Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Personalităţi multiple

de profesor yoga Gregorian Bivolaru

Majoritatea copiilor cunosc foarte bine jocul numit şi „telefonul fără fir”, ce constă în repetarea în şoaptă a unui mesaj, din gură în gură, până când, la sfârşitul firului, el este adesea complet deformat. Fără a merge însă atât de departe, un simplu mesaj verbal transmis o singură dată poate schimba uneori sensul iniţial pe care autorul a vrut sa i-l dea. Şi cine nu a comunicat niciodată prin intermediari? Se ştie cât de neplăcut poate deveni acest lucru. Acest fenomen de deformare a informaţiilor ar putea explica anumite cazuri stranii şi altfel inexplicabile, cazuri în care un subiect devine pe moment sau chiar definitiv o cu totul altă persoană. Cazul atât de misterios al lui Lurancy Vennum reprezintă în acest sens un exemplu perfect.

Lurancy Vennum era fiica unor mici fermieri din Wiscounsin, Statele Unite. În anul 1877, la vârsta de 13 ani, a fost afectată de o boală destul de ciudată: ea părea să adoarmă, corpul ei devenea rigid, se prăbuşea şi rămânea într-o stare cataleptică un interval ce varia de la câteva minute până la câteva ore. Un fenomen curios se petrecea atunci: ea începea să vorbească încet despre persoanele care o înconjurau, iar unele din aceste persoane păreau uneori să vorbească prin intermediul ei. Mai existase în regiune un caz asemănător, al unei tinere decedate la vremea evenimentelor pe care le relatăm, şi pe care Lurancy nu o cunoscuse niciodată. Părinţii acesteia, domnul şi doamna Roff, trăiau încă, aşa că auzind de boala lui Lurancy, ei au venit în vizită la familia respectivă şi le-au împărtăşit propria experienţă, recomandându-le totodată şi anumite medicamente.

Surpriza cea mai mare s-a produs într-o dimineaţă, când Lurancy s-a trezit şi a declarat pe tonul cel mai natural din lume că ea era Mary Roff şi că dorea să se întoarcă acasă la părinţii ei!
Consternat, Thomass Vennum, tatăl lui Lurancy, se duse la familia Roff şi le povesti şi acestora ultimele noutăţi. Uluiţi, aceştia l-au sfătuit să nu reacţioneze în niciun fel şi să aştepte câteva zile. Probabil că era o criză trecătoare, au mai spus ei şi au evitat să mai treacă pe la familia Vennum.
Nimic nu s-a schimbat însă, Lurancy îşi trata propria familie ca pe nişte străini pe care abia îi cunoştea, implorându-i să-i permită să se întoarcă la ea acasă. Ea nu părea să înţeleagă de ce era sechestrată departe de familia ei, pe care nu o văzuse de ani de zile.


Debusolat, domnul Vennum se întoarse la familia Roff şi îi rugă pe părinţii lui Mary să vină până la el, în speranţa că fata îşi va da seama că este victima unei halucinaţii misterioase.

Câteva zile mai târziu, doamna Roff şi fiica sa, Minerva, au venit la familia Vennum. Lurancy le văzu de la fereastră şi strigă: „E mama, împreună cu sora mea Nervie!” Era prima data când o vedea pe fiica doamnei Ross. Nimeni nu îi spusese vreodată numele acesteia şi cu atât mai puţin diminutivul ei, Nervie, cu care sora sa obişnuia să o strige. Lurancy se aruncă în braţele doamnei Roff plângând de bucurie. Teribil de încurcate, cele două femei rămaseră imobile, dar Lurancy le invită să ia loc şi începu să le întrebe despre vechii prieteni de familie şi despre propria ei moarte, petrecută cu 13 ani în urmă. Ea a cerut chiar noutăţi: ce se mai întâmplase cu cutia plină de scrisori pe care Mary le primise de la prietenii săi cu puţin timp înainte de a muri? Mai există scrisorile?

Cu ochii în lacrimi, d-na Roff a confirmat faptul că a păstrat scrisorile, şi odată întoarsă acasă ea a găsit într-adevăr scrisorile descrise de Lurancy, pe care nu le citise niciodată, dar care conţineau exact cele relatate de fată.
După plecarea celor două femei, Lurancy a continuat să se lamenteze şi să se întrebe de  ce nu era lăsată să se întoarcă „acasă”.

Cei doi au aşteptat o vreme, apoi, de comun acord cu familia Vennum, au acceptat să o primescă pe „fiica” lor pentru un timp. De altfel, Lurancy însăşi i-a anunţat că nu va putea rămâne decât până în luna mai, când se va însănătoşi şi se va întoarce acasă!

Timp de trei luni, Lurancy a trăit exact viaţa pe care o dusese Mary Roff. Ea cunoştea toate colţurile casei, toate obiceiurile sau chiar ticurile locatarilor ei. Spre exemplu, atunci când doamna Roff i-a adus cutia cu scrisori, ea a scos din ea un guleraş, declarând că îl purtase când era mică, la o petrecere şcolară, lucru care era adevărat.

După ce şi-a mai venit în fire, doamna Roff a început să îi pună cu discreţie diferite întrebări lui Lurancy. Îşi mai amintea ea de un anumit detaliu sau de altul? „Da”, răspundea Mary-Lurancy, continuând cu o serie de detalii uluitoare. Ea vorbea cu o mare uşurinţă despre oameni dispăruţi de mult şi pe care Lurancy nu îi cunoscuse niciodată, şi identifica fără greşeală portretele care i se arătau.
Dar cel mai uluitor pentru părinţii lui Mary a fost să asculte detaliile precise ale morţii fiicei lor, inclusiv un incident petrecut în camera mortuară şi pe care nu îl cunoştea nimeni, cu excepţia lor!

Gradat, familia Roff a fost nevoită să recunoască faptul că în corpul lui Lurancy Vennum trăia fiica lor, Mary. Dar luna mai a anului 1878 se apropia, iar ziua fatidică sosi în sfârşit.
Era o dimineaţă frumoasă. Subit, Lurancy-Mary alergă să-şi îmbrăţişeze mama şi sora, după care le anunţă că „timpul” său trecuse. Cele două femei începură să plângă, dar tânăra fată căzu în leşin.

Când şi-a revenit, ea a privit mirată împrejur şi a întrebat unde se află. Redevenise Lurancy Vennum.
Complet vindecată, Lurancy Vennum a devenit peste ani o tânără fermecătoare. Ea s-a căsătorit cu un fermier din Kansas, Georgie Binnig, căruia îi dărui 11 copii. La izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Lurancy era bunică şi avea mai mult de 80 de ani. Trăia liniştită împreună cu unul din copiii săi, în casa acestuia din California. Ea a refuzat întotdeauna să vorbească despre trecutul său şi îndeosebi despre perioada în care fusese altcineva.

De altfel, oricât ar părea de extraordinar cazul ei, el nu a fost singular. Iată un altul, la fel de misterios şi de straniu.

John şi Toby – Povestea unei blânde posesiuni

Micuţul John Juergens nu avea nici cinci ani atunci când prietenul fratelui său mai mare a murit ca urmare a unui accident de vânătoare. Cinci ani mai târziu, el nu îşi mai amintea de aceasta, când deodată, a început să strige că el este Toby.
Doamna Juergens şi-a privit cu îngrijorare fiul. John era un copil calm, rezervat, căruia îi plăcea mai mult să citească decât să se joace, şi iată că, dintr-o dată, el devenise mai vesel, mai plin de viaţă şi mai exuberant. Timp de mai bine de două ore, John s-a comportat exact ca Toby, pe care părinţii îl cunoşteau bine, dar pe care John nu-l văzuse niciodată. Când el a redevenit subit micul şi taciturnul John, el a întrebat cine era de fapt Toby şi a explicat că acesta fusese în el, că intrase literalmente în corpul său, în „eul” lui, şi că el n-a putut face altceva decât să-l lase şi apoi să-l privească cum reacţionează.

În aceeaşi seară, Toby a revenit. El vorbea ca de obicei, iar cei din familia Juergens i-au recunoscut rapid maniera de a acţiona, expresiile şi chiar vocabularul său obişnuit.
La masă, Toby a cerut felurile sale preferate (deşi John nu le putea suporta). Spre surpriza unanimă, atunci când se afla în stare de posesiune, John mânca tot ce îi plăcuse lui Toby, dar, de îndată ce ieşea din propria sa stare de posesiune, el îşi regăsea gândurile sale fireşti.

Câinele familiei Juergens sesiza în mod evident deosebirea şi, de regulă, el era primul care ghicea „sosirea” lui Toby. Blana i se zburlea atunci, iar el nu se mai lăsa atins de copil, pe care îl considera în asemenea momente a fi un străin.

După o vreme, părinţii şi bunicii micuţului John s-au convins definitiv că acesta nu îşi bătea joc de ei, că nu era vorba de un joc şi că el era efectiv „ocupat” de Toby, uneori câte o oră pe zi, alteori chiar câte o zi sau două. Prinzând un asemenea moment, bunica lui John îl întrebă calmă pe John-Toby dacă fusese să-şi vadă părinţii. Foarte trist, acesta îi răspunse că încercase de mai multe ori, dar că părinţii şi sora lui nu păreau nici să-l vadă, nici să-l audă. „Se poartă de parcă eu nici nu aş fi acolo, iar mama nu face altceva decât să plângă”, preciză el.

Caracterele lui John şi Toby erau cât se poate de opuse şi, deşi răbdător de felul său, John suferea uneori datorită exceselor şi exuberanţei lui Toby. Când acesta din urmă îşi dădu în petec şi la şcoală, părinţii lui John s-au decis să-i ţină o autentică predică, explicându-i că era binevenit în John – fuseseră nevoiţi să accepte evidenţa – dar cu condiţia să nu mai facă rele. Toby a promis să fie cuminte în zilele de şcoală ale lui John, dar în schimb i-a cerut acestuia să joace fotbal (căci îi plăcuseră foarte mult jocurile).

John era foarte scund şi destul de plăpând, aşa că atunci când îi rugă pe ceilalţi copii să-i permită să joace într-una din echipele de fotbal ale şcolii, aceştia şi-au bătut joc de el. Situaţia nu a durat însă mult timp, căci de fapt nu John, ci Toby juca fotbal!

Împins de Toby, John îi cerea adesea bani mamei sale pentru a merge la cinema. Într-o zi, pe când era el însuşi, John îşi imploră mama să nu-i mai dea bani, căci spre deosebire de Toby, lui nu-i plăceau asemenea spectacole. Şi cum avea o voinţă de fier, el a putut să-şi impună gradat punctul de vedere în faţa lui Toby, care a început să-şi rărească vizitele.

Într-o zi, Toby a răspuns întrebărilor părinţilor lui John, declarând că a înţeles în sfârşit că era mort şi că, de acum înainte va fi foarte ocupat, căci, datorită războiului (era pe timpul celui de-al doilea război mondial), mulţi soldaţi tineri mureau subit, fără să-şi dea seama de acest lucru, iar el trebuia să-i ajute să înţeleagă acest lucru. Devenise subit mai serios, mai matur.
Momentele de posesiune, când John era „ocupat” de Toby, deveniră mai blânde şi mai rare, iar într-o bună zi Toby a dispărut complet din viaţa copilului familiei Juergens.

Consultat în această perioadă, un medic a declarat că John era puţin psihopat, dacă nu cumva era chiar un mistificator genial. Părinţii săi au sfârşit prin a nu mai insista să meargă pe la medici. Ei au rămas convinşi până la capăt că John era un copil normal şi chiar înţelept, şi nu au pus niciodată la îndoială că el era uneori ocupat de spiritul lui Toby, căci detaliile şi precizările referitoare la acesta din urmă îi erau complet necunoscute şi s-au adeverit întru totul.

Fragment preluat din Cartea Misterelor – O antologie a faptelor stranii, de profesor yoga Gregorian Bivolaru, publicată de Editura Shambala, tipărită de Ganesha Publishing House


Citiţi şi:
La hotarul dintre viaţă şi moarte. Copiii povestesc despre lumea de dincolo
Fotografii din altă lume
O altfel de perspectivă: moartea privită cu al treilea ochi

 

yogaesoeric
15 octombrie 2014



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga