Zâzania de la Gurile Dunării (I)
Încercări de a controla Gurile Dunării desfășurate până la al Doilea Război Mondial
De-a lungul istoriei, gurile de vărsare ale principalelor cursuri de apă navigabile ale lumii au constituit zone de interes economic, politic și militar ale statelor aflate în apropierea acestora, precum și ale principalilor actori internaționali doritori a-și extinde hegemonia asupra altor popoare.
Așa a fost cazul Nilului, al Gangelui, al Volgăi, al Rinului și, desigur, al Dunării. Mai ales că transportul pe calea Dunării interesa în egală măsură toate cele trei mari imperii ale vremurilor apuse ‒ Otoman, Austriac și Rus ‒ care își arogau supremația asupra zonei carpato-pontice. Două dintre acestea ‒ Turcia și Rusia ‒ au stăpânit gurile Dunării perioade mai lungi sau mai scurte de timp (Turcia între 1484-1829 și 1856-1878, iar Rusia între 1829-1856), iar cea de a treia ‒ Austria ‒ a fost stăpâna bazinului central al fluviului emițând pretenții repetate de extindere teritorială asupra celor două Principate Române.
Presiunea țaristă și, apoi, sovietică a continuat constant asupra regiunilor din apropierea gurilor Dunării, dovadă fiind anexarea Basarabiei după Pacea de la București, din 1812, precum și ocuparea de către Rusia a celor trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Izmail și Bolgrad), contrar celor convenite între România și Rusia la începutul războiului ruso-turc din 1877-1878.
Chiar dacă după acest război, încheiat prin Tratatul de pace de la Berlin, din 1 iulie 1878, gurile Dunării au aparținut României, căreia i-a revenit Dobrogea, Imperiul Țarist și urmașa acestuia ‒ Uniunea Sovietică ‒ au privit mereu cu jind Delta Dunării. Probabil, slavii din nord-est nu-și puteau dezlipi ochii de pe harta deltei, pe care au ocupat-o după pacea de la Adrianopol (1829), frontiera dintre Turcia și Rusia devenind, atunci, brațul Sfântu Gheorghe, cel mai sudic al Dunării. Transferul populațiilor slave (ruși – lipoveni și caholi – ucraineni) din imensele spații ale Rusiei în zona Deltei și a nordului Dobrogei a avut loc începând cu perioada reformelor sociale și religioase inițiate de țarul Petru cel Mare (1682-1725) și până la sfârșitul războiului Crimeei (1856).
Necazurile românilor privind stăpânirea Gurilor Dunării au continuat și mai abitir în preajma și după al Doilea Război Mondial. Astfel, după ocuparea samavolnică a Basarabiei și Bucovinei de Nord, prin Ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, marele imperiu a dorit și ocuparea unor insule de pe brațul Chilia ce nu făceau parte din Basarabia, ci aparțineau de zona dobrogeană. Astfel, spre toamna anului 1940, folosind navele fluviale și infanteria marină, Uniunea Sovietică a ocupat insulele Tătaru Mic, Tătaru Mare, Daleru Mic, Daleru Mare, Maican, Cernofca, Babina și Limba, toate aflate la sudul talvegului brațului Chilia (traseul celor mai mari adâncimi) care reprezenta delimitarea geografică dintre Basarabia și Dobrogea și care, conform practicii internaționale, formează frontiera fluvială între două state.
Adevăratul motiv pentru care ucrainenii sovietici trăitori în nordul brațului Chilia au dorit dinadins capturarea acestor pământuri au fost sturionii! Întrucât pe brațul Chilia intra cea mai mare cantitate de sturioni din mare pe Dunăre pentru a-și depune icrele, zonele de pescuit a acestora erau vizate atât de pescarii din sudul cât și de către cei din nordul brațului. Cum înainte de raptul Basarabiei din luna iunie 1940, și unii și alții erau cetățenii României, nu au existat neînțelegeri între pescari privind utilizarea celor mai favorabile locuri de pescuit care, de regulă, erau pe traseele cele mai adânci ale fluviului.
O perioadă scurtă de timp după ocuparea Basarabiei toți pescarii au folosit vechile porțiuni de lansare a plaselor de pescuit, apoi, cu timpul, au apărut neînțelegeri între pescarii din nordul și cei din sudul brațului, culminând cu nenumărate omoruri, de ambele părți. Pentru a elimina concurența dobrogeană la capturarea valoroaselor icre negre, pescarii din principalele localități de pe malul nordic al brațului Chilia (Izmail, Chilia Nouă, Vâlcov) (români deveniți ucraineni!) au cerut armatei sovietice să ocupe câteva insule din sudul brațului, pentru a le rămâne doar lor principalele locuri de pescuit. Astfel, în cursul lunilor septembrie și octombrie 1940, cele opt insule pomenite mai sus au fost ocupate prin forță, iar României i s-a cerut să recunoască noul rapt teritorial printr-un act încheiat de către Comisia mixtă de frontieră româno-sovietică. Spre cinstea și onoarea lor, membri români ai Comisiei nu au fost de acord și, astfel, problema a rămas suspendată pe toată perioada celui de al Doilea Război Mondial.
Încercări de a controla Gurile Dunării după al Doilea Război Mondial
După terminarea războiului, în anul 1948, trei dintre insulele ocupate în anul 1940, care nu aveau o influență majoră în pescuitul sturionilor ‒ Tătaru Mare, Cernofca și Babina ‒ au fost retrocedate României, celelalte rămânând, contrar prevederilor Tratatului de pace de la Paris încheiat după al Doilea Război Mondial, sub ocupație sovietică și apoi ucraineană. Astfel, frontiera fluvială nu mai urmează cursul șenalului navigabil al fluviului, așa cum este practica internațională, și de aici rezidă pretenția Ucrainei de a considera brațul Chilia drept apă interioară ucraineană. Mai mult, la un moment dat, frontiera deviază considerabil de la traseul normal, situat pe ramificația navigabilă numită Stambulul Vechi, fiind stabilită arbitrar pe gârla Musura. Prin aceste presiuni și manevre politico-militare, României i s-a interzis accesul navigației și ieșirea în mare pe principalul braț al Dunării.
Problema celor cinci insule rămase sub ocupația sovietică avea să fie tranșată, prin forță, de către generalisimul Stalin, la începutul anului 1948!
Pentru a vedea cum, negociind aproape în genunchi, reprezentanții statului român de la acea vreme au acceptat toate cererile sovietice (inclusiv cedarea Insulei Șerpilor), redau mai jos, în traducere neoficială, parte din stenograma „Notei de convorbire a lui I.V. Stalin cu membrii delegației guvernamentale române în frunte cu președintele Consiliului de Miniștri, Petru Groza. 1948, 3 februarie”, aflată în arhivele Moscovei. Extrasul se referă doar la partea referitoare la capturarea celor cinci insule de pe brațul Chilia, nu și la celelalte aspecte abordate în discuții. După știința mea, acest document nu se găsește în arhivele naționale ale României, de aceea apreciez că expunerea lui poate arunca o lumină corectă asupra relațiilor româno-sovietice de după al Doilea Război Mondial.
Iată extrasul stenogramei [1]: „Extras din stenograma «Notei de convorbire a lui I.V. Stalin cu membrii delegației guvernamentale române în frunte cu președintele Consiliului de Miniștri, Petru Groza. 1948, 3 februarie»”. (Traducere din limba rusă.)
„Primirea de către I.V. Stalin a delegației guvernamentale române. 3 februarie 1948, ora 20.00
Asistă:
Din partea română: Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri, Ana Pauker, ministrul Afacerilor Externe, Gheorghiu-Dej, ministrul Industriei și Comerțului, Vasile Luca, ministrul Finanțelor, L. Rădăceanu, ministrul Muncii și Asigurărilor Sociale, Vlădescu-Răcoasa, ambasadorul României în U.R.S.S.
Din partea sovietică: V.M. Molotov, S.I. Kavtaradze, L.E. Kotliar (interpret).
I.V. Stalin: Mâine tratatul de asistență mutulă poate fi semnat, este necesar doar să fie pregătite hârtiile corespunzătoare.
V.M. Molotov: Am o chestiune suplimentară. Încă din anul 1940 nu a fost definitivată frontiera dintre România și U.R.S.S. Se are în vedere finalizarea acesteia în porțiunea care nu a fost definitivată atunci. Pentru aceasta, este necesar ca odată cu pactul să fie semnat și protocolul privind predarea către Uniunea Sovietică a celor cinci insule de pe brațul inferior al Dunării: Malâi Tataru (Tătaru Mic – n.n.), Dalerul Mic, Dalerul Mare, Maican, Limba. În această problemă, Comisia mixtă româno-sovietică care exista în anul 1940 nu a ajuns la un acord.
I.V. Stalin: De cine sunt ocupate, în prezent, aceste insule?
V.M. Molotov: Acestea sunt ocupate de noi [U.R.S.S.].
I.V. Stalin: Aceasta este legal?
V.M. Molotov: Noi socotim acest fapt legal.
Petru Groza: Chiar până la Conferința de Pace de la Paris am avut dispute îndelungate cu Tătărescu în această chestiune. Încă de pe atunci guvernul a ajuns la concluzia că toate problemele asemănătoare nerezolvate este necesar să fie soluționate definitiv. Acum aceasta este cu atât mai necesar, deoarece tratatul de asistență mutuală care urmează să fie semnat va fi necesar să întărească și mai mult relațiile de amiciție existente între România și U.R.S.S. Guvernul român va întreprinde toate măsurile pentru a soluționa cât mai repede, definitiv, această chestiune. Am reflectat mult timp asupra ei, simțind răspunderea și datoria în fața patriei și a poporului, și am ajuns la concluzia că pierderea acestor insule va însemna doar scăderea [producției] de icre negre. Există însă pericolul colmatării Canalului Sulina al Dunării, ceea ce înseamnă ca România să fie ruptă de Marea Neagră. Colmatarea însă a prieteniei dintre România și U.R.S.S. reprezintă un pericol și mai mare. Poporul român este interesat în primul rând în menținerea acestei prietenii. Acesta este important să înțeleagă acest aspect și-l va înțelege.
I.V. Stalin: Aceasta înseamnă un acord în acest sens?
Petru Groza: Da.
I.V. Stalin: Canalul Dunării [Sulina] se colmatează?
Petru Groza: Acest pericol poate fi prevenit doar prin efectuarea unor lucrări mari de dragare.
I.V. Stalin: Toate canalele necesită realizarea, cu regularitate, a lucrărilor de dragare. Știu că în România a fost cândva un plan de construire a unui nou canal care să unească Dunărea cu Marea [Neagră].
Ana Pauker: Acum 10 ani a existat un plan de construire a unui canal între Cernavodă și Constanța, dar că acest plan a fost abandonat.
I.V. Stalin: Dacă România va reveni cândva la acest plan, putem s-o ajutăm.
Petru Groza: Colaborarea cu U.R.S.S. va compensa însutit pierderea insulelor. Îmi este clar că Uniunea Sovietică are nevoie de aceste insule, pentru a avea posibilitatea de a ține sub control toate gurile Dunării. Un asemenea control realizat de către o putere prietenă, așa cum este U.R.S.S., nu numai că nu va stânjeni România, dar poate să-i fie doar folositor.
I.V. Stalin: Mulțumim pentru asemenea cuvinte. Iar în cazul în care guvernul român va reveni la planul de construire a canalului, i se poate acorda ajutor și sprijin pentru aceasta.
Petru Groza: În raporturile sale cu Uniunea Sovietică, guvernul român nu este călăuzit de impulsuri oportuniste, ci doar de înțelegerea corectă a intereselor poporului nostru.
I.V. Stalin: Și noi [sovieticii] gândim la fel.
V.M. Molotov: Aceasta înseamnă că noi putem semna acest protocol [privind cedarea insulelor] concomitent cu tratatul de asistență mutuală?
Ana Pauker: Se poate să se includă în textul protocolului problema ajutorului și sprijinului din partea Guvernului sovietic în construirea canalului Dunăre – Marea Neagră?
V.M. Molotov: Este necesar să se semneze protocolul privitor la acea porțiune de frontieră în legătură cu care nu s-a realizat înțelegerea. Dacă din partea delegației române sunt vreun fel de întrebări?
Petru Groza [după ce s-a consultat cu membrii delegației]: Nu sunt.
Semnează:
[Indescifrabil]”
Se poate observa ușor din stenogramă că reprezentanții Românei au fost tratați nu ca parteneri de dialog, ci ca învinși din război și că cererile învingătorilor, oricare ar fi fost ele, se impunea să fie satisfăcute.
Urmare a „recomandărilor” lui Stalin, peste numai un an urmau să debuteze lucrările de construire a Canalului Dunăre – Marea Neagră care, din lipsa unor tehnologii avansate și a puterii economice precare a României de la acea vreme, aveau să fie abandonate imediat după moartea lui Stalin, în 1953. Mult mai târziu, în anul 1976, construirea canalului a fost reluată și finalizată odată cu inaugurarea sa de către conducerea României, la 26 mai 1984.
Consider că Uniunea Sovietică, prin vocea lui Stalin, a recomandat construirea unui canal navigabil între Cernavodă și Constanța nu de dragul țării noastre, ci din dorința de a-și extinde teritoriul și peste Delta Dunării și, poate, nordul Dobrogei, având argumentul că României îi rămânea ieșirea la mare prin acest nou canal denumit „Dunăre – Marea Neagră”!
Pentru extinderea teritoriului său și după al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică și-a imaginat noi stratageme. Astfel, prin Planul Valev din anul 1963, a propus țărilor „prietene” din bazinul Mării Negre formarea unui stat fantomă compus din câteva regiuni ale României, inclusiv Dobrogea, sudul Basarabiei și nord-estul Bulgariei. Probabil, se urmărea crearea unei noi gubernii sovietice și creșterea influenței asupra Mării Negre și regiunii Dunării de Jos.
Conștientă că, prin posesia canalului Sulina, unicul braț navigabil recunoscut internațional, România deținea controlul asupra accesului din Dunăre spre oceanul planetar, încă din anii 1950 Uniunea Sovietică a încercat, în repetate rânduri, să-i anuleze monopolul prin deschiderea unei noi căi de navigație care să folosească brațul Chilia. Astfel, au fost adâncite, succesiv, brațele secundare Oceacov și Prorva, care debușau din Chilia către nord-est și realizau o legătură mai scurtă a porturilor dunărene cu porturile sovietice Odesa și Nicolaev. Întrucât curenții marini din vestul bazinului Mării Negre se deplasează de la nord către sud, cu o viteză medie de 3-5 km/h, acțiunea valurilor mării făcea ca toate aluviunile aduse de fluviu să se depună la gurile acestor canaluri, făcându-le impracticabile. Rând pe rând, toate aceste încercări a fost nevoie să fie abandonate. Prin anii 1983-1985 a venit și rândul micului braț secundar Bâstroe ca prin lărgire și adâncire să fie testat în acest sens. Schimbarea conducerii imperiului sovietic și inițierea programelor de „perestroika și glasnosti”, de după anul 1985, au determinat abandonarea lucrărilor înainte de aducerea lor la cota planificată.
Destrămarea Uniunii Sovietice, din anul 1991, nu a dus la temperarea dorințelor moștenitoarei acesteia ‒ Ucraina ‒ de a controla traficul maritim la Gurile Dunării. Aș zice, chiar dimpotrivă! Astfel, la doar câteva zile după declararea independenței statale, prin scufundarea voită a navei sale „Rostok” în dreptul localității Partizani de pe brațul Sulina, la data de 3 septembrie 1991, Ucraina a încercat să blocheze navigația dunăreană către Marea Neagră pe singura cale recunoscută de Comisia Dunării ‒ canalul Sulina ‒ și să o transfere pe brațul Chilia. Lucrările de deblocare a brațului au durat aproape 14 ani, România cheltuind sume extrem de importante care nu au fost recuperate (nu s-a vrut?) de la statul vinovat. În relația cu Ucraina am fost mereu reactivi și dezavantajați! Și, aceasta, numai și numai din cauza incompetenței noilor conducători ai statului.
Mai nou, interesul geopolitic asupra Gurilor Dunării a fost subliniat chiar de către șeful operațiilor navale ale Marinei SUA ‒ contraamiralul Prueher ‒ care afirma, în anul 1995, că „pentru zona de sud-est a Europei, SUA acordă o atenție deosebită Turciei și României. Turciei, pentru că deține cheile intrării din Mediterana în Marea Neagră, și României, pentru că le deține pe cele ale intrării din Marea Neagră în Europa”.
Citiți partea a doua a articolului
Autor: Contraamiral (rtg), dr. Eugen Laurian
Citiți și:
Sacrificarea geopolitică a Deltei Dunării
Comisia Dunării confirmă pentru ActiveNews că Ucraina a mințit în lanț: nu a fost consultată pentru adâncirea canalului Bâstroe la 7 m! Nu a știut nimic! La fel ca România
yogaesoteric
11 iulie 2023