Belgia, Congo și fantoma colonialismului: între sânge, resurse și ipocrizie europeană
Există locuri în istorie unde cruzimea nu poate fi măsurată doar prin cifre sau prin instrumente sofisticate, ci prin ecoul durerii, al tăcerii și al terorii. Congo, sub Leopold II și succesorii săi belgieni, a devenit un laborator al cruzimii organizate, un teritoriu în care milioane de oameni au fost reduși la simple cifre pierdute în statistici demografice, la brațe amputate, copii înrobiți și sate arse pentru neîndeplinirea cotelor de cauciuc, fildeș, cupru sau uraniu.
Companii belgiene au obținut profituri gigantice, redistribuind această bogăție jefuită în Europa, prin infrastructură, bănci, investiții, clădiri somptuoase. Un alt aspect mai puțin cunoscut este industria culturală belgiană (artă, arhitectură, muzee), care a fost finanțată din jefuirea Congoului. Astăzi, multe clădiri de prestigiu din Bruxelles își trag splendoarea și materialitatea din resursele coloniale.
Această teroare nu s-a încheiat odată cu trecerea în secolul XX. Ea reverberează încă în geopolitica de azi, în exploatarea copiilor pentru minerale rare, în conflictele prelungite deliberat și în ipocrizia „energiei verzi”. Europa, autoarea crimelor în masă și a genocidurilor din ultimele secole, prin țările ei care azi se autointitulează cu emfază „dezvoltate” și „democratice”, continuă să ignore lecțiile trecutului. Liderii Uniunii Europene de la Bruxelles perpetuează aceleași metode de dominație, jaf și subjugare, ascunse sub masca modernă a colaborării, diplomației și a binelui global aparent.
Lumumba și modelul suveranilor incomozi
Patrice Lumumba, un avocat și un lider carismatic al mișcării de eliberare a Congoului, a devenit primul prim-ministru al țării imediat după obținerea independenței de Belgia, la 30 iunie 1960, independență care a fost câștigată în urma presiunii interne din țară și a mobilizării internaționale împotriva regimului opresiv belgian. Lumumba a fost numit prim-ministru datorită popularității sale imense, a poziției sale în cadrul partidului MNC (Mouvement National Congolais) și a viziunii sale pentru un stat unit și suveran. Mandatul său a durat doar câteva luni, pentru că imediat s-a confruntat cu secesiunea provinciei Katanga, bogată în minerale, secesiune sprijinită de Belgia și de companiile sale.
În noiembrie 1960, ca urmare a intrigilor interne și a presiunii externe, Lumumba a fost demis, arestat, transferat către Katanga și executat pe 17 ianuarie 1961, într-un act de teroare coordonat de forțe locale sub control belgian, cu participarea directă a unor agenți occidentali. În avionul care îl transfera spre Katanga, fusese deja bătut cu cruzime, și, odată ajuns, este în continuare torturat și apoi împușcat. Trupul său a fost îngropat sumar, apoi exhumat, tăiat în mai multe părți și apoi dizolvat în acid sulfuric de către comisionarul belgian Gérard Soete și colaboratorii săi, în tentativa de a șterge urmele crimei.
Execuția lui Lumumba simbolizează cruzimea colonială, un prim avertisment că emanciparea colonială va fi tolerată doar dacă rămâne controlabilă. Lumumba fusese unul dintre liderii lumii africane care proclamase că independența nu înseamnă doar schimbarea stăpânului, ci controlul real asupra resurselor, asumarea suveranității și demontarea sistemului colonial.
Acest model de execuție a unui lider politic naționalist nu este izolat. Nicolae Ceaușescu a fost judecat în decembrie 1989 printr-un simulacru de proces, fără apărare și fără respectarea normelor democratice, execuția sa fiind tutelată de Gorbaciov și Mitterrand. Însă închid aici această paranteză anunțându-vă că în ultima parte a acestui articol vom înfățișa și alte câteva cazuri asemănătoare.
Ambițiile lui Leopold II și teroarea din Congo
La mijlocul secolului XIX, Leopold II și Belgia priveau cu invidie către imperiile vecine: francezii, olandezii și englezii extrăgeau bogății masive din coloniile lor. Fără un imperiu tradițional, Leopold a angajat exploratori precum H. M. Stanley pentru a încheia „tratate” cu conducătorii locali. Congo devine rapid un laborator al cruzimii sistemice. Indigenilor li se amputează brațele pentru nerespectarea cotelor, mulți copii sunt luați ostatici și satele indigene sunt incendiate.
Teroarea belgiană începuse. Oamenii din Congo trăiau sub teroarea zilnică a mutilărilor, a foametei organizate și violenței arbitrare. Sistemul funcționa ca o mașinărie de teroare, în care viața umană nu conta, iar Leopold II devenea simbolul unui colonialism personal, genocidar. Congo nu era o colonie a Belgiei, ci proprietatea personală a regelui, sub numele de „Statul Liber Congo” (État Indépendant du Congo).
Conferința de la Berlin și începutul jafului
Între 1884 și 1885, Conferința de la Berlin a formalizat împărțirea Africii. Formal, se vorbea despre „civilizare”, „misiune creștină”, „libertate”. Practic, se stabilea transformarea Africii într-o pradă legală. Congo Free State, entitatea personală a regelui Leopold, primește recunoașterea internațională. Sistemul de concesiuni începe imediat. În perioada următoare, Leopold a continuat exploatarea teritoriului cu o brutalitate sistematică pentru cauciuc, fildeș și resurse minerale, folosind muncă forțată, execuții, torturi și răpiri.
Terorismul colonial și jaful se amplifică: mii de oameni au brațele amputate, satele lor sunt incendiate, copii și adulți sunt luați ostatici și obligați la muncă forțată. Estimările variază între 10 și 15 milioane de morți, dintr-o populație de circa 20 de milioane la momentul preluării controlului. Victimele sunt rezultatul execuțiilor, foametei, bolilor și mutilărilor cauzate de sistemul de teroare al Force Publique, armata privată a regelui. Cea mai cunoscută atrocitate a fost tăierea mâinilor muncitorilor care nu livrau cotele impuse de cauciuc, practica aceasta fiind documentată în rapoartele lui Roger Casement și ale misionarilor protestanți britanici.
Teroarea genocidară creează o atmosferă de frică permanentă: comunități întregi sunt reduse la tăcere iar violența sistematică este justificată prin „civilizare” și interese economice europene. Congo devine un model al exploatării extreme, unde durerea și moartea oamenilor sunt instrumente de control. Băștinași congolezi sunt prezentați la o expoziție umană zoologică în Antwerp, în 1894. „Expozițiile umane” deveniseră parte a sistemului cultural colonial. Oameni din Congo aduși la Bruxelles sau la Paris, în „village indigène”, alături de animale, erau expuși ca exotism viu, iar publicul european consumă „coloana colonială” ca formă de divertisment.
Leopold demascat. Crimele și jaful sunt însă de neoprit
În 1908, sub presiunea opiniei publice internaționale, Leopold cedează Congo statului belgian. Dar crimele nu se opresc. Exploatarea și rasismul structural au continuat sub o formă mai „birocratică”. Munca forțată, monopolul asupra resurselor (cupru, cobalt, uraniu în Katanga), taxele impuse populației, segregarea etnică, educația confesională, toate acestea au continuat. Întreprinderea belgiană de extracție Union Minière du Haut Katanga devine epicentrul profitului colonial.
Deși teroarea s-a redus față de perioada lui Leopold, sistemul colonial belgian a rămas profund opresiv prin muncă forțată în minele de cupru, aur și uraniu, sau prin segregare rasială și discriminare educațională și prin reprimarea violentă a mișcărilor naționaliste
Exploatarea copiilor și ipocrizia energiei verzi
După Primul Război Mondial, companiile belgiene obțin profituri uriașe din cupru, cobalt și uraniu. Istoricii estimează că alte câteva sute de mii de congolezi până la un milion au murit din cauza muncii forțate, bolilor și represiunii între 1908 și 1960. În 2024, instanța de apel din Bruxelles a decis că statul belgian este responsabil pentru răpirea copiilor de origine mixtă („métis”) din perioada colonială, un act calificat drept „crimă împotriva umanității”. Ceea ce rar se spune este că uraniul extras din regiunea Shinkolobwe (Katanga) a ajutat indirect la proiectul Manhattan. Bomba atomică pregătită de SUA avea nevoie de materii prime, iar colonia Congo a livrat.
Modelul terorii și al jafului sistematic devine replicabil, de la Congo la alte colonii și la alte epoci. Teroarea genocidară și exploatarea copiilor continuă: tinerii lucrează în mine în condiții mortale, fără salarii și cu risc constant de accident sau moarte. Astăzi, această exploatare continuă sub forma industriei „energiilor verzi”. Mineralele pentru baterii, panouri solare și tehnologii „verzi” sunt extrase în Congo, Mozambic, Chile, cu mii de copii sub zece ani forțați să muncească în condiții mortale. Europa proclamă energie „curată”, dar doar pe continentul propriu, în timp ce poluarea și exploatarea umană se fac în alte teritorii.
Europa de astăzi, Ucraina și ipocrizia politică
Conducătorii europeni par să fi preluat fără rușine reflexele vechilor imperii coloniale, ascunzându-le sub o retorică modernă despre democrație, progres și valori comune. Ursula von der Leyen, descendentă a unei familii cu legături în aparatul nazist, conduce astăzi politica Uniunii Europene din postura unei tehnocrate fără legitimitate electorală directă, în timp ce Emmanuel Macron, moștenitorul Franței colonialiste, și Friedrich Merz, vocea unei Germanii corporatiste, reaprind tensiuni în Africa și Europa de Est, vulnerabilizând și menținând Europa într-o stare cronică de război cu Rusia. Un război pe care ei știu sigur că nu îl pot câștiga niciodată. Nu se poate învinge o putere nucleară decât prin distrugere totală.
Războiul din Ucraina, un conflict care ar fi putut fi încheiat după primele luni, printr-un acord politic rezonabil, este astăzi menținut artificial, preschimbat într-un mecanism de drenare economică și de control geopolitic. Liderii Uniunii Europene de la Bruxelles, din chiar inima aceleiași capitale belgiene care a fost odinioară sediul atrocităților regelui Leopold al II-lea, își depășesc sistematic atribuțiile, acționând ca o castă birocratică interesată de perpetuarea propriului privilegiu, a hegemoniei economice și a influenței personale, chiar cu prețul sacrificării milioanelor de europeni care încă mai cred în promisiunile lor electorale.
Ipocrizia devine evidentă mai ales în politicile energetice: sub pretextul tranziției verzi, Uniunea Europeană își externalizează murdăria morală, cumpărând „materii prime curate” extrase prin exploatare umană brutală și poluare devastatoare în afara granițelor sale. În spatele retoricii despre energie sustenabilă, mii de copii, unii de doar opt sau nouă ani, lucrează în minele Africii Centrale, mutilați, îmbolnăviți sau uciși, pentru ca Europa să-și poată afirma ipocrit moralitatea ecologică și să-și alimenteze industria de baterii și mașini electrice. Sub masca unei civilizații morale și ecologice, Europa de azi și-a exportat din nou crimele, ascunzându-le în praful roșiatic al minelor congoleze, în deșerturile litiului din America de Sud și în sărăcia programată a lumii pe care o numește, cu o arogantă condescendență, „partener strategic”.
Un „J’accuse” contemporan
Acuz Europa bruxelleză, ca într-un J’accuse de acum un secol:
Cum se poate ca fostele state coloniale, consolidate și îmbogățite prin jafuri și genociduri, să fie lăsate și astăzi să decidă soarta lumii fără a răspunde pentru crimele lor din trecut și fără a face măcar câțiva pași înapoi, abținându-se de la noi jafuri și crime?
Cum pot fi lăsați urmașii criminalilor de ieri să hotărască azi destinul atâtor popoare?
De ce Bruxelles, sediul Uniunii Europene, un oraș care, prin fiecare clădire, respiră simbolic sclavie, jaf și moarte, continuă să fie centrul deciziei europene?
Cum se face că urmașii direcți, uneori chiar rudele de sânge ale colonizatorilor și criminalilor de odinioară, dețin astăzi funcții publice și decid politica geopolitică a continentului?
Exemplul Ursulei von der Leyen, cu strămoșii ei naziști, este doar unul. Exemplele lui Macron sau Merz și ale altor lideri europeni din umbră sunt la fel de grăitoare. Această Europă continuă să amplifice războaie, să exploateze popoarele altor țări și resursele lor, să le manipuleze politica și alegerile.
Există însă în Europa și câteva țări care nu au colonizat, nu au jefuit și nu au ucis alte popoare. Acestea sunt vocea noii treziri, începutul unei democrații autentice și al unei armonii europene reale, nu moștenitorii direcți ai sclaviei, jafului și genocidului colonial.
De la Lumumba la Ceaușescu: un succint catalog al crimelor împotriva suveranității
Există o linie subțire, roșie, care traversează istoria ultimului secol, o linie de sânge și trădare, de laboratoare politice, propagandă și înscenări executate în numele ordinii mondiale. Aceeași mână, sub măști diferite, a acționat când colonialismul se reinventa, când suveranitatea devenea periculoasă, când un lider refuza să se plece.
Patrice Lumumba, tânărul premier al unui Congo abia eliberat de jugul belgian, a fost imaginea unei speranțe care totuși a existat. În 1960, când Congo își câștigase independența, el a fost ales prim-ministru nu pentru că datora ceva puterilor coloniale, ci pentru că vorbea limba poporului. Pentru că refuza să lase bogățiile țării – cuprul, diamantele, cauciucul, uraniul – în mâinile celor care o exploataseră timp de optzeci de ani. Lumumba a fost premier doar câteva luni: destul însă pentru a stârni panica în capitalele occidentale. În ianuarie 1961, a fost arestat, torturat și predat milițiilor separatiste din Katanga, provincie susținută de Belgia și de companiile miniere care își protejau interesele. A fost împușcat, iar trupul său, pentru ca nici memoria să nu rămână, a fost dizolvat în acid sulfuric, după ce i s-au luat dinții ca trofeu.
Gestul nu a fost doar o execuție, ci o operațiune de ștergere simbolică a unei idei: aceea că un popor african poate trăi liber și demn. În acel moment, colonialismul s-a metamorfozat, nu a murit, ci a învățat să poarte costum și cravată. Lumumba nu a murit doar pentru Congo, ci pentru ideea că Africa poate fi liberă cu adevărat. A fost primul avertisment că emanciparea colonială va fi tolerată doar dacă rămâne controlabilă. Belgia și-a cerut scuze după patru decenii, dar nu a plătit nicio despăgubire, ba chiar a continuat să spolieze resursele țării.
Aceeași logică a distrugerii suveranității se repetă, la alte scări și cu alte scenografii, în toate colțurile lumii. Liderii incomozi, cei care refuză tutela externă, sfârșesc aproape identic: fără proces real, fără apărare, în disprețul oricărei justiții.
În decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a fost judecat și executat în aceeași zi, într-un simulacru grotesc al democrației. Nu pentru a salva poporul de dictatură, ci pentru a pecetlui o tranziție controlată, menită să reintegreze România în orbita puterilor dominante. Cadavrul său, împușcat în fața zidului, amintea de toate execuțiile politice făcute pentru a distruge ideea de autonomie națională.
Cu jumătate de veac mai înainte, în noaptea dintre 29 și 30 noiembrie 1938, Corneliu Zelea Codreanu fusese ucis de jandarmi și îngropat sub o placă de beton, după ce trupul i-a fost dizolvat în acid, urmându-se același ritual de anihilare totală a „dușmanului de stat”. Codreanu a fost omorât printr-un act de terorism de stat patronat de regele criminal și degenerat Carol al II-lea. Modelul folosit peste tot este clar: liderii incomozi sunt eliminați fără proces, cu metode de teroare extremă, de către puteri statale sau coaliții externe. Istoria nu se repetă, dar își păstrează scenariul – liderii suveraniști sunt executați, iar execuțiile lor sunt justificate prin discursuri despre libertate.
În 2011, Moammar Gaddafi, conducătorul Libiei, a fost capturat și ucis într-un mod barbar, după o campanie de bombardamente lansată în numele democrației și al drepturilor omului. Țara a fost sfâșiată, iar haosul care a urmat a transformat Africa de Nord într-un cimitir de ambiții occidentale.
La fel, Saddam Hussein a fost acuzat de deținerea de arme de distrugere în masă, acuzație ce s-a dovedit ulterior falsă, dar suficientă pentru a justifica un război și o execuție.
Burkina Faso, 1987. Tânărul președinte Thomas Sankara care interzice limuzinele miniștrilor și cere plantarea copacilor pe terenurile deșertificate ale Sahelului devine o amenințare. Refuză împrumuturile FMI, critică ordinea neo-colonială franceză, implementează măsuri anti-foamete, programe de sănătate națională, construiește școli, spitale, rezervoare de apă și mari proiecte de infrastructură. Moare împușcat în biroul său, în timpul unei lovituri de stat conduse de cel mai bun prieten al său, Blaise Compaoré, sprijinit de Paris. Cadavrul este ascuns într-o groapă comună. Timp de 27 de ani, Compaoré conduce apoi țara sub protecția Franței.
La Lomé, în 1963, primul lider al statului Togo, Sylvanus Olympio, care tocmai îndrăznise să renunțe la francul CFA, este împușcat în fața ambasadei americane. (Francul CFA este un sistem monetar creat de Franța colonială care leagă economiile a 14 țări africane de moneda franceză, acum euro, asigurând dependență economică structurală față de Paris. Așadar, un simbol actual al neocolonialismului financiar francez în Africa.) Olympio este primul președinte ucis al erei post-coloniale. A refuzat să mai plătească „datoriile coloniale” către Paris. Francezii și-au recuperat influența, iar Togo a devenit din nou o colonie monetară.
11 septembrie 1973. Santiago de Chile este bombardat de armata sa. Președintele ales democratic, Salvador Allende, care naționalizase minele de cupru și refuzase tutela americană, este înconjurat în Palatul La Moneda. În aceeași zi, generalul Pinochet, instruit de CIA, preia puterea. Allende moare cu arma în mână, în condiții încă neelucidate – crimă sau sinucidere. SUA numeau operațiunea „restabilirea ordinii”. Chile devine primul stat-experiment al neoliberalismului global.
Teheran, 1953. Prim-ministrul Mohammad Mossadegh naționalizează industria de petrol iraniană, care fusese dezvoltată de compania petrolieră britanică. Marea Britanie nu a fost capabilă să rezolve singură criza și s-a orientat către Statele Unite pentru a găsi o soluție. Inițial, SUA s-au opus politicilor britanice. După ce mai multe tentative de mediere au eșuat, secretarul de stat american Dean Acheson a concluzionat că britanicii erau „distructivi și hotărâți să urmeze o politică de tipul «domină sau distruge» în Iran”.
Poziția americană s-a schimbat însă la sfârșitul anului 1952, odată cu alegerea lui Dwight D. Eisenhower ca președinte. MI6 și CIA pun în mișcare Operațiunea Ajax: proteste fabricate, mită, sabotaj. Mossadegh este răsturnat, regele-marionetă Pahlavi, care va executa în mare parte interesele geopolitice și economice ale SUA și Marii Britanii, este reinstalat. Iranul pierde douăzeci de ani de libertate. Nu a fost împușcat, dar a fost condamnat la închisoare și izolare totală – un asasinat lent, acoperit de hârtii legale. Mohammad Mossadegh a fost privat de o înmormântare publică și a fost îngropat în sufrageria propriei case, în pofida dorinței sale de a fi înhumat în cimitirul public, alături de victimele violențelor politice din 21 iulie 1952. În 2013, guvernul Statelor Unite a recunoscut oficial rolul său în lovitura de stat, ca parte a inițiativelor sale de politică externă, inclusiv prin plata protestatarilor și mituirea oficialilor.
Zulfikar Ali Bhutto a promovat apropierea de China, relații cu țările arabe și lumea a treia și a denunțat dominația Statelor Unite, ceea ce a tensionat relațiile Islamabadului cu Washingtonul. Bhutto a devenit prim-ministru (1973-1977) și a încercat să modernizeze Pakistanul printr-un program de naționalizări, reforme agrare și industriale, susținând totodată dezvoltarea programului nuclear pakistanez, fapt care a alarmat Occidentul și în special SUA. Popular, dar și autoritar, Bhutto a fost înlăturat de la putere în 1977 printr-o lovitură de stat condusă de generalul Muhammad Zia-ul-Haq, cu sprijin tacit occidental.
După un proces considerat politic, a fost condamnat la moarte și executat prin spânzurare în 1979, eveniment care a marcat o ruptură profundă în istoria politică a Pakistanului și a transformat numele său într-un simbol al rezistenței civile împotriva dictaturii militare. Numeroși juriști, organizații internaționale și chiar foști judecători pakistanezi au recunoscut ulterior că procesul a fost o farsă judiciară. În 2024, după aproape 45 de ani, Curtea Supremă a Pakistanului a recunoscut oficial că procesul lui Bhutto a fost nedrept și lipsit de garanții legale, dar verdictul din 1979 nu a fost anulat formal, doar declarat incorect și inechitabil din punct de vedere juridic și moral.
Marionetele progresiste și poporul adormit
Această succesiune de asasinate politice conturează un tipar sinistru: oriunde se ridică un lider care refuză controlul politic, economic sau militar al marilor puteri, urmează destabilizarea, războiul intern, procesul grăbit și execuția.
Lumumba, Codreanu, Ceaușescu, Gaddafi, Hussein – epoci și continente diferite, dar același verdict: să nu rămână nici trupul, nici ideea celui care a avut curajul să gândească liber și să-i trezească pe cei adormiți.
Așteptăm ajutorul american, măcar pentru alegerile noastre furate? Nu va veni. Lor, ca și altora, le convine ca la conducerea țărilor-colonie să fie marionete, executanți zeloși ai intereselor imperiale.
Dacă colonialismul secolului XIX își ascundea crimele sub hărți și coroane regale, cel modern le ascunde sub paragrafe de tratate, sub concepte precum „securitate colectivă”, „stabilitate” sau „ordine globală”. Execuțiile nu se mai fac în junglă, ci în studiouri TV, în comunicate de presă, în rezoluții diplomatice. Iar popoarele, anesteziate de discursul progresismului globalist, privesc aceleași tragedii, doar că jucate în costume noi.
Ceea ce rămâne este tăcerea unui popor aproape complet anesteziat, un popor care îi urăște pe cei deșteptați, pe cei care au curajul să-și ridice capul deasupra mocirlei în care el însuși se complace. Și rămâne un șir lung de morminte fără nume, ale celor care au crezut că libertatea unei națiuni nu se negociază. De la Lumumba la Ceaușescu, fiecare este o verigă într-un lanț de crime împotriva suveranității, un lanț încă neîncheiat, din care lumea modernă refuză să învețe.
În schimb, marionetele care salivează pavlovian au învățat repede că pot primi averi și influență mai mari de la coloniști decât ar putea fura din propriile bugete naționale.
În concluzie, dacă Lumumba a fost sacrificiul unui stat jefuit, atunci haosul, dictatura și exploatarea continuă din Congo sunt moștenirea directă a sistemului colonial instaurat de Belgia.
De la tragedia umană a lui Patrice Lumumba până la economia globală a resurselor care încă invită la jaf, istoria colonizării belgiene este o lecție crudă despre natura imperialismului, despre cum o națiune poate fi transformată în pradă și cum complicitatea politică, culturală și economică deschide răni care nu se vindecă peste generații.
Acest articol a vizat să ridice cortina de pe mecanisme: de la politicile lui Leopold II la Conferința de la Berlin, de la milioanele sacrificați în numele „civilizației” la exploatarea tehnologică contemporană a Congoului și la anihilarea luptătorilor suveraniști. Nu este doar cronica unei epoci, ci oglinda prezentului.
Când următorul tău smart-phone sau mașină „verde” ți se va părea un obiect banal, amintește-ți că unele baterii sunt făcute din cobalt extras în condiții care nu diferă cu mult de cele din coloniile regelui Leopold. Iar între timp, responsabilitatea morală a lumii moderne rămâne încă neplătită.
Această poveste nu este doar despre „ei”, cei colonizați, și „noi”, cei colonizatori. Este despre umanitate, despre alegerea de a vedea, de a contesta tăcerea și de a transforma regretul în acțiune. Pentru că, așa cum spunea Lumumba, „Independența nu înseamnă doar schimbarea stăpânului, ci recuperarea demnității.”
Autor:Pascal Ilie Virgil
Citiți și:
Plângere depusă în SUA împotriva giganţilor tehnologici de către copiii din minele din Congo
Colonialismul britanic: umbra crimelor nu a încetat niciodată să apese asupra „imperiului peste care nu apune soarele” (I)
yogaesoteric
13 noiembrie 2025