Dan Diaconu: Să fie tineri!

Să fie tineri, cât mai mulți tineri! Tinerii sunt mai buni, bătrânii sunt toxici. O societate sănătoasă și dinamică este cea construită de tineri. Deci să fie tineri! Iată sloganul invocat de toate agenturile Soros care acționează în lume. Să se scadă vârsta de vot, să fie cât mai mulți tineri injectați în toate instituțiile pe posturi de conducere. Să se primenească odată țara!

Ca orice șablon stângist, inclusiv obsesia cu „tinerii” – care la noi a generat fenomenul TFL – e necesar să aibă un scop, nu-i așa? Este cât se poate de limpede de ce există o apetență atât de exagerată pentru tineri. Culmea, problema este pusă de parcă cineva ar fi dorit să le ia gâtul tinerilor. Ceea ce, desigur, nu e cazul. Doar că avem o chestiune care e bine să fie văzută și înțeleasă.

În trecut, tinerii intrau în societate pe la 13-14 ani. Uneori chiar mai devreme. În vremuri de război aveai și copii de 12 ani care se maturizau pe câmpul de luptă. Și care ieșeau de-acolo, în 1-2 ani, bărbați adevărați. Însă acei copii chiar luau viața de la bază. Pe la 17-18 ani, bărbații aveau familii și chiar copii. Viața nu avea răbdare, întrucât războaiele și alte vicisitudini făceau ca speranța de viață să fie pe la 47-50 de ani. Așa că societatea te împingea în față.

Care-i situația de acum? Una cât se poate de îngrijorătoare. Nu prea mai poți pune bază pe un om sub 35-40 de ani. Nu are capacitățile necesare, judecă totul ca un copil neînțărcat. Când am angajat primul „copil la 38 de ani” nu-mi venea să-mi cred ochilor. Avea aceleași dileme precum un puber, în condițiile în care începuse să aibă chelie. N-avea niciun gând să se însoare, spunea că pentru asta e nevoie „să mai treacă ceva timp”.

Pentru mine a fost șocant. Părinții m-au făcut imediat după facultate. Și cam la fel era situația cu întreaga mea generație. Unul ca ăsta când va avea copii? La 50 de ani? Ce legătură mai poate avea atunci cu copilul – dacă va fi capabil să-l facă? Și lumea e plină de astfel de specimene. Văd un fenomen îngrijorător inclusiv în ceea ce-i privește pe cei în vârstă. Sunt unele exemplare care merg cu teniși în picioare, se îmbracă cu blugi strâmți și-și pun rucsacuri ca tefeleii.

Este realitatea lumii actuale. Pe de o parte societatea e îmbătrânită, iar de cealaltă parte maturizarea noilor generații apare din ce în ce mai târziu. Sunt studii care confirmă că occidentalul de azi iese din adolescență în jurul vârstei de 40 de ani. Ceea ce nu e grav, ci devastator. Din păcate o vedem limpede peste tot pe unde ne poartă pașii: de jos până sus e o lipsă de maturitate dezarmantă, o naivitate care depășește prostia.

Vorbeam cu un procuror proaspăt ieșit la pensie. Îmi povestea despre cum l-a paradit pe unu’. S-a ținut după el și nu l-a lăsat până nu l-a băgat în pușcărie. Îi părea rău, deoarece infracțiunea ăluia era una minoră. În plus, omul avea copii. I-a lăsat pe acei copii fără tată timp de aproape 3 ani. Se întâlnise cu el pe stradă și omul ăla îi spusese atât: „Acum ești mulțumit? Te simți bine? Tu tot un nimeni ești, chiar dacă m-ai băgat la pușcărie. Eu mi-am reconstruit viața!”. Și-a înțeles micimea, semn că abia atunci, când fusese scos din sistem, își revenise.

Pornind de la recenta manifestație de protest a studenților împotriva guvernanților pe care tot ei i-au ales, înțelegem limpede care-i motivul „promovării tinerilor”. Stângiștii caută inclusiv să scadă vârsta de vot la 16 ani, în condițiile în care, la cât de necopți sunt oamenii, probabil că ar fi necesar să fie crescută pe la 40 de ani. De altfel, înțelegem clar care-i povestea: cu cât oamenii sunt mai necopți, cu atât sunt mai ușor manipulabili. Așa acționează stângiștii de când lumea.

Citind jurnalul lui Buñuel, n-ai cum să nu constați tristețea care-l cuprinde amintindu-și acea Spanie patriarhală, conservatoare, liniștită, care a fost distrusă în mai puțin de o generație de o gașcă de stângiști degenerați, printre care s-a aflat și el. Chiar și matur, nu reușea să facă legătura simplă dintre credințele sale din tinerețe (care se fisurau bine la maturitate) și starea jalnică în care ajunsese țara sa. Iar Buñuel a făcut parte dintr-o generație incomparabil mai educată decât cea de-acum.

Știu că-s foarte mulți tineri care mă citesc și nu vreau să-și facă ideea greșită că aș avea ceva împotriva lor. Aici nu e vorba despre un război al generațiilor, ci despre o eroare de creștere, o deviere a naturii lor până în punctul acela din care nimic nu se mai poate face, exact ca procurorul pensionat despre care v-am povestit. Dacă ești tânăr nu ai altceva de urmărit, decât să te împlinești în viața asta și, cel mai important, s-o faci fără să-ți fie rușine să stai în fața oglinzii. Tânăr fiind, n-ai cum să știi cât de mult cântăresc în timp prostiile pe care ești împins să le faci. Când ești tânăr ai impresia că actele tale ticăloase, care te ajută să arzi etape și să câștigi mai mult, se vor spăla cu timpul, vor fi date uitării. Eroare: totul se acumulează în tine, până în momentul în care viața ți se va părea imposibilă. Gândește-te doar că „binevoitorilor” care te împing spre ticăloșie nu le pasă ce se va alege de tine. Dar tot ceea ce faci se acumulează în tine, iar în momentul în care s-a ajuns la preaplin, viața îți va deveni un haos.

Articolul de azi este despre cum suntem împinși, într-un mod ticălos, spre o auto-sabotare a propriilor vieți prin „sărirea peste etape” efectuată în același timp în care societatea face totul pentru a te menține la naivitatea și idealismul adolescenței. Este un articol despre manipularea cea mai parșivă care, pentru unii, ia sfârșit atunci când, într-o dimineață, trezindu-se, conștientizează cu îngrijorare că le-a trecut tinerețea, fără să fi făcut nimic. Că au crezut întotdeauna că sar etapele pentru a scurta „drumul spre succes” în timp ce le-a trecut viața. Și, în timp ce prieteni de-ai lor vorbesc despre nepoți, ei n-au cunoscut nici ce-i aia o soție, un copil, o familie. Acela e momentul în care apare fenomenul „preaplinului”, când toate consecințele actelor tale din trecut încep să-ți revină în memorie, târându-te într-o serie nesfârșită de regrete, într-o cavalcadă a sentimentelor jenante care, iată, n-au murit, ci au persistat, fiind mai vii și mai dornice de răzbunare ca oricând. Aceștia sunt fericiții, cei care încă mai au o bucată de viață în față pentru a putea să se împace cu ei înșiși și cu ratarea vieții care-i apasă. Nefericiții sunt cei care, mai mult sau mai puțin conștienți, au o iluminare doar înaintea momentului dinaintea marii treceri. Atunci apare întrebarea „ce anume am făcut eu cu viața mea?”, iar răspunsul „NIMIC” este probabil cea mai sfâșietoare și tragică despărțire conștientizată, întrucât știi că „nu ți-a mai rămas timp”, deci nimicul este unica ștampilă pe care-ai pus-o fără să-ți dai seama pe întreaga viață pe care-ai trăit-o.

Caută să nu ajungi în situațiile descrise. Caută să fii mândru de tine în orice moment, astfel încât să nu ajungi niciodată la manifestarea fenomenului de „preaplin”. Și, mai ales, nu cădea în naivitatea de a crede că acum, ca efect al dezvoltării, există „soluții pentru orice”. Aiurea, cu cât „progresăm”, cu atât există soluții pentru din ce în ce mai puține probleme. Și asta pentru că problemele vechi ale omului vor rămâne mereu nerezolvate, în timp ce societatea care progresează aduce cu sine alte probleme pentru care nu are soluții sau, în cazul fericit, găsește soluții limitate. Dacă citești undeva că s-a găsit o metodă revoluționară de a trata cancerul, gândește-te că în trecut cancerul era o boală marginală, aproape rară. Comunismul de la noi (care era o societate la fel de progresistă ca cea de azi) ne-a lăsat cu o rată de incidență insignifiantă a cancerului. Acum s-a ajuns la niște valori de neimaginat. La fel și cu diabetul. În perioada comunistă era ceva atât de rar, încât puteai să trăiești o viață întreagă fără să auzi denumirea bolii. Au fost necesari doar 10 ani – anii ’90 – pentru ca în anul 2000 diabetul să explodeze la 6% din populație. Știți la ce nivel este acum? 12%! Și-aici vorbim de diabetul conștientizat, întrucât sunt mulți oameni care trăiesc cu boala fără să aibă habar de ea.

Așadar, ce e necesar să înțelegem din expozeul de azi? Un fenomen simplu, manifestat peste tot în lume deja de sute de ani: inventarea unui fals război între generații ca vector prin care stângismul reușește să provoace dezordine socială și menținerea unei permanente stări de haos. De ce? pentru că o ideologie strâmbă precum a sa nu are cum să supraviețuiască într-o societate ordonată, care-și trăiește viața armonios. În sine, constatăm că inclusiv denumirea de „război între generații” e una stupidă: de ce te-ai răzvrăti împotriva părinților sau a bunicilor tăi? Dacă la rândul tău ai fi părinte, ai ști că unicul obiectiv al generațiilor vechi este acela de a lăsa copiilor tot ce e mai bun, de a urmări să le facă viața mai ușoară. Așa că a te lupta cu cei mai în vârstă – care înainte formau „Sfatul Înțelepților” – e o prostie în sine, prin care îți tai creanga de sub picioare.

Mecanismul însă este unul subtil, de-a dreptul demonic. Iei tinerii de la vârste din ce în ce mai fragede, îi convingi că „ăi bătrâni au ceva cu ei” și-i împingi într-o luptă inutilă. Luptă din care sunt eliminați atunci când se dumiresc și constată că deja sunt bătrâni și alți tineri luptă aberant împotriva lor, a celor care „au pus umărul la cauză” și care și-au sacrificat viața pentru ea. Dar care-i cauza? Nu, niciodată nu e cea afișată, aia e doar iluzia. Motivul e mult mai simplu: adevărata cauză e pierzania, pierzania de sine, iar cauza afișată e cel mai scurt drum al momentului spre pierzanie.

Ești tânăr? Ai grijă ca acel omniprezent îndemn cum că „acum e rândul tău” să nu se refere la propria ta pierzanie. Aici e pericolul și de aceea este necesar să fii vigilent! Altfel te îngropi în marea masă a proștilor care cad în această capcană.

Iar când ți se strecoară slogane despre carieră și realizare, înțelege că e un nonsens. Nu există realizare prin muncă, asta doar la comuniști, la protestanți și la șintoismul degenerat de Restaurația Meiji din Japonia. Munca e una, realizarea ta ca om alta. Separă-le și nu te lăsa pradă iluziilor în care ești îndemnat să crezi de cântecele de sirenă ale ideologiei omniprezente!

Autor: Dan Diaconu

Citiți și:
Îndemnul către tineri al lui Mihai Eminescu
Rețelele de comunicare virtuală – cancerul digital care înghite conștiința copiilor sub ochii noștri

yogaesoteric
4 iulie 2025