Judecarea aproapelui

Mă voi încumeta să argumentez această disfuncționalitate a generației noastre pe care eu, cel nevrednic și neavizat, o consider a fi unul dintre motivele dezbinării.

Este, fără îndoială, vorba de o gravă boală sufletească care, adesea, ne lasă fără discernământ!

Nu doar că obișnuim să ne judecăm necruțător aproapele ci, de multe ori, îl și azvârlim peste bord!

Să nu uităm că există acolo, în Psaltire, o avertizare, o alarmă, care ne spune că „Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă! (Fragment din Psalm 18/3), sau „Cel ce a zidit ochiul, oare, nu vede? Cel ce a sădit urechea, oare, nu aude?” (Fragment din Psalm 93/9).

Atunci când spunem „Tatăl nostru”, pluralul iese în evidență! Deci, ne rugăm Lui în calitate de frați, care, după modelul Tatălui, ar fi firesc ca și noi să le iertăm greșelile greșiților noștri…….

Eu nu mi-am propus să abordez acest subiect în calitate de teolog sau să emit cine știe ce pretenții savante în cântărirea acestui subiect. Departe de mine asemenea gând! Îl abordez din calitatea mea de purtător al unor răni dureroase, ce sunt încă necicatrizate.

Cum se face că lipim atât de ușor etichete pe fruntea aproapelui? „Aha, ăsta nu mai e bun, deloc!” Chiar daca aproapele acesta poate fi chiar tatăl, sora, fratele, prietenul sau camaradul, ne îndreptățim motivând „Uite ce a fost în stare să-mi facă!”. Și sentința se detonează iute, precum percutorul unui cartuș. Și uite așa, rapid, ajungem să ne trecem în portofoliu o sumă de relații ce capătă, în timp, forma unui cimitir, oarecum personal, spre administrare. Cine poartă responsabilitatea atâtor suflete îmbrâncite?

Am convingerea că, totuși, undeva în subconștient, omul simte și nu se îndoiește de bunătatea, de răbdarea și de generozitatea lui Dumnezeu!

Poarta prin care Domnul Hristos a ieșit din această lume știm că a fost Crucea. Spunea părintele Arsenie Papacioc căci, purtarea crucii asta înseamnă: „Să duci ceea ce nu-ți convine!”. Care ar fi poziția de umilință pe care s-ar cuveni să o adoptăm? Este un exercițiu al răbdării! „Jertfa lui Dumnezeu este Duhul umilit, inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi!” (Ps. 50/18). Vrăjmașul se străduiește maxim să ne fure smerenia, fiindcă astfel ne părăsește Harul și rămânem înghețați în îndreptățirea de sine, în care am sperat să obținem satisfacție. Dacă vom osândi pe cineva, atunci lacrimile pocăinței se vor usca iar acel suflet va cădea în nesimțire, în nepurtare de grijă.

Cât de limpede mi se arată paiul din ochiul aproapelui încât bârna din ochiul meu nu o mai simt deloc!

Aș aminti aici, pe scurt, acea poveste interesantă a lui Jean Valjean, personaj celebru din romanul Mizerabilii, de Victor Hugo. Acesta, Jean Valjean, tocmai ce ieșise din pușcărie și, flămând fiind și înfrigurat, își căuta un loc unde să se adăpostească. Bătând la mai multe uși, nimeni nu i-a deschis. Însă un preot, văzându-l în ce hal arată, l-a primit la el. Acesta, plin de bunătate, l-a ospătat, l-a îmbăiat, i-a schimbat hainele ponosite cu altele curate și i-a oferit o cameră încălzită și un pat bun, spre odihnă. Eroul nostru, sculându-se dis de dimineață, l-a atacat cu furie pe abate și i-a furat un sac de argintărie și a fugit. La scurtă vreme însă, pe când se preocupa să vândă argintăria, a fost oprit de o patrulă a poliției care i-a cerut socoteală de unde are argintăria? El a recunoscut că aceasta ar aparține abatelui. Fiind condus la adresa abatelui, acesta a ieșit și, cu urme vizibile ale bătăii încasate, a zâmbit, și a replicat că el îi dăruise, acestuia, argintăria și că ar mai fi găsit și alte două sfeșnice pe care dorește să i le încredințeze! Poliția, după o asemenea stranie mărturie, l-a eliberat pe agresor. Acesta a rămas, definitiv, șocat! Acest simplu gest, prin naturalețea lui, a reușit dezamorsarea oricărei alte stări de răutate și l-a întors, cu recunoștință, către bunătate!

Mi-aș dori ca și noi, ca generație, să urmărim să punem în practică mai des acest exercițiu al voinței și, printr-o simplă răsturnare a clepsidrei, să nu mai alegem atât de ușor și de iute a înfige săgeata în inima aproapelui, după modelul torționarilor ci, cred că ne putem ruga să fim ceva mai calmi. Căci, nu-i așa, parcă acesta ar fi firescul?

La întrebarea Apostolului Petru: „De câte ori să iertăm, Doamne?”, răspunsul a fost: „De 70 de ori câte 7, cu condiția să se pocăiască și să nu mai repete fapta!” (Ev. după Matei 18/ 21-35).

19. Iarăşi grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în Ceruri.

  1. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.
  2. Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: «Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?»
  3. Zis-a lui Iisus: «Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte».

  1. De aceea, asemănatu-s-a Împărăţia Cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale.
  2. Şi începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi.
  3. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească.
  4. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: «Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot».
  5. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria.
  6. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: «Plăteşte-mi ce eşti dator».
  7. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: «Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti».
  8. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria!
  9. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele petrecute.
  10. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: «Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat.
  11. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine
  12. Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria.
  13. Tot aşa şi Tatăl Meu cel Ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.”

Cineva era foarte curios să știe cum arată iadul și cum arată raiul. A venit, într-un târziu, un înger dispus să îi satisfacă curiozitatea. Întâi l-a condus pe cel curios în iad. Acolo, zăceau niște umbre de oameni. Aceștia aveau în fața lor un ciubăr cu mâncare, însă aveau legate de mâini niște linguri lungi. Lungimea lingurilor nu le permitea îndoirea brațului ca să le poată duce la gură. Și de aceea agonizau și se văitau în chinuri!

Condus mai departe în Rai, acolo oamenii aveau în față tot un ciubăr cu mâncare, precum și acele linguri lungi legate de mâini, însă ei se hrăneau unii pe alții și erau, în schimb, foarte veseli și mulțumiți!

Egoismul este motivul multor paralizii sufletești! Vindecarea, vorbesc în nume personal, constă într-o măsură de autocorectare, însă, acum, la timpul prezent, ca să nu ne fure cel rău hotărârea!

Fără de Mine, nimic nu veți putea face!” (Evanghelia după Ioan 15/5)

Cum să am eu cutezanța să-i dau brânci de pe scaunul de judecată Adevăratului Judecător, ca să mă instalez eu în locul Lui?

M-aș încumeta să menționez, pe scurt, două pilde interesante, unde se spune că un călugăr răzvrătit care supărase excesiv, prin deraieri constante, atât pe frații din obște cât și pe stareț, a simțit că i s-a apropiat sfârșitul. Însă, spre intrigarea întregii obști, în loc să se pocăiască, el era vesel și încrezător și susținea cu tărie că el are certitudinea că bunul Dumnezeu, față de el, își va ține integral promisiunea și că îl va mântui. Doar pentru simplu fapt că el, în ciuda relelor făcute, nu a judecat niciodată pe nimeni! Putem subscrie că, într-adevăr, este cât se poate de adevărat!

Cealaltă pildă, asemănătoare, este tot despre un călugăr, bețiv și desfrânat, care chinuise obștea, dar și pe stareț, și care a murit. Acum, starețul se ruga cu ardoare, dar și cu satisfacție, că tot a scăpat de el, ca Dumnezeu să binevoiască și să-i spună lui cât de jos, cât de pe fundul iadului a ajuns să fie muncit sufletul acelui nefericit.

Într-un târziu, un înger i s-a arătat acelui stareț si i-a spus: „Întrucât ți-ai manifestat vehement curiozitatea și gândul trufaș, pentru faptul că tu deja l-ai și judecat, tu ești cel ce vei da socoteală de păcatele lui! Povara lor va atârna, de-acum, în spatele tău!”.

Alexandru Vlahuță concluziona că este esența Evangheliilor este compasiunea.

Sfinții părinți ridicau intenționat ștacheta propriei voințe undeva foarte sus și îi considerau pe toți oamenii ca fiind buni și sfinți, ca ei! Afirmau cu tărie că: „Nu e adevărat, toți oamenii sunt buni!” E o politețe care, îndreptată spre inima ta, te obligă și pe tine la o reciprocă. Unde, oare, să mai fie loc de acel frumos cuvânt franțuzesc, joie de vivre, dacă noi nu ne mai preocupăm să îi facem loc între noi? Unde găsim și noi pe cineva care să ne arunce la timp în Scăldătoarea Vitezda, ca să ne vindecăm, și să mergem mai departe, sănătoși fiind?

Un model foarte înțelept de a ne asigura victoria ne oferă Sfântul Apostol Pavel: „Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc……. dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”.

Avem de păstrat și de promovat acest tezaur care este ortodoxia noastră care, etimologic, asta și înseamnă: Calea dreaptă! Ce este necesar să facem este doar să ne ținem strâns de acest fir întins al credinței. Acesta va fi liantul ca să nu pornim la vale odată cu avalanșa.

Să fim recunoscători, fraților, că Dumnezeu a binevoit ca noi să ne naștem într-o asemenea țară, cu o asemenea istorie. Oameni a căror vitejie a rămas, după cum frumos spunea un mare și vrednic vizionar român, ca niște chipuri luminate de soarele asfințitului pe înălțimile munților, iar peste gloatele cele multe și lașe se va așterne întunericul uitării.

Închei cu o sintagmă foarte apreciată:

Acolo unde e credință, acolo e binecuvântare! Acolo unde e binecuvântare, acolo e pace!

Acolo unde e pace, acolo e dragoste! Acolo unde e dragoste, acolo este Dumnezeu! Și Acolo unde este Dumnezeu – Nimic nu lipsește!

Autor: Dan Radovici

Citiți și:
Aspecte oculte esenţiale referitoare la judecata critică, acuzatoare, superficială şi răuvoitoare (prima parte)
Acordă-i lui Dumnezeu primul loc în viaţa ta!

 

yogaesoteric
11 martie 2024

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More