Zoe Dantes: „Teroristul” care nu are armă. Are doar cuvântul!

Poate că cea mai mare victorie a fricii nu este să te facă să taci. Este să te facă să te întrebi dacă mai ai voie să vorbești.

De șase ani, România trăiește într-o schimbare pe care am început să o privim aproape ca pe ceva firesc: omul care întreabă prea mult devine suspect, omul care contestă devine extremist, omul care spune că ceva nu este în regulă devine dezinformator, omul care refuză să înghită povestea oficială până la capăt devine un pericol public. La un moment dat, Florin Cîțu, premier al României, a folosit expresia „teroriști urbani” pentru protestatarii care contestau măsurile și restricțiile perioadei. Cuvintele trec. Ideile rămân. Și poate că astăzi ar fi necesar să ne întrebăm dacă nu cumva, în toți acești ani, „teroristul urban” a devenit o categorie mult mai largă: cetățeanul care nu mai acceptă să tacă.

Pentru că ce înseamnă, de fapt, să fii periculos pentru un sistem? Să ai armă, să ai bombe, să pregătești atentate, să ameninți vieți?! Sau poate, într-o Românie care și-a pierdut treptat răbdarea cu întrebările incomode, este suficient să scrii un articol în care spui că societatea românească este sărăcită de ani de zile, că oamenii muncesc tot mai mult și trăiesc tot mai greu, că este necesar să întrebăm unde se duc banii publici, că deciziile luate în numele nostru este necesar să fie explicate și că un cetățean are dreptul să întrebe de ce România este necesar să susțină anumite politici externe sau anumite forme de sprijin pentru Ucraina, fără ca simpla formulare a întrebării să-l facă să devină un dușman al statului.

Poate este suficient să spui că nu ești de acord. Poate este suficient să spui: nu cred. Poate este suficient să întrebi de ce? Și aici începe tragedia. Pentru că libertatea nu se pierde întotdeauna cu zgomot. Uneori se pierde foarte liniștit, în interiorul unui om care își scrie opinia, o recitește și apoi apasă șterge. Nu pentru că nu mai crede în ceea ce a scris. Pentru că începe să se teamă.

Se teme că va fi etichetat, se teme că va fi urmărit, se teme că va fi atacat. Se teme că își poate pierde locul de muncă, se teme că poate avea probleme. Se teme că, într-o zi, cineva poate veni la ușa lui și nu va mai conta ce a vrut să spună. Va conta doar faptul că a îndrăznit să spună. Asta este clipa în care libertatea de exprimare începe să moară. Nu când îți ia cineva cuvintele din gură. Când începi să ți le iei singur.

Și poate că ar fi necesar să ne întrebăm foarte serios ce fel de stat construim atunci când cetățeanul ajunge să creadă că este necesar să fie atent nu numai la ceea ce face. Să fie atent mai ales la ceea ce gândește și spune. Pentru că există o diferență uriașă între un om care comite o infracțiune și un om care exprimă o opinie pe care puterea o consideră deranjantă.

Un traficant pune vieți în pericol, un criminal ia o viață, un violator distruge o viață. Un terorist adevărat amenință oameni și folosește violența pentru a-și impune voința. Un cetățean care scrie că țara lui este sărăcită, că nu mai are încredere în instituții, că nu este de acord cu o decizie de politică externă sau că vrea să afle cine ia deciziile în numele lui folosește o tastatură.

Și totuși, în imaginarul unui sistem care a început să se teamă de contestare, tastatura poate ajunge să pară mai periculoasă decât arma.

Pentru că arma poate ucide un om. Cuvântul poate trezi o mie. Iar oamenii treziți pun întrebări. Întrebările cer răspunsuri, răspunsurile cer explicații. Explicațiile cer responsabilitate. Iar responsabilitatea este poate cel mai incomod cuvânt pe care îl poate auzi o putere care s-a obișnuit să nu fie întrebată.

De aceea, nu berbecul din poartă este cel mai înfricoșător aspect. Cel mai înfricoșător aspect este ceea ce poate rămâne după el.

Imaginea aceea pe care o vede un vecin. O ușă spartă, oameni mascați, arme. Un om ridicat. Și, în conștiința celui care privește, o întrebare simplă: oare pentru ce a spus? Apoi, a doua întrebare, mult mai grea: Dacă mâine spun și eu?

Aici se naște frica socială. Nu în dosar, nu în mandat, nu în televizor. În conștiința oamenilor.

Pentru că din clipa în care omul începe să creadă că libertatea lui depinde de cât de mult deranjează puterea, nu mai avem nevoie de un cenzor care să stea la fiecare tastatură. Cenzura se mută în interiorul nostru. Și devine mult mai eficientă.

Ne autocenzurăm, ne măsurăm cuvintele. Ne înghițim întrebările, ne spunem că nu merită. Ne spunem că oricum nu schimbăm nimic. Ne spunem că mai bine să fim liniștiți. Așa este și cea mai mare minciună a diavolului care ne șoptește că el nu există. Și, încet, fără să observăm, ajungem exact acolo unde orice sistem care se teme de libertate și-ar dori să ajungem: într-o societate în care oamenii nu mai e nevoie să fie reduși la tăcere, pentru că au învățat singuri să tacă.

Numai că România nu a fost construită pentru liniștea puterii. A fost construită, după 1989, cu prețul unor oameni care au ieșit în stradă tocmai pentru dreptul de a vorbi, de a gândi și de a nu mai trăi cu frica în casă. De aceea libertatea de exprimare nu este un lux. Nu este o favoare. Nu este un premiu oferit cetățeanului disciplinat. Este un drept.

Iar dreptul de a spune adevărul nu devine mai mic atunci când adevărul supără. Dimpotrivă. Tocmai atunci este necesar să fie apărat.

Poate că astăzi ar fi necesar să ne uităm altfel la omul incomod. Nu este obligatoriu să-i dăm dreptate, nu este obligatoriu să-l iubim, nu este obligatoriu să-i împărtășim opiniile. Este necesar doar să ne asigurăm că are voie să le aibă.

Pentru că în ziua în care dreptul de a vorbi va fi rezervat oamenilor care spun doar ceea ce este aprobat de putere, libertatea nu va fi dispărut printr-o lege. Va fi dispărut prin obișnuință.

Iar oamenii vor continua să trăiască, să meargă la serviciu, să-și crească pruncii, să plătească taxe, să se uite la televizor și să creadă că totul este încă normal.

Până într-o dimineață.

Până când vor auzi și ei bubuitul în ușă. Și atunci vor înțelege, poate prea târziu, că libertatea nu începe când îți place ce spune celălalt. Libertatea începe exact în clipa în care celălalt spune ceva ce te doare și tu îi lași ușa întreagă.

Pentru că omul care spune adevărul nu este terorist. Poate fi incomod, poate să fi greșit, poate fi nedrept, poate fi chiar vinovat de altceva. Dar dacă singura lui armă este cuvântul, iar răspunsul sistemului este berbecul, atunci întrebarea nu mai este cine a speriat pe cine.

Întrebarea este:De ce se teme atât de tare un sistem de un om care nu are altă armă decât cuvintele?

Iar dacă într-o zi vom ajunge să privim un calculator, un pix sau o tastatură cu aceeași teamă cu care privim o armă, poate că nu omul care scrie a devenit periculos.

Poate că adevărul pe care îl scrie a devenit prea greu de suportat. Și pentru acest adevăr e nevoit să suporte din partea statului, a instituțiilor și inșilor care-și spun „statul” cele mai mârșave consecințe. Singura scăpare este asumarea adevărului până la capăt.

„Nu vă temeți!” Este tot ceea ce ne învață Scriptura de la începutul lumii. Este necesar să înțelegem că a rosti sau a scrie adevărul este o datorie și nu un drept.

Autoare: Zoe Dantes

Citiţi şi:
Zoe Dantes: Când Statul bate la ușă!
Cristela Georgescu, interviul integral de la Mario Nawfal, tradus, subtitrat și transcris: SUA este necesar să apere toate principiile parteneriatului strategic, libertățile fundamentale ale unei democrații. Este și o luptă spirituală care ne întărește
Petre Caluian, Mario Nawfal, Florian Philippot, Robert Malone condamnă la unison umilirea programatică a lui Călin Georgescu. Nicolas Dupont-Aignan: Unul dintre cele mai mari scandaluri ale secolului XXI

 

yogaesoteric
29 octombrie 2026