De ce ni se pare grea dragostea?

Interviu cu părintele Gabriel Grigorescu

Întrebare: Părinte, am primit de la Hristos porunca de a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine. De ce ne este atât de greu să iubim?

Răspuns: În primul rând, porunca este menită să ne facă să fim mai conștienți de ce presupune dragostea, pentru că în raport cu Dumnezeu putem să fim foarte subiectivi și poate să fie ceva mai degrabă la nivel teoretic, în sensul în care am auzit de multe ori oameni spunând că Îl au pe Dumnezeu în inima lor, sau că Îl iubesc pe Dumnezeu, sau că sunt oameni buni, pentru că se raportează exclusiv din punct de vedere teoretic, subiectiv.

În momentul în care însă, imediat, în al doilea enunț, ți se spune: „Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți”, îți dai seama că dragostea-i pusă la încercare și că s-ar putea să nu fie atât de ușor să iubești pe cât gândeai tu, atunci când te raportai exclusiv la Dumnezeu. Când îl vezi pe aproapele tău, cel pe care îl judeci, cel cu care te confrunți, cu care poate ai intrat într-un conflict, atunci îți dai seama cât de greu este să iubești. Mai ales astăzi, pare că s-a demonetizat cuvântul acesta, dragoste. Este folosit excesiv și sunt sintagme cum este acest citat, după Fericitul Augustin: „Iubește și fă ce vrei!”, care este folosit ca o îndreptățire pentru ca fiecare să își trăiască viața mai ales în baza instinctelor primare, fără să țină cont de nicio rânduială venită din experiențele anterioare ale oamenilor, cu privire la ce ar fi bine să facem, fără să țină cont de rigorile Bisericii.

Există mai multe cauze pentru faptul că dragostea ni se pare ceva greu. Pe de-o parte, suntem imaturi și robi ai instinctelor de conservare, robi ai patimilor, și atunci toate aceste aspecte ne pun într-un conflict direct cu cei din jurul nostru, care și ei, la fel, din imaturitate, din cauza mândriei, din cauza patimilor, nu pot iubi. Și atunci dragostea pare să fie ceva foarte dificil.

Dragostea este în același timp și un dar de la Dumnezeu, și vedem că, dacă nu ne acoperă harul lui Dumnezeu, este posibil să nu putem iubi. De multe ori, oamenii, într-o anumită stare sufletească, descoperă dragostea. Într-un moment în care poate nu se așteaptă, într-un moment în care, după un conflict îndelungat sau după o stare sufletească nefastă, poate spovedindu-se, poate participând la o slujbă în biserică, poate după o analiză a propriilor neputințe, a greșelilor asumate, a greșelilor personale și a erorilor de judecată, după aceea, harul lui Dumnezeu îi luminează și simt o dragoste care îi surprinde și pe ei. Mai mulți oameni mi-au povestit și am simțit și eu aceasta: o dragoste față de o persoană la care nu te așteptai, o dragoste platonică, spun, la care nu te așteptai și un sentiment care te bucură, și care dă o noblețe ființei tale, sufletului tău.

Semnele dragostei adevărate

Î.: Cum știm că avem dragoste, pentru că este posibil doar să ni se pară că avem dragoste, dar în fond să nu avem?

R.: După cum spune Sfânta Evanghelie, pomul se cunoaște după roade și dragostea se vede tot așa, după roade. Acum, mi se par cuvintele mele destul de neputincioase, mai ales că îl avem pe Sfântul Apostol Pavel, care are acel frumos imn al dragostei, în care detaliază toate felurile în care se manifestă dragostea, felul în care lucrează iubirea, de ce se bucură dragostea. Mi-l aduc aminte pe Părintele Arsenie Papacioc, care tot timpul sublinia, din Cuvântul Sfântului Apostolul Pavel: „Dragostea nu se bucură de nedreptate, se bucură de adevăr”. Deci, nu ai cum să nu-ți dai seama când iubești, pentru că avem conștiința, avem glasul lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu cu care am fost creați și care ne spune, ne avertizează când este vorba de dragoste sau nu.

În particular, în momentul în care celălalt contează mai mult poate, câteodată, decât propria ta persoană, în momentul în care ești dispus să lași de la tine, să renunți la tine, să te transformi din cauza celuilalt, din cauză că prețuiești trăirea celuilalt, viața lui, binele lui, în mod clar este vorba de dragoste. În momentul în care te bucură prezența altuia, este clar că este vorba de dragoste. Aspectele acestea dau o noblețe care este unică în trăirea umană, adică te fac să trăiești într-un fel, să te simți într-un fel în care viața ta are sens și, cu adevărat, viața pare că merită a fi trăită, având aceste sentimente de dragoste. Dragostea este darul lui Dumnezeu, și în mod indiscutabil, este unul dintre cele mai frumoase aspecte pe care un om le poate experimenta în viața sa.

Î.: Probabil că mulți dintre noi am avut momente în care am urât pe cineva. De ce Sfântul Ioan Evanghelistul îi numește pe cei care au ură „ucigași de oameni”? Este un cuvânt greu.

R.: Este un cuvânt greu, dar, în același timp, este de natură să fie ca un duș rece, să ne trezească, să ne dăm seama, după cuvintele Mântuitorului, că cel care a gândit păcatul l-a și săvârșit. Vedeți că fariseii și cărturarii, contemporanii Mântuitorului, erau formaliști în general și urmăreau foarte mult litera Legii, fără să fie atenți la duhul Legii. Și atunci Mântuitorul, tot așa ca un duș rece, cu un cuvânt foarte greu, le spune clar: „Dacă voi ați gândit, este ca și cum ați fi săvârșit păcatul!” Tocmai ca să-i forțeze într-un fel să-și dea seama că nu e cazul să se rezume la litera Legii, să depășească această fățărnicie, ipocrizia. Și atunci și pentru noi este acest cuvânt, ca să ne trezească și să ne dăm seama că, dacă în sufletul nostru simțim ură față de cineva, este ca și cum l-am fi omorât. Biserica, de-a lungul celor 2.000 de ani de la Hristos și până astăzi, permanent ne avertizează cu privire la resentimente, la ură. Și cred că este un păcat grav, opritor chiar și de la Sfânta Împărtășanie, să urăști pe cineva.

Tradiția Bisericii este că nu poți aduce nici măcar darul tău la Sfântul Altar, cumva nu este primit să aduci la Sfântul Altar, dacă urăști pe cineva. Mi-aduc aminte, iarăși, de Părintele Arsenie Papacioc, care probabil, îmi dau seama acum, din cauza dificultăților prin care a trecut în cei 14 ani de închisoare și a dificultăților pe care le-a trăit în anii de după ieșirea din închisoare, când a fost urmărit de securitate, prigonit, avea aceste cuvinte cu privire la ură. El a stat în închisoare cu oameni care îi doreau moartea la propriu și după aceea s-a petrecut ca, din apropiații săi, să fie delatori, să fie oameni care l-au denunțat la Securitate. Și atunci, la Părintele Arsenie, ura nu era ca la noi, un capriciu, ceva care îți vine pentru un conflict minor, ci era o relație cu un om care era alături de tine și care își propunea să te omoare sau să-ți facă rău. Și el zicea: „Domne’, dacă nu poți să-L iubești din prima, măcar pentru început să-ți fie indiferent. Și atunci ești deja cu piciorul pe prima treaptă.” Adică, părintele gândea niște modalități prin care noi să urmărim, dacă nu putem să ne iubim vrăjmașul, măcar să fim în poziția în care nici nu-l urâm și acesta să fie pământul din care să răsară mai târziu dragostea.

Fără iubirea vrăjmașilor nu putem primi harul lui Dumnezeu

Sfântul Siluan Athonitul ne avertizează că, fără să ne iubim vrăjmașii nu putem să primim harul lui Dumnezeu. Acesta nu se poate sălășlui în mijlocul nostru. Aceste cuvinte, în sufletul nostru, nu e cazul să ne facă să deznădăjduim, să ne gândim: „Eu sunt atât de jos, am resentimente pentru chestiuni mărunte, pentru capricii. Cineva mi-a greșit cu ceva, mi-a tăiat calea cu mașina sau poate m-a jignit sau poate s-a uitat urât și eu imediat am resentimente. Deci dacă eu sunt la nivelul acesta și Sfântul Siluan spune că nu vom putea primi harul lui Dumnezeu, dacă nu ne iubim vrăjmașii, înseamnă că nu voi avea niciodată o șansă de a crește cu adevărat duhovnicește.” Nu este așa! Iubirea de vrăjmași este, dacă vreți, vârful unui munte, este un Everest, e ceva dificil de urcat, dar este neapărat necesar să ne propunem și să ne dăm seama că această problematică a dragostei și a urii este ceva central, nu doar în învățătura creștină, ci în viețuirea oricăruia dintre noi. Dar, divaghez puțin, o problemă generală a condiției umane este aceea că noi ne propunem de cele mai multe ori doar să supraviețuim, adică doar să ne treacă viața fără prea multe probleme.

Și dacă este să facem ceva de ordin duhovnicesc, să mergem la biserică, să ținem post, le facem doar la minima rezistență, doar cât să ne facem datoria, să fim și noi în rândul lumii. Dar această supraviețuire este o îngropare a talantului, ca să facem o mică referire la parabola talanților. Este necesar ca permanent, vedem asta din scrierile Părinților Bisericii, din predicile lor, să urmărim să creștem, să urcăm cât mai mult și cât mai repede, pentru că viața este scurtă. Și atunci această problematică a dragostei și a urii este ceva central.

Î.: Tot Sfântul Ioan Evanghelistul spune că „dacă cineva iubește lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (Ioan 2:15). Pare o contradicție între această învățătură și porunca de a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine.

R.: E posibil ca Sfântul Ioan să se refere la lume ca la această viețuire păcătoasă și la felul în care noi ne lipim cu inima de viața noastră, la felul în care principala noastră preocupare este să trăim cât mai bine, ca niște bon viveur-i, să avem o viață cât mai bună, să ne fie cât mai bine, să beneficiem de toate aspectele bune și frumoase pe care ni le oferă lumea la nivel trupesc, la nivelul instinctelor, la nivelul unei viețuiri primare. Și dacă iubești mai mult aceste aspecte, apare o incompatibilitate cu dragostea Tatălui.

Însăși ideea de post este această renunțare puțin la lume. Toți Părinții duhovnicești care au ajuns la o maturitate duhovnicească, la o înțelegere a Voii lui Dumnezeu, la o relație cu Dumnezeu, la o vedere a energiilor necreate ale lui Dumnezeu și la o experiență personală cu Dumnezeu, au plecat de la o renunțare la lume. Au plecat de la post, au plecat de la renunțare. Mulți dintre ei s-au retras și la propriu, în pustie, într-un loc în care cumva să fie închiși senzorial față de lume. Nu poți sluji, spune Mântuitorul, la doi domni. Deci nu putem să fim în același timp și cu lumea și cu Dumnezeu. Asta, bineînțeles, nu înseamnă că e necesar să ne flagelăm, pentru că avem familii, avem copii, trăim în lume, avem servicii, suntem la școală, dar, până la urmă, ține și de o ierarhie. Ce prețuim mai mult și ce punem înainte? Care este lupta noastră sufletească?

Citiți și:
Andrei Marga: Despre iubirea creștină
Nimeni nu poate cunoaște de la sine ce este iubirea lui Dumnezeu, dacă nu-l învață Duhul Sfânt

yogaesoteric
18 mai 2025