Exerciţii de sinceritate. Pericolele nebănuite ale făţărniciei

de Mălina Chirilă

 Motto:
„Este o stare cumplită pentru fiinţa umană. Un asemenea om se păcăleşte şi joacă un teatru penibil.
Mai ales ego-ul său este prezent şi se exacerbează.”
prof. yoga Gregorian Bivolaru 

Neîntâmplător, cuvântul „făţărnicie” provine de la „faţă”. Până îşi atinge omul propria esenţă, ego-ul îi dă ghes să se comporte împotriva firii sale, să-şi ia o altă înfăţişare, pentru a părea mai bun sau mai important în ochii celorlalţi. Individul urmează deseori acest imbold nefast, căzând pradă dorinţei de a fi considerat excepţional. Uneori îşi dă seama de asta, dar îşi găseşte tot felul de scuze, dar de cele mai multe ori o face chiar inconştient.

Există mai multe tipuri de făţărnicie. În general, când ne gândim la prefăcuţi, ne apare în minte o persoană care-şi foloseşte măştile pentru a obţine beneficii, un cinic a cărui deviză este „scopul scuză mijloacele”. Ei pot să-i păcălească o vreme chiar şi pe cei mai inteligenţi oameni. Dar nu pot păcăli la infinit. La fel ca în povestea despre un maimuţoi şi un măgăruş, prieteni foarte buni. Măgăruşul îşi spunea mereu că nu e prea deştept şi de câte ori trebuia să ia decizii se baza pe amicul său. Aşa că era sfătuit să aducă de la piaţă banane şi nuci, să-l care pe maimuţoiul cel vioi, care pretindea că este bătrân şi bolnav, să facă tot felul de lucruri pe care măgăruşii nu le fac de obicei.

Într-o zi, maimuţoiul a găsit o blană de leu şi i-a cerut măgăruşului să se dea în glumă drept stăpânul animalelor, iar maimuţoiul să joace rolul celui mai apropiat şi devotat supus, mâna sa dreaptă. Măgăruşul s-a codit cât s-a codit, dar până la urmă a acceptat, pentru că avea încredere deplină în prietenul său. Maimuţoiul a convins apoi toate animalele din pădure să se supună poruncilor sale, căci juca rolul mesagerului care cere să se facă ceva în numele stăpânului. Cu ajutorul măgăruşului îmbrăcat în piele de leu, a reuşit să se facă ascultat foarte repede şi tot amâna momentul în care să dezvăluie „gluma”. Dar într-o bună zi, vulturul uriaş care era duşmanul leului a făcut un popas în pădure. Când a aflat că maimuţoiul era mâna dreaptă a stăpânului animalelor şi mesagerul acestuia, s-a repezit asupra lui şi l-a mâncat.

De dragul avantajelor personale

La început astfel de făţarnici pot părea strălucitori. Nici nu-i de mirare, căci, după câte spunea Edmund Burke, „făţărnicia îşi permite să promită lucruri magnifice, pentru că, netrecând niciodată mai departe de promisiune, nu trebuie să dea, de fapt, nimic”. Cuvintele cuiva care ne oferă marea cu sarea ne gâdilă auzul şi ne stârnesc imaginaţia. Ah, ne este prieten bun, ne iubeşte, şi-ar da şi viaţa pentru noi, o să fim mereu împreună! Pentru o vreme, prefăcutul o să dea impresia că e cu adevărat inimos şi bineintenţionat. Dar cu timpul vedem că lucrurile nu stau chiar aşa. Se angajează să lucreze voluntar în cadrul unui proiect care foloseşte unui grup mare de oameni? Când ar trebui să înceapă îşi dă seama că e musai să-şi mai ia o slujbă, pentru că nu-i ajung banii, aşa că nu mai are timp şi pentru voluntariat. Îţi declara afecţiunea lui eternă? Te caută numai când are nevoie de tine, dar e de negăsit când tu ai nevoie de sprijin sau măcar de o îmbărbătare. Eşti într-o perioadă în care testele spirituale se ţin lanţ? Doamne fereşte să te bizui pe susţinerea lui fraternă, pe obiectivitatea şi pe discernământul lui. „Nu, nu pot să te ajut. Nici eu nu ştiu de ce. Aaaa! Mi-am adus aminte. Am foarte multă treabă. Realmente. Şi mi-au venit rudele din străinătate. Şi trebuie să le fac de mâncare. Şi… ţi-am zis că mi-a murit furnica?… Aveam o furnică, ţineam foarte mult la ea, parcă era copilul meu şi a murit. Acum sunt în doliu, nu pot să te ajut nici azi, nici mâine, nici poimâine…”

Făţarnicii nu pot să-ţi fie cu adevărat prieteni. Se tem de trădare: fie că tertipurile lor vor fi scoase la iveală, fie că ceilalţi se vor folosi de ei. Dacă nu e şansa să fie trădaţi, atunci „prietenii” sunt victime perfecte, pentru că lumea se împarte, în viziunea făţarnicului, în două categorii: cei care profită şi cei de pe urma cărora se profită. Vor minţi în ambele cazuri, fie pentru a-şi acoperi greşelile şi a le face să pară bine justificate, fie pentru a obţine, din nou, ceva. În timp însă, cei din jur vor înţelege cum stau lucrurile şi nu numai că făţarnicul nu va mai putea să-şi aplice planurile de a profita de pe urma celorlalţi, dar va fi şi ocolit şi privit cu scepticism. Oricât de mult ar susţine că s-a transformat. Ceilalţi vor crede că e un nou truc din arsenal pentru a-i păcăli. E foarte greu pentru un mincinos să ajungă să i se dea din nou crezare.

Acest tip de făţarnici nu-şi dau seama că, de fapt, câştigul obţinut astfel nu-i ajută prea tare. Chiar dacă reuşesc, să zicem, să capete admiraţia celorlalţi, nu se vor putea bucura de ea. Vor fi prea ocupaţi să mintă în continuare pentru a menţine iluziile pe care le-au creat, de teama ca nu cumva ceilalţi să-şi schimbe părerea despre ei. Culmea este că aceleaşi avantaje pe care le obţin prin falsitate le-ar putea obţine aproape sigur prin sinceritate.

În general, făţarnicii de acest fel şi spiritualitatea autentică nu se prea intersectează, decât dacă spiritualitatea e încă o armă din „arsenalul” lor. E imposibil să aspiri cu toată fiinţa spre realizări spirituale, spre samadhi, spre Dumnezeu şi în acelaşi timp să cauţi să înşeli, să păcăleşti, să strângi un minim de beneficii cu un maxim de efort şi meschinărie. Spre deosebire de celelalte tipuri de făţărnicie, acesta este complet voluntar, planificat şi conştient. Dacă suntem lucizi şi sinceri cu noi înşine, îl putem repera şi chiar renunţa la un asemenea mod de a relaţiona cu ceilalţi.

Minciuni de teama respingerii 

Moliere spunea că făţărnicia este un viciu la modă, iar viciile la modă sunt luate drept virtuţi. Acesta este cel de-al doilea tip de făţărnicie: cea socială. Sunt multe cazuri în care oamenii se prefac prietenii cuiva, pentru a le mărturisi altora că de fapt detestă acea persoană. Multora li se pare normal, ba chiar admiră faptul că pot minţi cu zâmbetul pe buze, prefăcându-se că simpatizează pe cineva. Unii însă nici nu le observă duplicitatea. Această atitudine este câteodată considerată chiar politicoasă. Dar politeţea înseamnă să ne comportăm cu amabilitate chiar dacă nu ne place în mod special cineva, nu să linguşim şi să ne dăm drept cei mai buni amici.

Tendinţa de a ne purta uneori chiar contrar sentimentelor noastre în faţa celorlalţi poate să îşi aibă originea în teama de a nu fi acceptaţi aşa cum suntem. Ni se pare că nu suntem destul de buni sau destul de extraordinari pentru ceilalţi. Poate ceva din felul nostru de a fi nu corespunde cu ideile grupului din care facem parte şi atunci ne prefacem pentru a rămâne în grupul în care ne dorim să fim. Unii cred chiar că e mai bine să nu-şi exteriorizeze adevăratele păreri şi sentimente pentru ca ceilalţi să nu îi poată răni. Ei spun că mai bine pretinzi că eşti aşa cum şi-ar dori ceilalţi să fii pentru ca ei să nu aibă motive să sară asupra ta. În anumite cazuri, făţărnicia este chiar regulă de comportament. „Cei mai mulţi oameni au văzut lucruri mult mai şocante în viaţa privată decât cele de care se arată şocaţi în public”, spunea Edgar Watson Howe.

În anumite grupuri unele fapte sau idei sunt deseori condamnate de toţi membrii… chiar şi de cei care sunt de acord cu ele! Atunci, această minciună este încurajată şi de presiunea celorlalţi din grup: cum să fii tu de acord cu un lucru pe care toţi îl comentează negativ? Asta ar însemna ca, prin extensie, şi tu să fii rău. Dacă de exemplu câteva persoane privesc un film în care se desfăşoară o scenă erotică foarte frumoasă şi majoritatea etichetează acea scenă drept „vulgară”, ceilalţi, dacă nu sunt foarte fermi în ideile lor, vor vorbi împotriva ei, chiar dacă le-a plăcut. „Foarte vulgară scena, nu-i aşa? Demnă de un film XXX! Cum, ţie ţi-a plăcut?! A, nu? Am crezut o clipă că da şi mă gândeam că-mi pierd stima pentru tine. Ei, glumesc. A, zici că nu trebuia băgată scena aici, aşa ziceam şi eu. Lumea ar fi mai bună fără aşa ceva, nu crezi? NU?! A, ba da, aşa crezi şi tu, numai că glumeai cu mine. Ştiam eu.”

Compromisuri pentru a fi recunoscuţi în ierarhie

Din nevoia de a fi acceptaţi, de a fi priviţi ca inteligenţi sau virtuoşi, prefăcuţii sociali îşi pun o mască şi pretind a fi altfel decât sunt cu adevărat. Pentru ei făţărnicia e regulă de comportament. Dacă nu au aceeaşi părere ca prietenii lor, nu contează. Se prefac. Exprimă cu multă patimă părerile grupului, oricare ar fi ele. Aşa se străduiesc să demonstreze că sunt inteligenţi şi au un cod moral adecvat. Dar dorinţa de a părea inteligenţi ne face deseori să nu putem fi astfel, spunea cineva. Cel care îi urmează mereu pe ceilalţi când vine vorba de a judeca, renunţă la propriile sale gânduri şi îşi foloseşte toate forţele şi energia pentru a-şi face masca credibilă. Este normal atunci ca adevărata sa fiinţă să aibă de suferit. În primul rând, mai are prea puţin de investit pentru sine, iar în al doilea rând, se neglijează în favoarea acceptării condiţionate a celorlalţi.

O altă problemă, la care se gândesc prea puţini dintre prefăcuţii sociali, este următoarea: cât de tare poţi să spui că eşti prieten cu cineva când trebuie mereu să pretinzi că eşti altcineva şi să fii de aceeaşi părere cu prietenul tău? Poate să se numească cu adevărat prietenie dacă ideile diferite te pot arunca în dizgraţie? Nu poţi să spui că o amiciţie legată de mâini şi de picioare cu diferite convenţii este adâncă. Dacă se destramă, s-ar putea să descoperi că n-ai pierdut atât de mult pe cât credeai că vei pierde. Desigur, politeţea şi sentimentele celuilalt trebuie respectate, a le arunca la gunoi „pentru că ar însemna să ne prefacem” este o prostie. Să spunem că nouă ne place extraordinar de tare o cântăreaţă, iar prietenul nostru nu poate suporta acea persoană. Este făţărnicie să declarăm că nici noi nu putem s-o înghiţim, dar este nepoliticos şi lipsit de sensibilitate să-i vorbim în continuu de ea. O idee ar fi ca pur şi simplu să nu aducem prea des vorba de ea.

Oricare ar fi motivul pentru care doreşti să te prefaci că eşti altcineva, e mai uşor să renunţi la un asemenea impuls când cresc încrederea în sine şi curajul. Altfel nu-ţi prea vine să zici ce ai pe suflet şi să recunoşti că ai păreri diferite. Dacă eşti sigur pe tine şi îndrăzneţ, nu-ţi faci griji că lumea ta se va dărâma în urma unei mărturisiri de neapartenenţă la curentele de gândire din comunitate. Adaugă şi centrarea în sine la cele două calităţi şi măştile încep să dispară în favoarea dezinvolturii şi a libertăţii. În locul tendinţei către exterior care dictează să ne acomodăm la modul de a gândi al celorlalţi şi să ne comportăm cum îşi doresc ei să ne comportăm, se amplifică o tendinţă către interior, către a fi noi înşine. Atunci vor apărea şi cei care să ne accepte aşa cum suntem, să ne fie cu adevărat apropiaţi, cu care să împărtăşim sincer aspiraţiile, dorinţele, ideile noastre despre lume. În schimb, dacă pretindem că suntem altcineva, ei ne vor ocoli, simţindu-ne falsitatea. Făţarnicul social, care pretinde pentru a urca pe scara „respectabilităţii”, îşi pune sufletul pe masă şi îi lasă pe ceilalţi să îl cizeleze după propria lor imaginaţie sau dorinţă. În schimb, ar putea să ia el dalta în mâini şi să se modeleze conform aspiraţiilor şi vocii sale interioare.
 
Ghidul spiritual demască tertipurile ego-ului

Nietzsche spunea odată: „Minciuna cea mai comună este cea prin care omul se minte pe sine; a-i minţi pe alţii este relativ o excepţie.” Până acum am vorbit de făţărnicia faţă de ceilalţi. Ce se petrece însă atunci când suntem făţarnici faţă de noi înşine?

Deseori pretindem în sinea noastră că suntem excepţionali, putem face orice, suntem cei mai grozavi, cei mai frumoşi, cei mai cei! Facem asta intuind în adâncul sufletului că nu este adevărat. Ne umflăm în pene pentru a ne simţi cei mai buni, cei mai nedreptăţiţi dintre toţi – pentru că fiind cei mai buni, ar fi normal să avem parte de tot ce e mai bun, nu? – cei mai excepţionali din galaxia natală. Ne este foarte greu să ne vedem propriile greşeli, propria prostie. Aproape tot timpul, ceilalţi sunt de vină. La cursul de yoga săptămânal sau în tabăra de vară ne sar în ochi tocmai colegii care lucrează prea încordat asane sau fac tapasurile cu o atitudine egotică, cei care moţăie în meditaţie, tocmai când, în timpul meditaţiei, ne aruncăm şi noi privirea prin sală. Ne indignează cei care surâd condescedent şi dau sfaturi spirituale, dar nu prea emană afecţiune… Numai noi suntem în comuniune cu îngerii şi mereu fără de prihană.

Foarte rar ne judecăm după aceleaşi standarde după care îi judecăm şi pe ceilalţi. Ceea ce numim păcat la alţii, numim „experiment” la noi, era de părere Ralph Waldo Emerson. Sau, după cum atrăgea mucalit atenţia un autor anonim, mulţi cred că răul nu e rău dacă e făcut de oameni aşa de drăguţi ca noi. Ne e teamă să ne privim în ochi şi să ne vedem toate slăbiciunile şi greşelile. Preferăm să ne considerăm invincibili şi extraordinari. Atunci când cineva ne dezvăluie adevărata noastră faţă, sărim ca arşi, susţinem că suntem nedreptăţiţi, citiţi prost. Nu suntem aşa! Noi ne cunoaştem, noi suntem complet altfel. Suntem modeşti, de altfel, nu vă spunem adevărul: că Soarele ne străluceşte în frunte, Luna ne-a dat razele ei să ni le punem în jurul capului şi suntem, de fapt şi de drept, singurii care ştiu cu adevărat cum stau lucrurile. V-am spus noi vreodată asta? Nu. Dar aşa este.

Cu cât eşti mai sus pe o scară sau alta de valori, cu atât mai tare se confirmă în mintea ta „adevărul”. Un mare instructor de yoga, spre exemplu, stăpân în domeniul cunoaşterii ezoterice, va considera la degetul mic tot felul de lucruri, în viziunea sa mult mai simple chiar decât cele pe care le-a învăţat de la ghidul lui spiritual: va ştii să „aprecieze adevărata spiritualitate”, va fi „cel mai umil discipol din lume”, e sigur că ar şti cum… „să revoluţioneze” învăţămintele primite „prin ideile sale inovatoare”… Este posibil ca nici măcar să nu-şi dea seama că se minte singur. Pe o cale spirituală, lucrurile pot deveni grave. Cu cât acumulezi mai multe experienţe, stări şi cunoştinţe, cu cât oamenii îţi spun mai des că eşti foarte aproape de Dumnezeu, cu atât mai mare e riscul să ignori vocea care strigă din tine că nu e chiar adevărat, nu ai atins chiar eliberarea ultimă, nu încă.

Dumnezeu ne aşteaptă în Adevăr

Maestrul vine în sprijinul acestei voci. El nu te va încuraja să te minţi singur, ci va acţiona astfel încât să-ţi dărâme falsele impresii pe care le ai despre tine şi te va ajuta să separi ceea ce este adevărat de ceea ce e fals. Dar e greu să suporţi acest lucru. Ar însemna să recunoşti că te minţeai singur, să renunţi la tronul pe care ţi l-ai construit… şi chiar să nu mai pari atât de grozav în ochii celorlalţi. Tocmai tu!

Însă ego-ul mai are arme de apărare, cu care să te poţi minţi în continuare. „Nu e adevărat,” spune el, „uită-te cât de multe lucruri ai aflat. Ai avut atâtea stări ieşite din comun, experienţe paranormale, de toate! Ai trăit stări de comuniune profundă cu Dumnezeu! Cine a mai trăit atâtea? Uită-te, şi ceilalţi recunosc acest fapt. Doar el nu vrea să vadă cât de mult ai înaintat. Poate e orb. Poate că întotdeauna a fost cam orb, dar tu erai prea mic pentru a vedea asta.” Aşa că îţi şopteşti singur în ureche tot felul de vorbe dulci, păcălindu-te cât poţi ca să nu fi pus în faţa adevărului. De fapt atunci nu lupţi împotriva maestrului, ci împotriva propriului tău Sine. Pentru că ego-ul se simte ameninţat, îşi pune la bătaie toată subtilitatea pentru a supravieţui. Arunci vina în jur: maestrul nu te înţelege. El este cel care nu vede cât de extraordinar eşti! Toţi ceilalţi o văd deja, doar el nu. Problema se află sigur la el.

Ego-ul are multe măşti cu care încearcă să te fure în peisaj şi să te abată de la calea ta. Îţi va găsi scuze pentru defecte cu atât mai eficiente cu cât are mai puţine de scuzat. Te va încurca în propriile tale feţe. Nu-ţi vei da seama că el se află în spatele tuturor acestor lucruri. Vei crede că scuzele greşelilor tale sunt mai mult decât justificate, că sunt reale şi le-ar folosi chiar şi un maestru. Trebuie să fii foarte atent pentru a vedea că te înşeli.

Să ne privim cât de obiectiv posibil, să ne analizăm şi să vedem care sunt tendinţele noastre de făţărnicie. Cu alte cuvinte, să observăm unde ne minţim singuri, unde încercăm să ne păcălim, să pretindem faţă de noi că suntem altceva decât în realitate. Chiar faptul de a vedea adevărul şi a identifica tendinţa de autopăcălire ne va ajuta să ne oprim mult mai uşor. Dacă n-am şti cum arătăm, am putea să ne convingem singuri că avem ochii violeţi, dar odată ce-i vedem într-o oglindă şi sunt verzi, căprui sau albaştri, nu mai putem decât cu o încăpăţânare extraordinară să ne repetăm că sunt violeţi. Dar dacă pentru noi e aşa de important ca ochii să fie violeţi, s-ar putea la început să ne vină să spargem oglinda pentru îndrăzneala de a ne fi spus altceva.
E dificil să încetezi să te minţi singur. Dacă îi minţi pe ceilalţi, o faci pentru ca ei să te accepte. Dacă te minţi pe tine, o faci pentru ca tu să te accepţi. Vrem să fim extraordinari mai ales pentru noi înşine, pentru că ne este greu să ne acceptăm defectele şi să ne respectăm chiar şi în perioadele când nu ne aflăm pe culme. Poţi să iubeşti un căţeluş prăpădit şi prostuţ de pe stradă, dar dacă te uiţi în oglindă şi vezi un căţeluş prăpădit şi prostuţ, adesea îţi vine să strigi de furie, de nemulţumire, pentru că tu trebuie să fii un lup mândru, dacă nu chiar leu.

Un prieten de-al meu are o vorbă. De fiecare dată când face remarci greu de înghiţit, pe care în sinea mea le simt adevărate şi totuşi îmi vine să le neg cu toată puterea, adaugă: „…dar nu pentru asta te iubim noi”. Sau, tradus mai pe larg, „noi te iubim oricum. Asta nu are importanţă, ţi-o spun ca să te ajut.” Când te iubeşti şi te accepţi până şi în ipostaza de căţeluş prăpădit, poţi începe să te transformi. Vezi ce anume te împiedică să devii ceea ce îţi doreşti să fii şi înlătură piedica. Cei care te iubesc cu adevărat ţi-au ghicit probabil defectul, chiar dacă l-ai dosit sub atâtea măşti. Oricum nu mai ai ce ascunde, iar ei te vor aştepta să te transformi potrivit idealurilor tale. Dumnezeu e mereu acolo şi te iubeşte, indiferent câte cusururi ai avea. Singura persoană care mai trebuie să te accepte şi să te adore aşa cum eşti… eşti tu.

Articol preluat din revista Yoga Magazin

yogaesoteric
9 noiembrie 2007

Also available in: Français