Când America trimitea oameni cu handicap să lupte în Vietnam: „Proiectul 100.000” ‒ experimentul crud al războiului pe soldații americani

SUA a trimis persoane cu handicap și cu deficiențe cognitive să lupte în Vietnam. Aflate în impas în acest război, autoritățile americane au decis astfel, în 1966, să reducă standardele de eligibilitate pentru recruți.

„Moron Corps” (Batalionul imbecililor)

Între 1966 și 1972, aproximativ 346.000 de soldați au fost recrutați în cadrul unei relaxări a politicii de selecție a armatei americane, angajată atunci în războiul din Vietnam (1955-1975). Secretarul Apărării Robert McNamara a fost cel care a dat undă verde „Proiectului 100.000” la 23 august 1966. Numai că acești oameni nu îndeplineau criteriile minime pentru serviciul militar, fie fizic, fie din punct de vedere al capacităților cognitive.

Luând cuvântul în cadrul unei convenții a veteranilor, acesta a anunțat că, de acum înainte, vor fi recrutați 100.000 de oameni pe an din rândul soldaților care nu trecuseră testele minime de calificare din armată. Aveau să fie tragic cunoscuți sub denumirea „Moron Corps” (batalionul imbecililor).

Motivul trimiterii acestor oameni într-un război sângeros a fost că nu existau suficiente trupe pentru a face față rezistenței înverșunate a nord-vietnamezilor, iar situația din Hanoi o cerea.

Dar modul în care Robert McNamara a transmis mesajul a fost să vorbească despre patriotism și discriminare pozitivă. „Cei săraci din America nu au avut ocazia să își câștige partea lor echitabilă din bogăția acestei națiuni”, a declarat McNamara, aflat în post între 1961 și 1968. „Dar ei pot avea oportunitatea de a servi în apărarea țării lor și de a se întoarce la viața civilă cu competențe și abilități care, pentru ei și familiile lor, vor inversa spirala nefastă a decăderii umane”, a mai spus el, scrie Slate.

Prin urmare, ar fi fost vorba de o politică de „reabilitare” a celor rămași în America, și nu de un bazin neașteptat de vieți care urmau să fie curmate!

Pe hârtie, planul a fost un succes: de la 23.300 de soldați la începutul anului 1965, contingentul american a crescut la 465.600 la sfârșitul anului 1967. Cu toate acestea, noua politică a adus în rândurile soldaților o serie de profiluri atipice: abandonul școlar, persoane marginale, persoanele cu diverse grade de retard intelectual, cu un IQ apropiat de 60, schizofrenicii, analfabeții (dintre care unii nu vorbeau engleza), persoanele din spectrul autismului sau cu dizabilități minore (probleme de vedere sau de auz, platfus, supraponderali) s-au numărat printre „oamenii noilor standarde” care fuseseră anterior respinși de armată.

Fiind vorba de un experiment, un grup restrâns de soldați au fost, de asemenea, admiși în program pentru a servi ca martori: aceștia erau soldați „normali”.

Din păcate, de îndată ce au îmbrăcat haina militară, problemele au devenit evidente. Mai lenți decât omologii lor și mai indisciplinați, noii recruți au fost stigmatizați: „imbecilii lui McNamara” erau batjocoriți în mod deschis, deoarece aveau de două ori mai multe șanse să ajungă în fața Curții Marțiale. Recrutat în cadrul Proiectului 100.000, un băiat din Tennessee, de exemplu, era incapabil să deosebească dreapta de stânga sau să își lege șireturile. În plus, noii recruți erau supuși unei pregătiri rapide pentru a ajunge cât mai repede pe câmpul de luptă, fără a primi însă aptitudinile și competențele „civile” promise de secretarul american al apărării.

Carne de tun

Ca urmare, 40% dintre oamenii „noilor standarde” au fost repartizați în infanterie, față de doar 25% dintre recruții obișnuiți. Au fost considerați soldații mai „limitați” drept carne de tun de propriul lor personal? Criticii s-au grăbit să arate cu degetul această disparitate, mai ales că 41% din cei 100.000 de recruți ai Proiectului au fost de origine afro-americană, comparativ cu o medie de 12% în restul armatei americane. Nu a durat mult până când inițiativa lui Robert McNamara a fost văzută ca o încercare deghizată de a scăpa de populația ghetourilor, cruțându-i în același timp pe tinerii din suburbiile albe.

Majoritatea acestor persoane cu handicap sau cu deficiențe intelectuale au fost trimise pe front și nu în funcții de sprijin, mai departe de lupte, pentru că scurta lor formare era incompatibilă cu dobândirea unor cunoștințe complexe. „Putem genera foarte rapid mai mulți pușcași, dar este imposibil să generăm foarte rapid piloți”, a subliniat Alfred B. Fitt, secretar adjunct al Apărării. Obiectivul era mobilizarea urgentă a trupelor pentru a învinge pozițiile inamice din Vietnam.

Evident, deficiențele în pregătirea lor, împreună cu problemele fizice sau psihologice detectate anterior de testele de aptitudini, au fost la originea unor pagube suferite de armata americană în prima linie. Potrivit unor istorici, noii recruți au fost uciși în număr disproporționat, fiind de două până la trei ori mai susceptibili de a fi uciși în luptă. Chiar și după serviciul activ, cercetătorii au demonstrat că supraviețuitorii din „batalionul imbecililor” câștigau între 5.000 și 7.000 de dolari mai puțin pe an decât omologii lor care au scăpat de armată.

Criticat din ce în ce mai mult pe măsură ce mișcarea pacifistă a luat amploare în Statele Unite, Proiectul 100.000 a fost abandonat în decembrie 1971. Deși este dificil să se facă o evaluare obiectivă a mobilizării celor cu deficiențe în forțele armate, este clar că aceștia au luptat pentru o cauză pierdută. Ulterior, s-a dezvăluit că Robert McNamara știa că Statele Unite nu pot câștiga acest război încă din 1966. Dar acest aspect nu l-a împiedicat să sacrifice 5.500 de „New Standards Men” care, altfel, ar fi rămas acasă.

O recenzie a cărții lui Robert McNamara In Retrospect: The Tragedy and Lessons of Vietnam (În retrospectivă: Tragedia și lecțiile din Vietnam), publicată în Washington Post, îl citează pe Herb DeBose, un locotenent care a servit în războiul din Vietnam. El a sintetizat Proiectul 100.000 astfel:

„L-am văzut pe Robert McNamara când a demisionat de la Banca Mondială, plângând pentru copiii săraci ai lumii. Dar dacă nu a plâns deloc pentru niciunul dintre acei oameni pe care i-a luat sub proiectul 100.000, atunci chiar nu știe ce înseamnă să plângi. Mulți dintre cei din subordinea mea nu erau nici măcar la nivelul clasei a cincea. Am aflat că nu știau să citească, nu aveau nicio abilitate înainte, nicio abilitate după. Armata ar fi fost necesar să îi învețe o meserie ‒ doar că nu a făcut-o.”

Citiți și:
Bărbăție, femei și copii în propaganda de război
Documente scurse din laboratorul biologic ultrasecret din Ucraina arată că SUA făceau experimente biologice mortale pe soldații ucraineni
Experimente realizate pe oameni – o incursiune în culisele murdare ale puterii

yogaesoteric
27 septembrie 2025