De la Suez la Ormuz: criza hegemoniei americane după 7 octombrie

Amro Allan face o paralelă între Criza Suezului din 1956 și actualul război din Strâmtoarea Ormuz și susține că superioritatea militară a SUA nu mai poate garanta dominația politică în Asia de Vest.

O putere care sfâșie o regiune nu poate pretinde dreptul de a-i scrie viitorul.

Aceasta este, probabil, cea mai limpede concluzie politică a celor trei ani scurși de la 7 octombrie 2023. Proiectul americano-israelian a mobilizat o forță militară copleșitoare în încercarea de a readuce regiunea sub controlul său și a provocat distrugeri de o amploare pe care o cunoaște toată lumea. Cu toate acestea, nu a reușit să transforme puterea de a distruge în autoritatea politică necesară pentru a hotărî soarta regiunii și a popoarelor ei.

Tocmai în acest decalaj – între capacitatea de a provoca pierderi și capacitatea de a-ți impune voința – devine vizibilă criza hegemoniei americane.

Operațiunea „Potopul Al-Aqsa” din 7 octombrie a izbucnit într-o regiune în care cauzele confruntării se acumulau de ani de zile și într-un moment în care echilibrul global de putere era deja în schimbare. Washingtonul încerca să consolideze o ordine regională construită în jurul supremației ocupației israeliene și al integrării ei tot mai profunde în regiune, chiar în timp ce capacitatea Statelor Unite de a gestiona de unele singure sistemul internațional se afla în declin.

Prin urmare, confruntarea a căpătat o semnificație care depășește cu mult granițele Palestinei. Lupta pentru Palestina s-a împletit cu lupta pentru deznodământul transformării globale, iar succesul proiectului american a ajuns să depindă tot mai mult de îngenuncherea forțelor care continuau să-i respingă condițiile, în ciuda unor sacrificii imense.

Pentru forțele de eliberare arabe și islamice, momentul aduce o responsabilitate care trece dincolo de simpla constatare a eșecurilor adversarului. Superioritatea americană nu-i mai garantează Washingtonului capacitatea de a impune tot ce dorește. Dar această schimbare nu va aduce de la sine beneficii popoarelor din regiune. Limitele puterii americane, acum date pe față, este necesar să fie transformate în oportunități politice.

O lume în dinamică de restructurare

De la sfârșitul Războiului Rece, Statele Unite au acționat în regiunea noastră ca și cum supremația le-ar fi dat dreptul să stabilească hotarele posibilului. I-au sancționat pe cei care le respingeau condițiile, au fixat limitele soluțiilor acceptabile și au cerut ca deținătorii unor drepturi legitime să se mulțumească cu ce mai rămânea.

Numai că lumea care făcea posibilă o asemenea dominație s-a modificat.

Războaiele costisitoare purtate de SUA au îngrădit treptat libertatea de acțiune a Washingtonului. China s-a ridicat ca rival economic și strategic. Războiul din Ucraina a declanșat o confruntare mai largă între Rusia și Occident asupra formei ordinii internaționale.

Apariția mai multor centre de putere lărgește spațiul de manevră al celor care caută să scape de condițiile hegemoniei. Puterea dominantă este tot mai puțin capabilă să monopolizeze opțiunile, în timp ce relațiile, resursele și oportunitățile politice alternative devin tot mai accesibile. În același timp, cei care profită de ordinea existentă acționează pentru a împiedica așezarea unor noi echilibre în dauna lor.

Oportunitatea istorică vine, așadar, la pachet cu o luptă mai aprigă. Ea este necesar să fie valorificată politic; nu poate fi pur și simplu așteptată.

Asia de Vest (Orientul Mijlociu, în terminologia curentă din România – n. red.) trăia această contradicție încă dinainte de 7 octombrie. Eforturile Iranului de a-și asigura drepturile nucleare ajunseseră în impas. Presiunea occidentală asupra Teheranului creștea. Confruntarea cu ocupația se întețea în Cisiordania și la Al-Quds (Ierusalim – n. red.). Entitatea sionistă accelera confiscările de terenuri, impunea noi realități în teren și amenința Moscheea Al-Aqsa, continuând totodată să amenințe Libanul și să-l împiedice să-și valorifice pe deplin resursele.

Aranjamentele existente se dovediseră incapabile să atingă sursa conflictului. Nicio ordine regională nu poate asigura o stabilitate durabilă câtă vreme menține ocupația și, în același timp, îi cere poporului acelui pământ să renunțe la dreptul de a se împotrivi subjugării.

De aceea, perspectivele escaladării le depășeau pe cele ale calmării situației.

În articolul meu din februarie 2023, „Drumul spre război”, susțineam că înțelegerile limitate, care nu reușiseră să rezolve contradicțiile regiunii nici în epoca supremației americane copleșitoare, se vor dovedi și mai puțin capabile s-o facă într-un context internațional tot mai fluid.

Acordul saudito-iranian mediat de China a arătat că tensiunile pot fi reduse pe un dosar anume. Dar calmarea unui singur dosar nu rezolvă criza ordinii regionale în ansamblu. Iar marja de manevră mai largă de care se bucură unii aliați ai Washingtonului nu înseamnă că guvernele lor au și voința politică de a se elibera de hegemonia americană.

Palestina revine în centrul atenției

În această lume aflată în proces de restructurare, se aștepta ca Palestina să rămână captivă într-o realitate nemodificată.

Normalizarea avea să se extindă. Coloniile aveau să crească. Entitatea de ocupație avea să-și consolideze relațiile regionale. Palestinienilor, între timp, avea să li se spună să aștepte o soluție care le nega dreptul la o autodeterminare reală.

Scopul acestui aranjament era scoaterea Palestinei din calculele politice ale regiunii, a face ca ocupația să devină un fapt acceptat și, apoi, învinovățirea poporului acestui pământ pentru instabilitatea produsă de refuzul lui de a se supune.

Ziua de 7 octombrie a spulberat această presupunere.

A readus Palestina în centrul luptei pentru ordinea regională și a arătat că ignorarea cauzei palestiniene nu o face să dispară. Un proiect clădit pe consolidarea ocupației poartă în el însuși sursele propriei instabilități.

Pe măsură ce războiul s-a extins pe alte fronturi, miza a încetat să mai fie doar refacerea capacității de descurajare a Israelului. A devenit un test mai amplu al capacității Statelor Unite de a-și impune regulile în fața forțelor care le resping, într-un context internațional pe care Washingtonul nu-l mai controlează de unul singur.

Contraofensiva care a urmat a urmărit să înlăture această posibilitate.

Gaza a fost devastată. Hezbollah a primit lovituri grele. Axa Rezistenței a pierdut adâncimea strategică pe care o avea în Siria. În cele din urmă, războiul a fost purtat direct împotriva Iranului.

Dar distrugerea nu a fost niciodată obiectivul final.

Proiectul americano-israelian a urmărit să prefacă aceste pierderi în supunere politică, să frângă voința de rezistență și să creeze o regiune care să poată fi reorganizată pe baze durabile – ceea ce criminalul de război Benjamin Netanyahu a numit în repetate rânduri un „nou Orient Mijlociu”.

Aici a eșuat proiectul.

Ceea ce a reușit să distrugă nu a devenit automat ceva ce poate controla.

Iranul continuă să respingă condițiile care i se impun. Forțele vizate de război rămân factori de care este necesar să se țină seama atât în calculele confruntării, cât și în cele ale unei eventuale reglementări. Devastarea Palestinei nu a creat o bază legitimă pentru lichidarea cauzei palestiniene sau pentru anularea drepturilor poporului ei.

Eliberarea nu a fost încă obținută. Dar împiedicarea lichidării păstrează posibilitatea de a continua lupta în această direcție. Obiectivul rămâne eliberarea Palestinei de la râu până la mare și încetarea proiectului colonial instalat pe pământul ei.

Iranul, marea și limitele constrângerii

Războiul împotriva Iranului a scos la iveală cu o claritate aparte limitele eforturilor americane de a obține o victorie decisivă.

Proiectul urmărea să lipsească Iranul de capacitatea de a riposta, să-i taie legăturile cu forțele de rezistență și să-i subordoneze decizia politică. A reușit să afecteze capacități iraniene importante, dar nu a reușit să oblige Teheranul să-i accepte condițiile și nici să-l lipsească de mijloacele de a rezista presiunii.

Pe măsură ce confruntarea s-a extins la bazele, interesele și rutele maritime prin care Washingtonul își exercită influența, costul apărării ordinii conduse de SUA a devenit el însuși parte din costul războiului purtat pentru a păstra acea ordine.

Această contradicție se vede cel mai bine pe mare.

Statele Unite prezintă protejarea comerțului mondial și a fluxurilor de energie drept una dintre funcțiile esențiale ale rolului lor de lider internațional. Prin urmare, atunci când navigația este perturbată, credibilitatea Washingtonului este pusă la încercare atât în fața aliaților, cât și în fața adversarilor.

Statele Unite sunt obligate să protejeze și să întrețină o rețea vastă. Adversarilor lor le ajunge să se asigure că amenințarea la adresa acestei rețele persistă, pentru ca nota de plată a protecției să revină mereu.

Marea Roșie a oferit un exemplu limpede. Campaniile americane de bombardament au lăsat în cele din urmă locul acordului din mai 2025, mediat de Oman, între Ansar Allah (mișcarea yemenită cunoscută în presa din România drept „rebelii houthi” – n. red.) și Statele Unite, prin care cele două părți au convenit să înceteze atacurile reciproce, inclusiv atacurile asupra navelor americane.

Washingtonul a fost astfel nevoit să ajungă la o înțelegere cu aceeași forță a cărei influență încercase s-o elimine pe cale militară.

Evoluțiile ulterioare din jurul strâmtorii Bab al-Mandab au readus în prim-plan problema controlului asupra acestei căi maritime și au pus din nou sub presiune ruta Mării Roșii. Eforturile de a găsi alternative care să reducă presiunea asupra Strâmtorii Ormuz s-au lovit, astfel, de instabilitatea tocmai a coridorului care ar fi trebuit să preia o parte din exporturile redirecționate.

Chiar la Ormuz, Iranul a legat costul războiului dus împotriva sa de securitatea uneia dintre cele mai importante artere energetice ale lumii. Pe măsură ce tranzitul prin strâmtoare a ajuns să depindă tot mai mult de rute de excepție, de înțelegeri punctuale și de protecție militară, s-a adâncit prăpastia dintre simpla continuare a exporturilor și libertatea ordonată de navigație pe care Washingtonul pretinde că o garantează.

Unul dintre pilonii invocați pentru a justifica influența americană devine, așadar, o povară care consumă această influență.

De la Suez la Ormuz

Criza Suezului din 1956 oferă o paralelă istorică utilă.

Marea Britanie a atacat Egiptul, alături de Franța și de entitatea de ocupație israeliană, în încercarea de a anula naționalizarea Canalului Suez și de a îngenunchea Egiptul lui Gamal Abdel Nasser.

Puterile atacatoare aveau o superioritate militară copleșitoare, dar aceasta nu le-a permis să atingă obiectivul politic al campaniei. Nasser a rămas la putere. Naționalizarea canalului a rămas în vigoare. Marea Britanie a fost silită să se retragă.

Criza a arătat că Londra avea puterea de a ataca, dar nu și puterea de a impune rezultatul politic dorit.

Aici rezidă relevanța comparației pentru prezent, în ciuda diferențelor evidente dintre cele două epoci.

Când o putere hegemonică nu poate supune un adversar mult mai slab decât ea, războiul poate grăbi darea în vileag a limitelor poziției sale. Poate, de asemenea, să determine alte state să-și reconsidere ipoteze pe care le socoteau până atunci bătute în cuie.

Washingtonul trece acum printr-o asemenea încercare, pe fondul unei tranziții globale mai ample.

Puterile rivale urmăresc resursele înghițite de războaiele sale. Statele legate de ordinea americană urmăresc costurile produse de un sistem care creează pericole de care apoi promite să le apere.

Hegemonia cere mai mult decât putere de distrugere. Cere o ordine capabilă să se susțină singură.

Trei traiectorii posibile

Întâlnirea dintre acest deznodământ regional și tranziția globală mai amplă deschide trei mari traiectorii.

Prima este o reînnoire a influenței americane.

Washingtonul dispune în continuare de instrumente redutabile: putere financiară, livrări de armament și pârghii politice. Ar putea folosi dorința regiunii de a pune capăt războiului pentru a-și reface influența, fie și printr-o soluție mai modestă decât obiectivele inițiale – una care să păstreze rolul central al Americii, reducând totodată costurile confruntării.

Eșecul de a obține o subjugare completă nu este, așadar, indicat să fie confundat cu dispariția capacității Washingtonului de a îndigui, de a se adapta și de a-și recâștiga influența.

A doua posibilitate este apariția unui echilibru regional negociat.

Ea devine mai plauzibilă dacă se impune ideea că forțele care nu au putut fi supuse nu pot fi pur și simplu excluse de la stabilirea viitoarelor aranjamente ale regiunii. Capacitatea lor de a împiedica o victorie decisivă poate fi atunci convertită în greutate politică, iar termenii înțelegerii ajung să depindă de echilibre care îngrădesc controlul unilateral american.

O asemenea traiectorie cere însă voință politică. Dezacordurile ocazionale dintre guvernele din regiune și Washington nu echivalează neapărat cu o voință de independență. Spațiul pentru transformare se lărgește doar atunci când forțele care au rezistat subjugării își păstrează independența de decizie și fac din respectarea ei o condiție a oricărei înțelegeri.

A treia posibilitate este o uzură prelungită.

Este scenariul în care proiectul americano-israelian continuă să urmărească o victorie decisivă, iar forțele adverse continuă să o împiedice, fără ca vreo soluție politică să poată pune capăt ciclului războiului.

În asemenea condiții, Statele Unite ar putea rămâne incapabile să construiască o ordine regională stabilă, păstrând totuși destulă putere pentru a-și epuiza adversarii și a bloca alternativele care le amenință poziția.

Hegemonia americană ar putea, așadar, să decadă chiar în timp ce societățile din regiune își pierd capacitatea de a trage foloase de pe urma acestui declin.

Acesta este, probabil, deznodământul cel mai periculos.

O ordine care nu mai reușește să domine regiunea poate totuși să continue s-o devasteze. Oportunitățile deschise de tranziția globală pot fi irosite într-un război fără sfârșit.

Forțele de eliberare arabe și islamice este, așadar, necesar să lege rezistența în fața subjugării de un proiect politic capabil să modifice condițiile care fac subjugarea posibilă, apărând totodată dreptul popoarelor la viață, suveranitate și autodeterminare.

Nu este de ajuns ca adversarul să rămână incapabil să-și impună voința, dacă popoarele din regiune rămân la fel de incapabile să-și construiască propriul viitor.

Pe lângă perseverență și efortul de a ridica prețul agresiunii, este nevoie de un proiect politic cuprinzător pentru viitorul regiunii, de o coordonare mai strânsă între componentele Axei Rezistenței și de legături mai adânci între ele.

Întrebarea de după hegemonie

Ultimii trei ani au așezat Palestina în centrul luptei pentru deznodământul transformării globale.

Au arătat că superioritatea militară americano-israeliană nu le garantează deținătorilor ei capacitatea de a hotărî viitorul regiunii, mai ales atunci când cei atacați identifică vulnerabilitățile adversarului, rămân neclintiți pe poziții, își conduc lupta cu pricepere și acceptă sacrificiile pe care le cere independența.

Dar declinul hegemoniei nu va aduce de la sine eliberarea.

Responsabilitatea este, prin urmare, aceea de a valorifica posibilitățile deschise de acest moment, de a păstra independența deciziei politice și de a îndrepta lupta spre încetarea ocupației și a dependenței și spre restabilirea deplină a drepturilor.

De la Suez la Ormuz, limitele puterii hegemonice ies din nou la iveală.

Sarcina forțelor vii ale eliberării arabe și islamice este să transforme aceste limite în câștig politic, înainte ca uzura să înghită posibilitățile pe care istoria le-a deschis.

Autor: Amro Allan, pentru Al Mayadeen English

Citiți și:
De ce nimeni nu poate pune capăt singur războiului din Iran
Occidentul pierde teren în Golf

 

yogaesoteric
18 octombrie 2026