Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sufismul - mistica inimii (partea a treia)

de profesor yoga Dan Bozaru
 
Citiți partea a doua a acestui articol
 
Cel mai celebru caz de martiraj al unui maestru sufit este moartea înţeleptului Al-Hallag. Născut în anul 857 d.Hr., pe teritoriul Iranului de astăzi, Al-Hallag a avut doi învăţători cărora le-a urmat sfaturile până când, la douăzeci de ani, şi-a întâlnit adevăratul Ghid spiritual, marele şeic Gunnayd. Al-Hallag a plecat apoi în pelerinaj la Mecca, unde a practicat postul şi tăcerea şi a trăit primele stări de extaz divin. La întoarcere, Gunnayd l-a îndepărtat, reproşându-i că descoperă „secretele” profanilor şi „face minuni”, spre deosebire de alţi şeici care nu şi-au arătat puterile decât celor iniţiaţi. Al-Hallag a pornit într-o serie de pelerinaje la Mecca şi a început să-şi propovăduiască doctrina care are puternice accente sufiste. A afirmat că scopul ultim al fiecărei fiinţe umane este comuniunea mistică, deplină cu DUMNEZEU, săvârşită prin iubire. Într-o stare profundă de extaz divin, el a rostit vestitele cuvinte care i-au atras condamnarea la moarte: „Eu sunt Adevărul (DUMNEZEU)”.

Discipolul învaţă umilinţa
 
Opera lui Al-Hallag s-a păstrat doar în parte. Se remarcă în mod deosebit poemele mistice impregnate de o intensă nostalgie a comuniunii ultime cu DUMNEZEU. În scrierile cunoscute până în prezent, pot fi întâlnite adeseori expresii din opera alchimică sau referiri la semnificaţia ocultă a alfabetului arab. Toate aceste lucrări, precum şi anumite mărturii inventariate şi analizate de unii orientalişti de seamă dovedesc integritatea lui Al-Hallg şi veneraţia sa pentru Profet. După martirizarea sa, credinţa în sfinţenia acestui mare Ghid spiritual sufist a crescut şi s-a răspândit în întreaga comunitate musulmană. Influenţa lui postumă a fost însă puternică şi asupra sufiştilor, şi a unei părţi din teologia lor mistică. Martirajul lui Al-Hallag i-a determinat de adepţii sufismului să demonstreze în manifestări publice că practica lor nu contrazice în nici un fel învăţătura ortodoxă islamică, iar în secolul imediat următor s-a pus accentul pe prezentarea cât mai clară, în diverse lucrări, a doctrinei şi a practicilor specifice acestui curent. Într-o viziune sintetică, teoria clasică a sufismului implică un număr de „etape” şi de „stări” care însoţesc practica spirituală a adeptului. Se disting trei etape principale:
1. a celui începător
2. a celui care progresează pe cale
3. a celui desăvârşit.

La sfatul şeicului său (Ghidul spiritual), novicele trebuie să realizeze anumite asceze spirituale, să-şi dezvolte umilinţa, să înveţe să accepte cu seninătate tot ceea ce i se petrece în viaţă, clipă de clipă. Practica şi învăţătura nasc în discipol o luptă interioară, care este supravegheată cu atenţie de Ghidul spiritual. Sufismul precizează însă că, în vreme ce „etapele” reprezintă rezultatul direct al unui efort personal, „stările” sunt o manifestare a graţiei lui DUMNEZEU.

Doctrina a devenit accesibilă tuturor

Cel care a determinat tradiţia islamică ortodoxă să accepte sufismul a fost vestitul teolog Al-Gazzali. Nu se ştie cine a fost Ghidul său spiritual; nici tipul iniţierii pe care a primit-o. Se cunoaşte însă că, pe lângă o cunoaştere profundă a filosofiilor occidentale, el era iniţiat şi în iudaism şi în creştinism. Cercetătorii au recunoscut în opera lui anumite influenţe creştine. Este evident însă că Al-Gazzali a descoperit insuficienţa teologiei oficiale în urma unei experienţe profunde de natură mistică. Într-una dintre lucrările sale, el a afirmat: „Cei care sunt atât de învăţaţi în anumite forme rare de analiză şi discriminare nu pot totuşi să spună nici un singur cuvânt despre lucrurile cele mai simple, cum ar fi sensul sincerităţii faţă de DUMNEZEU sau al încrederii în El.”

După convertirea şi iniţierea în sufism, Gazzali a înţeles că această învăţătură nu trebuie să rămână secretă, rezervată unei elite spirituale, ci trebuie să devină accesibilă tuturor credincioşilor. Autenticitatea şi intensitatea experienţelor lui mistice sunt confirmate de cea mai importantă scriere a sa. „Reînvierea ştiinţelor religioase” în care a urmărit să păstreze calea de mijloc. Al-Gazzali a completat Legea şi tradiţia cu învăţături sufiste, fără să acorde experienţei mistice primul loc. Datorită acestei abordări înţelepte, lucrarea sa a dobândit o poziţie de neegalat şi a fost, în cele din urmă, adoptată de teologii ortodoxiei islamice.

Misiunea religiei este fericirea omului

Traducerea operelor filosofice şi ştiinţifice greceşti a trezit şi a susţinut o anumită perioadă gândirea filosofică în islam. Scrierile care s-au impus au fost ale lui Platon şi Aristotel. Primul filosof sufist din acele vremuri, ale cărui lucrări au supravieţuit parţial, a fost Al-Kindi. Reflecţia asupra celor două tipuri de cunoaştere, cea umană (practicată de antici) şi cea revelată (mai ales prin Coran) a ridicat pentru Al-Kindi o serie de probleme care au devenit mai apoi esenţiale în filosofia musulmană. Dintre acestea, cele mai importante au fost: posibilitatea analizei şi a interpretării metafizice a Coranului şi a tradiţiei; identificarea lui DUMNEZEU cu Fiinţa şi Cauza Primordială a întregii Creaţii; nemurirea sufletului individual etc.

Unele dintre aceste probleme au fost analizate şi soluţionate într-o manieră inedită de un filosof profund şi totodată mistic renumit: Al-Farabi. De altfel, el a fost primul care a urmărit să apropie meditaţia filosofică de tradiţia islamică şi tot el a emis o teorie originală despre înţelepciune. Însă cel care a avut un impact răsunător nu doar în lumea arabă, ci şi în cea occidentală a fost celebrul Avicenna. După cum el însuşi a recunoscut, a înţeles Metafizica lui Aristotel graţie unei lucrări a lui Al-Farabi. Numele său real a fost Ibn Sina, însă ulterior (în sec. Al XII-lea, când operele sale au fost traduse în limba latină) a devenit cunoscut în Occident sub pseudonimul Avicenna.

Se spune că precocitatea sa, precum şi gradul său de cultură n-au mai fost egalate de nimeni. De pildă, marele său Canon a dominat vreme de secole medicina europeană şi încă este utilizat în Orient. Scriitor neobosit (bibliografia lui numără 292 de titluri), Avicenna a realizat, printre altele comentarii ale operelor lui Aristotel, o imensă operă despre metafizică, logică şi fizică, două lucrări în care îşi prezintă filosofia, precum şi o enormă enciclopedie în 20 de volume care, din păcate, cu excepţia câtorva fragmente, a dispărut. Avicenna era de acord cu metafizica lui Al-Farabi şi a demonstrat prin argumente filosofice nemurirea sufletului individual, deşi acesta este creat. El considera că rolul fundamental al religiei este asigurarea fericirii fiecărei fiinţe umane. Avicenna era totodată şi un mare mistic, consacrându-se iubirii de DUMNEZEU şi căutând adevărurile interioare profunde ale religiei.

Totuşi, cel mai mare filosof musulman este considerat Ibn Raşid (Averroes pentru latini, în Occident). El s-a bucurat de o faimă excepţională. A redactat o lucrare, Respingerea respingerii, prin care a demonstrat că Al-Gazzali n-a înţeles cu adevărat viziunea sufistă, iar argumentele sale îi trădează incompetenţa. Averroes i-a criticat şi pe Al-Farabi şi Avicenna, acuzându-i că au părăsit tradiţia filosofilor antici ca să le facă pe plac teologilor.

Doar experinţa aduce extazul

Într-un anumit moment al existenţei sale, Averroes a dorit să-l cunoască pe Ibn al-Arabi, un tânăr sufist. Acesta a povestit că, în urma discuţiei lor, Averroes a pălit, deoarece și-a înţeles atunci insuficienţa propriei doctrine.

Ibn al-Arabi este unul dintre cele mai profunde genii ale sufismului şi o figură singulară în mistica universală. Născut în 1165 d. Hr., încă de timpuriu a avut anumite experienţe supranaturale şi revelaţii spirituale. Inspirate de o arzătoare iubire mistică, poemele sale au fost adeseori considerate pur şi simplu erotice, deşi amintesc mai curând de dragostea lui Dante pentru Beatrice. În pofida locului aparte în istoria misticii şi a metafizicii musulmane (sufiştii îl numesc „cel mai mare şeic”), filosofia lui Ibn al-Arabi este relativ puţin cunoscută în Occident. Se spune despre el că scria cu mare repeziciune, ca stăpânit de o inspiraţie supranaturală. Una dintre capodoperele sale, Colierul înţelepciunii, tradusă şi în limba engleză, abundă în observaţii sclipitoare, dar este lipsită de un plan riguros. Cu toate acestea, cartea reprezintă o sinteză care ne permite să sesizăm originalitatea gândirii sale, precum şi grandoarea teologiei sale.

Ibn Arabi mărturisea: „Cunoaşterea stărilor mistice de conştiinţă poate fi dobândită exclusiv prin experinţă; raţiunea umană nu poate s-o definească şi nici n-o poate dobândi pe cale deductivă.”

Conceptul fundamental al metafizicii şi misticii lui Ibn Arabi este unitatea fiinţei. Altfel spus, Realitatea Supremă, nediferenţiată, constituie modul primordial de a fi al Divinităţii.

„Fără iubire, lumea n-ar fi vie”

În cadrul sufismului, muzica, poezia şi dansul sacru sunt elemente esenţiale care conturează şi mai bine doctrina religioasă. În ceea ce priveşte poezia, Rumi este considerat unul dintre cei mai mari poeţi şi mistici ai islamului. Rolul său în regenerarea tradiţiei este imens, operele lui fiind citite, traduse şi comentate în întreaga comunitate musulmană.
Această excepţională popularitate demonstrează încă o dată importanţa creativităţii artistice în aprofundarea vieţii religioase. Ca şi alţi mistici, dar cu o ardoare şi o forţă poetică fără egal, Rumi nu a încetat nici o clipă să glorifice iubirea divină. „Fără iubire, lumea n-ar fi vie”, spunea el în Mathnavi, lucrarea sa fundamentală. Poezia sa mistică abundă, de asemenea, în simboluri din sfera dansului şi a muzicii.

După ce a dobândit acordul învăţaţilor Legii musulmane, sufismul a cunoscut în scurt timp o mare popularitate. S-a răspândit cu repeziciune în ţinuturile Asiei Occidentale şi în cele ale Africii. Anumite tehnici mistice sufiste au fost aprofundate şi modificate potrivit mediilor în care s-au dezvoltat. Este suficient să comparăm, de exemplu, rugăciunea de tip DIKR, practicată de primii sufişti, cu cea elaborată începând din sec. al XII-lea sub influenţa hindusă: „rostirea numelui lui DUMNEZEU începe din partea stângă a pieptului, peştera în care arde «flacăra inimii», candela luminii spirituale. Continuă spre partea de jos a pieptului, înaintând în partea dreaptă, apoi spre partea de sus a pieptului şi continuă până se ajunge din nou în poziţia iniţială.”

Se poate spune în concluzie că sufismul a contribuit în mare măsură la înnoirea experienţei religioase musulmane. În toate ţările islamului influenţa sufismului se recunoaşte în muzică, dans şi mai ales în poezie.

Alchimia e o cale spirituală

Dar această mişcare spirituală triumfătoare, populară chiar şi în zilele noastre, a avut, de asemenea, consecinţe ambigue în istoria islamului. Astfel, anti-raţionalismul anumitor Ghizi spirituali sufişti era uneori agresiv, iar emotivitatea religioasă, transele şi stările de extaz din spectacolele publice mult amplificate. Majoritatea Ghizilor spirituali sufişti s-au opus acestui gen de manifestări, dar nu au izbutit să le stăvilească în întregime. În plus, membrii unor anumitor ordine, precum cel al dervişilor rătăcitori sau al fakirilor, îşi foloseau aptitudinile pentru a săvârşi miracole, fiind astfel marginalizaţi de Legea islamică.

Deşi sufismul nu a pătruns în Occident în timpul Evului Mediu, hermetismul şi mai ales alchimia arabă au fost asimilate uşor, datorită traducerilor în latină a scrierilor specifice, începând cu 1150 d.Hr. Un secol mai târziu, alchimia era deja suficient de cunoscută, iar aceste texte au fost incluse în Enciclopedia lui Vincent de Beauvais. Vestitul tratat Tabula Smaragdina (Tablele de smarald ale lui Hermes Trismegistos) a fost extras din lucrarea Cartea secretului Creaţiei. Toate aceste opere preţioase, ce descriu substanţele, instrumentele de lucru şi operaţiile de laborator necesare, sunt pline de noţiuni şi simboluri esoterice şi de gnoză. De altfel, o seamă de mistici şi Ghizi spirituali sufişti, printre care Al-Hallag şi, mai ales, Avicenna şi Ibn Arabi, au descris alchimia ca o veritabilă tehnică spirituală.

Aşadar, sufismul ne apare ca o „încununare” a tradiţiei islamice, o nestemată ce prezintă savoarea mistică a Legii într-o lumină foarte rafinată, în care predomină iubirea de DUMNEZEU.

Articol preluat din revista YOGA MAGAZIN, nr. 62


 



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga