Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sunteţi aici: Home >Sănătate >Articole >
Unele perspective și studii pertinente noi referitoare la caracterul morfologic și funcțional al celulelor canceroase

 

De-a lungul timpului, cancerul a fost considerat în unele perioade ale cunoașterii și înțelegerii umane ca fiind un stadiu de degenerare al organului afectat de această boală, iar în altele o adevărată boală în sine. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, la Academia de medicină din Paris au avut loc adevărate dezbateri asupra naturii cancerului, în care medicii clinicieni tradiționali se opuneau medicilor partizani ai utilizării microscopului. Tot atunci a apărut pentru prima dată ipoteza naturii celulare a cancerului, numită ulterior teoria celulară.

Louisse Peisse, jurnalist și observator al vieții medicale, consemna în 1857: „Unde a dus studiul microscopic al cancerului? A dus la inventarea uneia dintre cele mai problematice celule, care, dacă există cu adevărat, este de o importanță teoretică minoră și nulă ca utilitate“. Acesta era și punctul de vedere al multor medici ai epocii, care refuzau imaginile furnizate de microscop ca fiind o modalitate utilă de diagnosticare a cancerului. Într-adevăr, chiar dacă astăzi cancerul este considerat în medicina academică drept o afecțiune specifică determinată de transformarea anumitor celule în celule tumorale maligne ce se înmulțesc necontrolat, lucrurile erau total diferite în secolul al XIX-lea. Pe vremea aceea existau două ipoteze distincte privind originea, diagnosticul și o eventuală vindecare a cancerului. Prima ipoteză susținea că este vorba de o îmbolnăvire specifică, cu evoluție tipică și simptome proprii. A doua ipoteză definea cancerul ca fiind un stadiu al degenerării progresive a țesuturilor.

Încă din secolul al XVIII-lea, prestigiul medicinei provenea dintr-o anumită tradiție clinică și chirurgicală. Se considera prioritar pentru orice medic ca pe parcursul anilor de studiu și practică să examineze clinic un număr foarte mare de bolnavi pentru a constata evoluția clinică a semnelor și simptomelor cu scopul de a-și forma prin experiență directă propria sa reprezentare asupra diverselor patologii. Semnele și simptomele specifice bolilor erau atunci căutate în special la scară macroscopică. Prin examinări clinice directe se evalua starea generală de sănătate precum și posibilele tulburări ale diferitelor țesuturi și organe.

La începutul secolului al XIX-lea, introducerea treptată a analizelor biochimice ale principalelor fluide ale organismului (sângele și urina), precum și folosirea microscopului pe o scară tot mai largă au determinat punerea în discuție a acestei tradiții clinice. Unii medici chiar aspirau să transforme medicina într-o adevărată știință de laborator. În această atmosferă de aparentă înnoire a practicii medicale a apărut la Paris o școală de tineri medici convinși de rolul indispensabil al microscopului pentru creșterea preciziei diagnosticului oricărei boli și în special al cancerului.

Cu toate acestea, controversa cu privire la originea cancerului continuă și azi. Pe de-o parte s-au dezvoltat diverse argumente ce susțin și explică transformarea în anumite condiții a unor celule normale și sănătoase în celule tumorale, cum este mediul intern acid, hipoxia cronică, aportul de aditivi alimentari chimici cancerigeni, expunerea la diverși poluanți cancerigeni, expunerea la radiații cancerigene (radiații terestre, industriale și medicale cancerigene, unde electromagnetice cancerigene, radiațiile specifice telefoniei mobile și aparatelor electrocasnice etc.), consumul de medicamente cancerigene, utilizarea frecventă de detergenți și coloranți cancerigeni și chiar consumul de cereale, fructe și legume cultivate cu îngrășăminte cancerigene etc.

Pe de altă parte se cunosc destule cazuri de pacienți care din dorința de a preveni o astfel de suferință duc o viață în care evită orice posibil cancerigen din cele menționate mai sus și cu toate acestea ajung să dezvolte o tumoare malignă. Mai ales aceste cazuri readuc în discuție teoria degenerării țesuturilor pentru că nu pot fi explicate prin transformarea tumorală a unor celule din motivele menționate mai sus. Astfel de situații sunt considerate de către medicina psihosomatică ca fiind consecința unor transformări celulare ce au la bază o informație psiho-emoțională care face parte cel mai adesea din categoria șocurilor emoționale, a problemelor existențiale majore. Tot mai multe studii realizate în cadrul psiho-neurobiologiei demonstrează faptul că stările emoționale sunt capabile să determine modificări în expresia unor gene  celulare și prin aceasta să îmbolnăvească sau să vindece.

Între diversele teorii psihosomatice cu privire la natura și originea cancerului se remarcă și sistemul medicului german R. G. Hamer în care se susține faptul că evenimentele total neprevăzute, care sunt percepute subiectiv ca fiind un adevărat șoc emoțional și care rămân fără o rezolvare un timp mai îndelungat, adesea de ordinul anilor, pot conduce la formarea unor tumori canceroase. Însă un aspect foarte interesant este acela că Hamer consideră că celulele specifice acestor tumori sunt nediferențiate, într-un stadiu apropiat de cel embrionar, deoarece ele sunt celule tinere al căror sens biologic este să îmbunătățească sau să repare acel țesut cu scopul final de a ajuta omul să depășească problema existențială ce se află la originea bolii.

Mai mult decât atât, Hamer susține că dacă anatomopatologii ar avea curiozitatea de a studia la microscop celulele specifice țesuturilor aflate în vindecare după un traumatism fizic, ar descoperi că acest tip de celule, cu nucleu voluminos, pe care ei le consideră ca fiind specifice doar tumorilor maligne sunt celule normale, sănătoase, de regenerare și de creștere care apar oriunde un țesut este în vindecare sau într-un stadiu de creștere și dezvoltare.

Din punctul lui de vedere, înmulțirea și creșterea aparent necontrolată care este constatată în cazul cancerului este consecința nerezolvării șocului emoțional de origine. Dacă bolnavul găsește o soluție viabilă, cât mai completă și definitivă la problema existențială prin care a trecut, creșterea încetează imediat deoarece țesuturile trupului său nu mai este necesar să fie „îmbunătățite” pentru a face față situației.

Așadar, cancerul nu este în viziunea doctorului Hamer o boală în sine, pentru că în primul rând nu este o eroare genetică, un inamic cu care este necesar să lupți până la capătul puterilor, ci este un program biologic special plin de sens, prin care trupul oferă o soluție la rezolvarea unei probleme psihoemoționale existențiale, chiar dacă această soluție este interpretată greșit în zilele noastre. Tumora este în aceste cazuri expresia trupească a incapacității minții de a se desprinde și de a ieși din problema existențială cauzatoare. Este ca un nod psiho-emoțional și mental care se traduce și este semnalizat de formarea acestui nod trupesc care este tumora.

De exemplu, o tumoră gastrică din categoria adenocarcinoamelor și care este formată din celule ce produc sucurile digestive apare la cei care nu reușesc să „digere“ mental o anumită situație de viață, sau nu pot digera atitudinea unei alte persoane. Fiindcă ele fac astfel o indigestie mentală, soluția cu care le vine în întâmpinare trupul este îmbunătățirea capacității digestive și astfel apare o creștere numerică a glandelor gastrice care continuă atât timp cât persistă indigestia mentală, creștere ce nu mai este necesară și va dispare atunci când problema psihoemoțională a dispărut.

Nucleul voluminos

În anii 1840 această școală s-a organizat în principal în jurul anatomopatologului german Hermann Lebert. În rândurile acestei școli se numărau anatomiști promițători precum Charles Robin sau Paul Broca. Când Lebert a ajuns la Paris el a colaborat cu principalii clinicieni ai capitalei, printre care Alfred Velpeau (inventatorul bandajului care îi poartă numele). Aceasta i-a permis să acceadă cu ușurință la un număr foarte mare de tumori pe care chirurgii le extirpau din trupurile bolnavilor. Analizarea repetată a acestor eșantioane cu ajutorul microscoapelor performante l-a condus pe Lebert și colaboratorii săi la distingerea a cel puțin două tipuri de tumori: tumorile benigne, non-canceroase, care nu recidivează și nu sunt mortale, și tumorile maligne care la acea vreme determinau în mod sistematic moartea pacienților. Ceea ce este și mai important, Lebert susținea că există o diferență esențială între natura acestor două tipuri de tumori. Conform teoriei lui, tumorile maligne sunt constituite din celule canceroase a căror morfologie este specifică și fără echivalent în țesuturile sănătoase ale organismului.

Calitatea observațiilor lui Lebert i-a permis să facă o descriere foarte precisă a acestor celule canceroase, al căror principal atribut este existența unui nucleu deosebit de voluminos. Pe de altă parte, el susținea că tumorile benigne nu sunt formate niciodată din acest tip de celule. Începând din anul 1845 Lebert a publicat rezultatele cercetărilor sale într-o serie de monografii foarte documentate și de o calitate a ilustrațiilor fără precedent. Fără să nege importanța rolului clinicienilor, el a afirmat atunci că ultimul cuvânt în diagnosticul cancerului este necesar să revină „imaginilor de microscopie“, întrucât „cancerul este o boală de sine stătătoare, el nu este nici transformarea, nici stadiul final al unei alte boli“.

Evident, o astfel de poziție a condus imediat la o înfruntare între școala tradițională clinică (bătrânii practicieni, cum îi numea Lebert) și noua școală care promova analizele microscopice, formată în special din medici anatomopatologi. Această confruntare s-a desfășurat mai ales pe parcursul a două dezbateri succesive, una la Societatea de chirurgie din Paris (1852-1853) iar cealaltă la Academia de Medicină (1854-1855). În acea vreme principalii anatomopatologi parizieni nu pătrunseseră încă în această instituție prestigioasă. Hermann Lebert părăsise deja Parisul iar elevii și colaboratorii săi erau prea tineri pentru a fi admiși la academie. Dezbaterile erau deci deformate, căci opuneau nu pe clinicieni anatomopatologilor, ci pe clinicienii partizani ai utilizării sistematice a microscopului pentru diagnosticarea cancerului, altor clinicieni care militau pentru ca examinarea clinică să rămână mijlocul principal de diagnostic. Iar cei din a doua categorie erau de departe majoritari. Timp de mai multe luni dezbaterile pe această temă au fost deosebit de însuflețite, iar uneori chiar violente. Grupați în jurul figurii profesorului Alfred Velpeau, clinicienii refractari față de microscop nu negau totuși că ar putea exista celule cu o formă particulară care pot fi identificate mai frecvent în structura tumorilor canceroase. Însă Velpeau se amuza de aceste detalii anatomice pe care le considera insignifiante, făcând să râdă auditoriul exclusiv masculin de la Academie pe seama celulelor virgine sau a celulelor cu rochii mai mult sau mai puțin decoltate. 

Clinicienii contestau cu ardoare caracterul necesar și suficient al acestui aspect de microscopie. După părerea lor, celulele tumorilor canceroase capabile să recidiveze puteau foarte bine să nu aibă niciodată un nucleu voluminos. De asemenea ei credeau că este posibil să fie găsit acest tip de celule cu nucleu mare și în interiorul tumorilor benigne. Cu alte cuvinte, ei afirmau că nu se poate pune un diagnostic sigur de cancer la nivel de celulă. Ei erau de părere că totuși clinicianul este singurul în măsură să aprecieze stadiul eventual canceros al unei afecțiuni, subînțelegând astfel că acest stadiu nu este clar definibil ci este necesar mai degrabă să fie înțeles ca o formă de degenerescență progresivă și continuă a țesuturilor sănătoase, transformate mai întâi în tumori benigne, iar apoi eventual în cancer. Clinicienii nu doar că se opuneau ideii conform căreia celula canceroasă ar fi cheia diagnosticului cancerului, ci și negau fundamental vorbind cancerul ca o maladie de sine stătătoare.

Întrucât dezbaterile se refereau de acum înainte la scara celulară a organismului, era necesar să se ia în discuție și noua teorie celulară. Aceasta, elaborată în special în 1838-1839 în Germania pornind de la cercetările lui Mathias Schleiden și Theodor Schwann, urma să reconfigureze marea parte a disciplinelor biologice. În domeniul medicinei, încă de la începutul anilor 1840, se urmărea înțelegerea originii și a mecanismelor afecțiunilor pornind de la nivel de celulă. În mod paradoxal, în ceea ce privește studiul cancerului, teoria celulară era utilizată de clinicienii francezi ca un argument în defavoarea specificității celulei canceroase!

Teoria celulară

Conform teoriei celulare, organismul viu este un ansamblu de mici subunități particulare, celulele, capabile de nutriție, creștere și reproducere. Din acest punct de vedere, viața organismului ca întreg poate fi considerată o consecință sau o simplă însumare a vieții proprii a elementelor individuale celulare. Însă viziunea atomizată asupra organismului implica pentru savanții acelei epoci și faptul că toate celulele sunt echivalente. Această modalitate de înțelegere a teoriei celulare ne poate face să excludem ideea că pot să existe celule canceroase radical diferite de cele normale, fără un echivalent în celulele sănătoase ale organismului sau în cele specifice altor tipuri de patologii.

Aceasta este poziția ortodoxă pe care o apăra încă din anii 1850 anatomopatologul german Rudolf Virchow, autorul axiomei ce stipula că orice celulă a apărut dintr-o celulă anterioară, prin diviziune. Pentru Virchow celulele canceroase nu erau decât celule anormal revenite la stadiul embrionar, iar morfologia lor, puțin specifică, nu este absolut deloc un indicator fiabil ce permite diagnosticul de cancer. În 1855 Virchow s-a impus în fața clinicienilor francezi în cadrul dezbaterii de la Academia de medicină. „Eu refuz total doctrina specificității celulei canceroase“, scria el pe atunci. Câțiva ani mai târziu, când a apărut ediția franceză a Patologiei celulare, opera majoră a lui Virchow, autorul prefaței aprecia că școala germană de microscopie celulară furniza astfel armele necesare pentru a-i combate și pentru a-i înfrânge pe anatomopatologii francezi care promovau microscopia celulară.

Într-adevăr, clinicienii francezi nu s-au lăsat rugați prea mult să opună tezelor anterioare ale lui Lebert și ale elevilor săi, noile teze ale lui Virchow, pe atunci recunoscut, chiar și de către Lebert, ca fiind cel mai mare anatomopatolog specializat în microscopie celulară al Europei. Ca urmare, conceptul de celulă canceroasă a ieșit foarte slăbit din această luptă. În anii care au urmat, s-a ajuns chiar la îndoiala că ar exista cu adevărat cancerul ca și boală de sine stătătoare. În mod simbolic, Charles Robin, elev și colaborator al lui Lebert, nu ezita să afirme că este necesar ca termenul „cancer” să fie respins la fel ca toate cuvintele la care se asociază o idee falsă, pe care utilizarea lor o amintește. Timp de mai multe decenii cancerul nu a mai fost considerat ca o maladie în sine. 

Abia în secolul XX, odată cu progresele citologiei (citologia se ocupă cu studiul caracterului morfologic și funcțional al celulelor, n.r.), în perioada interbelică studiul celulei canceroase a fost luat din nou în vedere. La aproape un secol după cercetările de pionierat ale lui Lebert a fost redescoperit faptul că celulele canceroase prezentau cu adevărat o morfologie specifică și în special un nucleu anormal de voluminos. În perioada anterioară, în mod surprinzător, teoria celulară mai mult a frânat decât a încurajat înțelegerea celulară a cancerului. Analizele microscopice ale școlii pariziene, de o incontestabilă calitate, au fost la momentul respectiv obstacole greu de surmontat pentru teoria celulară care era în curs de apariție. Aceasta arată că teoria celulară a fost încă de la început o teorie, o ipoteză unificatoare dar de asemenea conjuncturală și nu pur și simplu o consecință necesară și clară a folosirii microscopului în domeniul anatomiei și al medicinei.

Mineralele, vitaminele și antioxidanții

Un alt element important care susține teoria degenerării și implicit a non-existenței cancerului ca boală în sine este faptul că vitaminele, mineralele și în general remediile cu acțiune antioxidantă, care practic au un efect regenerator și sunt utilizate în mod obișnuit pentru stoparea evoluției sau tratarea diverselor afecțiuni degenerative (afecțiunile reumatice, diabetul zaharat, ateroscleroza, cardiopatia ischemică, afecțiunile cauzate de stres sau de efortul fizic prelungit etc.) sunt utile și pentru ameliorarea sau vindecarea tumorilor maligne și mai ales sunt printre cele mai importante căi ale prevenirii cancerelor.

Leonard Coldwell este un medic cunoscut pentru succesele lui în vindecarea cancerului, a sindromului de oboseală cronică și a altor afecțiuni legate de stres. Este autorul a 19 cărți de succes, printre care și cele două bestseller-uri Singurul răspuns la cancer și Singura soluție pentru a supraviețui bolii și doctorului tău. Cărțile sale au fost vândute în peste 50 de milioane de exemplare, cititorii beneficiind astfel de metoda sa de vindecare. Metoda doctorului Coldwell se numește Sistemul medical bazat pe instinct (The Instinct Based Medicine System) sau IBMS, și urmărește, în principal, eliminarea cauzelor tuturor bolilor.

De-a lungul carierei sale, dr. Coldwell a vindecat aproximativ 35.000 de pacienți bolnavi de cancer, statisticile dovedind o rată de succes de 92,3%. Din dorința de a ajuta bolnavii de cancer din întreaga lume, dr. Coldwell ține frecvent prelegeri, fiind unul dintre cei mai apreciați conferențiari pe teme de sănătate. În prezent, dr. Leonard Coldwell este consultantul a câteva dintre cele mai mari companii din lume, printre care IBM și Deutsche Bank/Deutscher Herold. De asemenea, a ajutat la constituirea celei mai mari companii de consultanță financiară din Europa – DGAV.

Doctorul Leonard Coldwell explică în interviul difuzat în data de 18 ianuarie 2013 cele mai recente metode și tratamente care ajută la prevenirea, tratarea și vindecarea cancerului susținând că din experiența sa, orice cancer se poate vindeca într-un interval cuprins între 2 și 16 săptămâni. Unele cancere se pot vindeca în câteva minute, chiar dacă este vorba despre cazuri de vindecare spontană, dar odată ce fenomenul este posibil noi trebuie doar să găsim calea de a accesa acest mecanism natural. Vindecări spontane au loc și în ceea ce numim locuri sfinte, cum este Lourdes, unde se fac pelerinaje în acest scop. Aceste vindecări apar nu neapărat datorită locului respectiv, ci mai degrabă a speranțelor și convingerilor bolnavilor.

Pe de altă parte dr. Coldwell consideră că alt factor esențial pentru prevenirea și tratarea cancerului este acidoza internă și toxicitatea. El afirmă că atunci când corpul devine alcalin și bine oxigenat prin adoptarea unei diete crude, vegane și consumul sucurilor verzi, bogate în clorofilă, în calciu bun și minerale naturale, cancerul este stopat. Poate dura câteva zile sau câteva săptămâni, dar cancerul va fi stopat până la urmă. Este doar necesar să aduci corpul la un pH vindecător. pH-ul sângelui sănătos este în mod normal ușor alcalin, cu valoarea ideală de 7,36, dar într-o fază de vindecare, el trebuie să fie și mai alcalin, adică în jur de 7,5.

Unii medici recurg și la oxiterapie, alții recomandă injecții intravenoase cu vitamina C, în jur de 100 ml, de trei ori pe săptămână, iar în unele cazuri chiar mai des. Dr. Coldwell consideră și el că vitamina C naturală este foarte utilă în tratamentul cancerului deși ajută și în majoritatea bolilor cardiovasculare. Vitamina E naturală, un alt antioxidant important folosit în prevenirea și tratarea tumorilor canceroase, era folosită ca un remediu ușor de administrat și eficient pentru toate problemele legate de hipertensiunea arterială, dar nu și vitamina E sintetică.

Tot el afirmă: „Chimicalele nu vindecă, doar natura vindecă! Dacă natura creează o problemă, tot ea creează și soluția. Dacă ceva n-a existat acum 100 de ani, înseamnă că n-ai nevoie de acel lucru nici azi. Când vrei să ajuți pe cineva și să-l informezi care este calea cea mai bună pentru a-și elimina rapid cancerul, trebuie să-i recomanzi în primul rând să treacă imediat la o dietă vegano-crudivoră (raw-vegan). Există cărți, există bucătari care te pot învăța cum să prepari acest gen de hrană, există materiale video pe acest subiect. De asemenea, dacă bolnavul nu are vreo afecțiune a rinichilor, i-aș recomanda să bea 3-4 litri de apă pe zi, la care se adaugă o jumătate de linguriță de sare de mare. Avem nevoie de sare pentru toate funcțiile corpului. De fapt, avem nevoie de electricitate, iar această electricitate poate fi produsă numai într-un mediu cu suficientă sare. Deci, dacă ai o carență de sare, ai și o problemă cu tensiunea arterială.“

El consideră că doar sarea de masă este contraindicată în caz de hipetensiune arterială deoarece sarea de masă are, de cele mai multe ori următoarea compoziție: 1/3 sticlă, 1/3 nisip și 1/3 sare. Sticla și nisipul zgârie pereții arterelor și ai vaselor de sânge și pot conduce la hemoragii chiar fatale. Pentru a preîntâmpina aceasta apar depuneri de colesterol pe aceste fisuri ale vaselor, dar apoi se dă vina pe colesterol, ca principală cauză a tensiunii ce e posibil să apară atunci când vasele sanguine au fost îngustate de colesterol, deși rolul acestuia este de a acoperi diversele zgârieturi din interiorul vaselor. Prin urmare, dr. Coldwell consideră că această concluzie este absurdă, deoarece niciodată nu mori de prea mult colesterol, ci de prea puțin. Sunt mulți oameni cu colesterol 600 și care n-au nicio problemă de sănătate. Ce fac medicii din secția de arsuri? Persoanelor cu arsuri grave le dau în fiecare zi să mănânce între 20 și 25 de ouă fierte tari. Aceasta, pentru că ei știu că numai colesterolul poate reconstrui și genera celule noi, sănătoase, într-un timp foarte scurt. Celulele noastre conțin până la 80% colesterol. Deci de unde pot apărea noi celule sănătoase dacă nu ai suficient colesterol? Fiecare este necesar să aibă un nivel de colesterol de minim  250 mg/dl. Se spune că LDL și HDL sunt respectiv colesterol rău și bun. Nici măcar nu este vorba de colesterol, ci de o proteină care transportă colesterolul. Vorbim deci de niște afirmații stupide. Dr. Gary Null și mulți alții spun că medicii și cei cu alte profesii medicale au cea mai scăzută medie de viață, care este în jur de 56 de ani. Prin urmare, tu te duci la cineva care are cea mai scăzută medie de viață și cea mai ridicată rată a sinuciderilor (exceptându-i pe psihiatri) și a abuzului de alcool și de medicamente, ca să-l întrebi cum să faci să ai o viață sănătoasă, fericită și lungă. Cred că ar trebui să ne revizuim modul de gândire.

Așadar controversele și dezbaterile cu privire la natura, originea și modalitățile de vindecare a cancerului continuă și în zilele noastre. Ele nu s-au încheiat, dar par să se apropie tot mai mult de o înțelegere complexă care să includă puncte de vedere specifice diverselor dimensiuni ale vieții ființei umane, respectiv calitatea mediului de viață, a alimentelor consumate dar și calitatea mediului intern al trupului nostru, fără a omite calitatea atitudinilor și tendințelor comportamentale, alături de calitatea reacțiilor pe care le avem ca oameni în fața cursului ineluctabil al vieții.

Dincolo de toate acestea este foarte posibil ca efortul de înțelegere a naturii cancerului să ne conducă în final la necesitatea esențială și fundamentală de a ierta, a iubi și a ne integra în Voința Divină.


Citiți și:
Cancerul – oglindă a afectării psihice negative şi problemă de sănătate publică
Sânzienele – planta ce ne pune în legătură cu sânzienele și care alungă cancerul 
Acizii graşi esenţiali, oxigenarea şi prevenirea cancerului
 

 


yogaesoteric
1 iulie 2016



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga