Avanpostul strategic în lupta cu axa Rusia-China-Iran

În peisajul geopolitic al Orientului Mijlociu, Israelul a fost și rămâne un actor central, adesea descris ca un bastion al intereselor occidentale, în special ale Statelor Unite. De la înființarea sa în 1948, Israelul a evoluat de la un stat fragil, născut în contextul traumelor post-război, la o putere militară și tehnologică regională, cu un rol semnificativ în dinamica securității, energiei și influenței geopolitice.

În 2025, pe fondul escaladării conflictului cu Iranul, prezența militară occidentală, în special americană, și lupta pentru contracararea influenței Rusiei și Chinei subliniază importanța majoră a Israelului.

Crearea statului evreu în 1948 a fost influențată de factori umanitari, ideologici și strategici. Declarația Balfour din 1917, prin care Marea Britanie a susținut un „cămin național” pentru evrei în Palestina, reflecta parțial interesele britanice de a menține controlul asupra unei regiuni-cheie apropiate de Canalul Suez. „Sprijinul britanic pentru sionism a fost o mișcare calculată, dar ambiguă, menită să echilibreze influența în Orientul Mijlociu”, după cum notează istoricul Martin Gilbert în cartea Israel: A History (Israel: O istorie). Totuși, motivațiile principale au fost umanitare, ca răspuns la Holocaust, și politice, datorită presiunilor interne din SUA și Marea Britanie. Președintele Harry Truman a recunoscut rapid Israelul, influențat de lobby-ul evreiesc, dar și de dorința de a preveni alunecarea statului în sfera sovietică.

Ipoteza că Israelul a fost creat pentru a controla resursele petroliere este tentantă, dar are și unele vicii de interpretare. „Petrolul era vital, însă relațiile directe cu statele arabe, precum Arabia Saudită, au fost preferate de SUA pentru securitatea energetică”, subliniază arhiva diplomatică a Departamentului de Stat din 1948. Israelul a devenit un aliat strategic mai degrabă după 1967, când Războiul de Șase Zile i-a consolidat poziția ca putere militară. Astăzi, Israelul servește drept avanpost occidental de descurajare a Iranului și a grupărilor sale proxy (Hezbollah, Houthi). Tel Aviv-ul contribuie la stabilitatea regională prin Acordurile Abraham, care au aliniat interesele sale cu cele ale statelor din Golf.

Prezența militară americană în Orientul Mijlociu, cu peste 40.000 de militari în 2025, este esențială pentru protejarea Israelului și securizarea intereselor energetice. Baze majore precum Al Udeid (Qatar) sau NSA Bahrain și Al Dhafra (Emiratele Arabe Unite) sunt hub-uri pentru operațiuni aeriene și navale. Ele sprijină atât Israelul, cât și rutele maritime critice, precum Strâmtoarea Hormuz. Prezența americană vizează apărarea Israelului prin interceptarea atacurilor iraniene și ale milițiilor proxy, dar se concentrează și pe securitatea energetică, prin protecția transportului a 20% din petrolul global. „Baza Al Udeid este inima operațiunilor noastre în regiune, de la contraterorism la descurajarea Iranului”, potrivit unui oficial al Pentagonului.

Alte țări NATO, precum Regatul Unit (baza HMS Jufair, Bahrain), Franța (baza navală Abu Dhabi) și Germania (prezență redusă în Iordania), joacă roluri secundare, axate pe instruire și contraterorism. NATO în sine nu deține baze proprii, ci folosește facilități ale membrilor, în special în Irak, pentru misiuni precum instruirea forțelor locale. Prezența occidentală este, fără îndoială, foarte sensibilă din punct de vedere politic. Dovadă că Irakul cere periodic retragerea trupelor străine, iar Turcia limitează operațiunile non-NATO la baza militară de la Incirlik.

În anii de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, SUA și Marea Britanie au susținut Israelul parțial pentru a contracara influența sovietică, care sprijinea state arabe precum Egiptul și Siria. „Israelul a fost un pion strategic în Războiul Rece, un aliat pro-occidental într-o regiune volatilă”, notează istoricul Walter LaFeber. După 1991, Rusia și-a păstrat influența în zonă prin alianțe cu Siria și Iranul. Statul persan folosește acum în conflictul cu Israelul sateliți și tehnologie militară din Rusia. La rândul ei, China, dependentă în proporție de 70% de petrolul din Orientul Mijlociu, a extins cooperarea cu Iranul și a stabilit o bază în Djibouti (Africa de Est), care concurează cu prezența americană din regiune.

Actualul conflict escaladat Israel-Iran reflectă competiția Est-Vest. Rusia și China sprijină indirect Iranul, cu tehnologie și piețe pentru petrol, în timp ce SUA și Israelul colaborează pentru a preveni un Iran nuclear. Atacurile Tel Aviv-ului asupra infrastructurii nucleare din Iran subliniază rolul Israelului ca avanpost al SUA împotriva axei Rusia-China-Iran. Prezența navală americană, cu portavionul USS Carl Vinson în Marea Arabiei, descurajează escaladarea, însă tensiunile majore persistă.

Așadar, Israelul joacă un rol dublu în Orientul Mijlociu: un aliat militar indispensabil al SUA și un factor de stabilitate pentru prețul petrolului. Dar este și o sursă imensă de tensiuni regionale. Prezența militară americană, cu baze strategice în Qatar, Bahrain și Emirate, servește atât protecția Israelului, cât și securitatea rutelor energetice, în proporții aproape egale.

Lupta pentru influență, inițial cu URSS și ulterior cu Rusia și China, rămâne principalul motor al strategiei occidentale, cu Israelul în rol de pivot în contracararea axei adverse. Conflictul actual cu Iranul amplifică dinamica și plasează Israelul în centrul eforturilor SUA de a-și menține hegemonia regională. Scenariile care reduc crearea Israelului la un plan de control al petrolului simplifică excesiv o istorie complexă, marcată de idealism, pragmatism și rivalități geopolitice.

Citiți și:
În spatele scenei conflictului din Orientul Mijlociu
Dan Diaconu: Zeul cel penibil al războiului

yogaesoteric
28 iunie 2025