Cel ce dăruiește, primeşte bucurie dumnezeiască

Există două feluri de bucurii: cea resimţită atunci când primești şi cea pe care o simţi atunci când dăruiești. Dar bucuria ce o simte cineva atunci când dăruiește nu se compară cu bucuria pe care o simte atunci când primește. Omul, ca să-şi dea seama dacă sporeşte cu adevărat duhovniceşte, este necesar ca la început să cerceteze dacă se bucură când dăruiește, iar nu când primește. După aceea, dacă lucrează corect duhovniceşte, atunci când face vreun bine, nu îşi mai aduce aminte niciodată de el, dar nu uită niciodată nici cel mai mic bine ce i s-a făcut lui. Nu-şi poate închide ochii din pricina unei prea mici faceri de bine a celorlalţi.

Se poate ca el să-i fi dat cuiva o vie şi să fi uitat. Dar dacă celălalt îi dă un ciorchine de struguri din via pe care el i-a dăruit-o, nu-l mai uită niciodată. Sau poate să fi dat cuiva mai multe icoane sculptate şi să nu îşi mai aducă aminte. Dar dacă acela îi dă o iconiţă plastifiată, el este mişcat de această iconiţă, cu toate că este de mică valoare, şi drept recunoştinţă se gândeşte cum să-l răsplătească. Sau poate să dăruiască chiar şi toată biserica împreună cu terenul ei şi să uite. Altfel spus, călătoria duhovnicească este corectă atunci când cineva uită binefacerile pe care le săvârşeşte şi îşi aduce aminte de cele pe care i le fac ceilalţi. Și când omul ajunge în starea aceasta, atunci este cu adevărat om, om al lui Dumnezeu.

Dar dacă uită mereu faptele bune pe care i le-au făcut alţii şi îşi aduce aminte numai de cele bune pe care el le-a făcut lor, aceasta este lucrare potrivnică celeia pe care o cere Hristos. Iar când gândeşte: „Tu mi-ai dat atâta şi eu ţi-am dat atâta”, acesta este un mod de a gândi negustoresc. Eu caut să dau celui ce are nevoie mai mare. Nu socotesc negustoreşte: „Cutare mi-a dat cărţile acestea, iar eu acum îi datorez atâta. Aşadar e necesar să-i dau ca să mă achit”. Sau: „Dacă celălalt nu mi-a dat, nu-i voi da nici eu nimic”. Căci şi aceasta este o dreptate omenească.

Cel ce primește ceva, primeşte bucurie omenească. Însă cel ce dăruiește, primeşte bucurie dumnezeiască. Bucuria dumnezeiască o primim prin a dărui. De pildă, cineva îmi dăruiește o carte. Atunci acela se bucură duhovniceşte, dumnezeieşte, iar eu care am primit cartea mă bucur omeneşte. Dar când şi eu voi dărui cartea, mă voi bucura şi eu dumnezeieşte, iar celălalt care o va primi, se va bucura omeneşte. Când şi acela o va dărui, se va bucura şi el dumnezeieşte, iar cel care o va primi se va bucura omeneşte. Dar dacă şi acesta la rândul său o va dărui altuia, şi el se va bucura dumnezeieşte. Vedeţi cum de un singur lucru mulţi oameni se pot bucura atât omeneşte, cât şi dumnezeieşte?

Să vă învăţaţi să vă bucuraţi prin a dărui. Atunci când se bucură cineva prin a dărui, este bine întocmit, este în legătură cu Hristos, are Harul dumnezeiesc. Atunci când cineva dăruiește sau oferă ceva, bucuria pe care o simte are oxigen dumnezeiesc. Atunci când se bucură prin a primi sau prin a se jertfi alţii pentru el, bucuria aceasta are miros urât, asfixiază. Astfel de oameni care dăruiesc fără să se gândească la ei înşişi ne vor judeca în Ziua cea de Apoi. Ce bucurie simt aceşti oameni! Însă cei mai mulţi oameni se bucură când primesc şi astfel se lipsesc de bucuria dumnezeiască şi de aceea sunt chinuiţi. Hristos este mişcat atunci când îl iubim pe aproapele nostru mai mult decât pe noi înşine şi ne umple de desfătare dumnezeiască. Vezi, El nu S-a limitat la: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, ci S-a jertfit pentru om.

Extras din Trezire duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul

Citiţi şi:

Legea dăruirii oculte

Ajutorul oferit celorlalţi – în lumina sistemului Karma Yoga


 

yogaesoteric
14 aprilie 2020