii se gândesc să-L facă rege (Ioan 6, 15) arată că, în ciuda învăţăturilor Sale, ei nu înţeleg nimic din ceea ce El consideră cu adevărat important. Aceasta Îl face să părăsească Galileea şi să-şi petreacă cea mai mare parte a vieţii în Iudeea, mai cu seamă în Ierusalim, unde însă intră din ce în ce mai mult în conflict cu capii religioşi. Dezamăgit de nereuşita din patria Sa, devine din ce în ce mai tranşant în public. Problema Sa nu mai este de acum aceea de a Se face cunoscut, El fiind pregătit pentru cu totul altceva.
Acceptând să ia asupra Lui eşecul celorlalţi în a-l recunoaşte ca Uns al lui Dumnezeu, El este un model de urmat pentru cei din tipologia TREI, care se tem tocmai de eşec. Iisus ne ajută să conştientizăm că este extrem de important să nu acceptăm niciodată sacrificarea integrităţii personale sub pretextul atingerii ţelului. El nu se lasă amăgit de ideea că ar putea acţiona cu totul altfel. De exemplu, să se sprijine pe mişcarea populară pentru a deveni rege al Israelului, spunându-şi că, din poziţia de rege, ar avea mai multe posibilităţi de a face cunoscută Împărăţia lui Dumnezeu. Iisus ştie că, procedând astfel, s-ar închina celui rău, ori tocmai această încercare a depăşit-o, când a fost ispitit în pustie (Matei 4, 1-11). În plus, ar folosi într-un mod greşit puterea care I-a fost încredinţată de Dumnezeu.
În acelaşi mod ar trebui să judece şi persoanele din tipologia TREI. Dorinţa lor de succes le tentează să accepte compromisurile, fiind gata nu doar să-i înşele pe ceilalţi, dar şi să se amăgească pe ele însele. În loc să dorească reuşita cu orice preţ, ele ar trebui să se prezinte celorlalţi aşa cum sunt, chiar dacă aceasta le-ar mai „şifona” puţin imaginea pe care ar vrea să şi-o creeze în ochii celorlalţi.
Ele trebuie, prin urmare, să nu uite faptul că scopul nu scuză mijloacele. Preţuirea exagerată pe care societatea o acordă astăzi succesului tinde să prejudicieze acest principiu moral. Războiul ajunge, într-un mod aberant, să fie privit ca un mijloc de garantare a păcii, violenţa este acceptată, în mod absurd, ca un mijloc de protejare a drepturilor omului, în vreme ce minciuna este văzută, în mod nu mai puţin ciudat, ca mijloc de asigurare a securităţii naţionale.
Iisus cere expunerea sinceră a intenţiilor şi evitarea înşelăciunii, insistând asupra cinstei, chiar cu riscul eşuării unora dintre planurile pe care le croim. Patimile Sale arată în ce măsură trăia conform propriilor învăţături: El refuză să sacrifice valorile divine în schimbul acceptării de către ceilalţi a lucrării Sale.

Tipologia PATRU

Sensibilitatea lui Iisus


Persoanele din tipologia PATRU vor găsi în Iisus prototipul fiinţei divine, a cărei viziune este dificil de înţeles de către majoritatea semenilor. După mărturia evanghelică, Iisus ştie întotdeauna când ucenicii Săi nu-I înţeleg pildele sau acţiunile, chiar dacă ei nu-I mărturisesc pe faţă acest lucru şi îi mustră adesea. Extrem de receptiv şi de o profundă sensibilitate, sufletul său vibrează intens la emoţiile celorlalţi, la dramele şi la grijile lor.
În istorisirile lor, Evangheliile evocă în mod constant imensa compasiune pe care o manifestă Iisus, de pildă în cazul văduvei din Nain, căreia îi învie fiul mort chiar când îl ducea la groapă: „Şi, văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!” (Luca 7, 13); la mormântul lui Lazăr, El îşi uneşte plânsul cu cel al prietenilor săi: „Şi a lăcrimat Iisus” (Ioan 11, 35); este cuprins de milă la vederea femeii gârbovite vreme de 18 ani: „Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi I-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta” (Luca 13, 12). În acest ultim caz, Iisus este exasperat să-l audă pe mai-marele sinagogii pretinzând că nu ar fi trebuit să o vindece pe femeie în ziua de Sabat şi îi reproşează acestuia făţărnicia, căci nu vrea să îngăduie oamenilor să fie dezlegaţi de blestemele lor, în vreme ce chiar şi animalele sunt dezlegate şi duse la adăpat Sâmbăta.

Această sensibilitate extremă poate fi înţeleasă de cei din tipologia PATRU, caracterizaţi de înclinaţia pentru exprimarea simbolică şi de simţul dramatic. Iisus foloseşte adeseori analogia simbolică, comparând ridicarea Sa pe cruce cu înălţarea de către Moise a şarpelui de aramă în pustie (Ioan 3,14) şi împlineşte pas cu pas, profeţiile Scripturilor, intrând de pildă în Ierusalim călare pe un mânz de măgar, întocmai cum Îl descrie proorocul Zaharia pe viitorul Mesia: „...veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Matei 21, 6-8).

El resimte cu intensitate caracterul trist şi formal al religiei în care fusese educat, povara ataşamentului său faţă de o lege menită să deschidă calea către Dumnezeu, dar care impune neglijarea leproşilor pentru că sunt impuri, a prostituatelor ca fiind demne de dispreţ şi chiar a femeilor în general, ele neavând cuvânt în societate. Ca o adevărată fiinţă divină, intră imediat în relaţie cu oamenii cei mai capabili să-L simtă, care sunt totodată şi cei mai pregătiţi să-şi plângă păcatele, aşa cum o face prostituata de la Simon fariseul (Luca 7, 36, 50) sau femeia cananeiancă, ce-L imploră cu credinţă să-i vindece fata demonizată (Matei 16, 22-28). În ultimul caz, pentru că femeia nu este evreică, El îi spune iniţial că nu este „trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel” şi că „nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”. Văzând însă că ea crede din tot sufletul şi-I răspunde, exprimându-se tot în simboluri, că până „şi câinii mănâncă din firmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”, El Îşi arată în final mila, cu riscul pierderii reputaţiei, căci legea evreiască interzice formal frecventarea celor de altă credinţă.

Ucenicii lui Iisus sunt educaţi, la rândul lor, într-o religie strictă, mai degrabă a legii decât a inimii. Pentru ei, Dumnezeu, înainte de a fi o fiinţă a iubirii, este un stăpân care porunceşte. Din această cauză, chiar şi ei rămân străini de învăţătura lui Iisus, a cărei esenţă este bunătatea. În Betania, mai cu seamă Iuda îşi dovedeşte spiritul gregar şi incapacitatea de a înţelege importanţa momentului în care Maria Îi unge picioarele cu mir şi I le şterge cu părul său (Ioan 12, 1-8). El declară cu făţărnicie că aceasta este o risipă, căci mirul s-ar fi putut vinde pentru a da banii săracilor. În faţa acestei reacţii, Iisus resimte profund împietrirea ucenicilor, care se lasă orbiţi de ideea gestului caritabil, în loc să vadă că-I fac inima şi mai grea învăţătorului lor, care deja i-a prevenit că va fi omorât de mai marii templului. Cu toate acestea, El îi mustră blând, spunându-le cu simplitate că gestul Mariei anunţă apropierea morţii Sale.
În timpul patimilor Sale, trăieşte cea mai adâncă tristeţe, văzând în ce măsură cei la care fusese trimis se dovedesc insensibili, lepădându-şi propriul Mântuitor şi înfruntându-L cu o ură ucigătoare. În timpul Cinei celei de taină, El urmăreşte să-i facă pe ucenici să înţeleagă cât de mult Îl doare să-i părăsească. Apoi, la Ghetsimani, în momentul în care simte că asupra Lui se abate chinul morţii, este silit să vadă că Petru, Iacob şi Ioan nu sunt în stare să vegheze, la o aruncătură de piatră de locul în care El se roagă cu sudoare de sânge (Matei 26, 36-40; Luca 22, 44).

Capcana melancoliei

Încercarea fiinţelor din tipologia PATRU este melancolia. Nu numai că sunt hipersensibile, dar nu încetează să „rumege” gândul încercărilor şi al nenorocirilor. Ele au sentimentul de a fi persoane cumva aparte, desconsiderate şi abandonate de ceilalţi, se simt neînţelese.
Au apoi tendinţa de a se etala, de a poza. Se simt mândre de gesturile lor superioare, de modul rafinat în care percep bucuriile şi durerile. Ele îşi atribuie un „gen” aparte, neîncetând să-şi repete rolul în faţa altora. Marea lor grijă este de a etala un stil care să le aducă recunoaşterea caracterului lor unic şi chiar îşi imaginează că alţii sunt incapabili să facă dovadă de atâta clasă şi rafinament. Toate acestea le dau o alură de irealitate, de persoane care afişează emoţii pe care nu le încearcă în realitate.
Înclinate să-şi plângă singure de milă, fiinţele din tipologia PATRU sunt gata să-i facă pe ceilalţi să creadă că sunt copleşite de evenimente tragice, având în plus impresia că alţii nu înţeleg prin ce-au trebuit ele să treacă. În ciuda lamentărilor, ele sunt în realitate aproape incapabile să-şi deschidă inima către ceilalţi, fiind convinse a priori că nimeni nu le poate înţelege. Din această cauză, în realitate, este greu să devii prietenul lor.

Evitarea autocompătimirii

Deşi Iisus se confruntă cu multe piedici şi are mult de suferit, nu cade niciodată în melancolie şi nici nu se lasă copleşit de tristeţe. El refuză să joace rolul unui personaj tragic, afirmându-se ca Fiul Omului care are să triumfe. Când Iisus îşi previne discipolii asupra patimilor şi asupra morţii sale apropiate, îi anunţă de asemenea şi de Învierea Sa după trei zile (Marcu 8,31). El nu are nimic dintr-o persoană care trăieşte aşteptându-şi sfârşitul, căci aspiră la „botezul” prin care va salva lumea, deschizând tuturor calea spre viaţa veşnică. El înfruntă suferinţele şi moartea pentru ceilalţi. În aparenţă, „stăpânitorul acestei lumi” (Satana) Îi învinge (Ioan 14, 30), dar aceasta nu va fi decât o victorie de scurtă durată, căci în final Iisus biruie moartea şi răul.

Atunci când Iisus le vorbeşte ucenicilor despre această cale care conduce de la moarte la viaţă, ei refuză să o accepte. Nu vor să ştie nimic despre o Împărăţie a lui Dumnezeu care ar apare în acest mod umil, sacrificial. Petru chiar Îl ia pe Iisus la o parte, spunându-i: „Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” (Matei 16, 22). Dar ceea ce Petru îi cere este contrar planului lui Dumnezeu, aşa cum îl vede Iisus. El se întoarce atunci spre ucenicii Săi, spunându-le că cei care vor să-L urmeze trebuie să fie pregătiţi să sufere după pilda Lui (Matei 16, 23-26). Astfel, El refuză să joace rolul unui personaj tragic şi însingurat, iar ucenicii Săi, aleşi pentru a vesti Împărăţia Cerurilor pe acest pământ, vor trebui la rândul lor să fie oricând gata să-şi dea şi sufletul pentru Hristos.
Deşi cunoaşte uneltirile împotriva Sa, Iisus refuză să fugă şi să se ascundă. Dimpotrivă, El se manifestă pe faţă, în public. Astfel, El vine la Ierusalim să facă faţă adversarilor, neevitând să fie recunoscut, lansându-se în discuţii publice. În loc să „rumege” cu amărăciune gândul opoziţiei de care se loveşte sau pe cel al incapacităţii celorlalţi de a recunoaşte binele cauzei Sale şi nevinovăţia Sa, El se arată în mod deschis în public, atâta timp cât îi este lăsată libertatea (Ioan 12, 35). Acolo unde nu poate sensibiliza un suflet poate împietrit, El caută să se adreseze măcar minţii, prin argumente logice. Chiar dacă nu a frecventat nicio şcoală de elită, El manifestă întreaga ascuţime de minte a unui învăţat. El răspunde la atacurile adversarilor săi înteţindu-şi activitatea de învăţare a oamenilor chiar în templu, în inima Ierusalimului.

Tristeţea şi tendinţa de a se plânge mereu, specifice fiinţelor din tipologia PATRU, le face adesea să cadă în apatie sau să se agaţe cu disperare de cei de la care aşteaptă înţelegere şi protecţie. Iisus face exact contrariul, şi aceasta tocmai în momentul în care suferinţa sa lăuntrică nu face decât să crească. El îşi multiplică activitatea, chiar în afara cercului de prieteni pe care Şi i-a ales. În ultimele zile dinaintea arestării şi morţii Sale, în loc să caute un sprijin în ucenici, tot El este Cel care-i sprijină şi-i pregăteşte pentru deznodământul iminent. Iisus le aminteşte apropiaţilor cuvintele profeţiei: „...voi bate păstorul şi se vor risipi oile Sale” (Zaharia 13, 7) şi le cere să se ajute unii pe alţii, iubindu-se aşa cum El însuşi i-a iubit (Ioan 13, 33-35).
Iisus le lasă apostolilor puterea Sa de a ierta păcatele, de a vindeca, de a-i trezi pe toţi la o viaţă nouă şi îi însărcinează să îşi exercite puterea prin intermediul unor gesturi simbolice şi al unor cuvinte asemenea cu ale Sale. Dorinţa Sa este aceea de a transmite o religie a iubirii, a creativităţii, a sensibilităţii, în care apropiaţii Lui să-I urmeze exemplul. Astfel, El urmăreşte să redea inima unei lumi care şi-a pierdut-o aproape cu totul.

Citiți aici continuarea articolului.

Citiţi şi:
JAKOB LORBER - MAREA EVANGHELIE A LUI IOAN
Omul – robot sau fiinţă liberă? 


yogaesoteric
20 aprilie 2009





Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga