de profesor yoga Gregorian Bivolaru
Citiți partea a doua a articolului.
„Pleava lumii” îl adoră pe Dumnezeu
Enciclopedia rusă apărută la Sankt Petersburg în anul 1904 defineşte modul de viaţă al „celor care, însufleţiţi neîncetat de o iubire adâncă şi fără de măsură pentru Dumnezeu şi chiar pentru oameni, au adoptat o formă ascetică de pietate ce se numeşte nebunie, datorită devoţiunii faţă de Tatăl Ceresc. Cei care acţionează în felul acesta renunţă voit nu numai la orice confort, ci şi la aproape toate avantajele vieţii pământeşti.
Ei renunţă chiar şi la marea majoritate a bucuriilor şi a plăcerilor pe care le oferă viaţa într-o comunitate şi abandonează chiar binefacerile familiei. Printre altele, ei acceptă ca pe ceva firesc ipostaza aparentă a unui nebun. Nu mai respectă deloc convenienţele, nu manifestă în nicio situaţie genul obişnuit de ruşine şi mai mult decât atât, îşi permit adeseori să facă unele fapte care în ochii oamenilor obişnuiţi par revoltătoare sau scandaloase. Acestor asceţi, ce trăiesc într-o stare de detaşare exemplară, nu le este deloc teamă să spună adevărul gol-goluţ puternicilor acestei lumi. Ei îi acuză pe aceia care au uitat dreptatea lui Dumnezeu şi îi consolează pe toţi aceia care, plini de evlavie, dovedesc iubire şi respect pentru Dumnezeu”.
Cuvintele divin inspirate ale apostolului Pavel – din prima epistolă către Corinteni, capitolul 4, paragraful 10: „Luaţi aminte că noi suntem nebuni datorită lui Hristos” – au servit adeseori drept fundament şi sunt considerate o justificare pentru acest mod de a trăi.
Sfântul Simeon Salos citează aceeaşi epistolă către Corinteni, capitolul 1, paragraful 25 în care se spune: „Căci nebunia iubirii pentru Dumnezeu este întotdeauna plină de înţelepciune în comparaţie cu aşa-zisa înţelepciune a oamenilor”. Tot apostolul Pavel spune că rarele fiinţe umane însufleţite de o aşa-zisă stare de nebunie pe care o trezeşte iubirea pentru Tatăl Ceresc trăiesc în gloria dumnezeiască şi acceptă cu mult curaj toate afronturile, fiind adesea considerate impostoare, cu toate că în realitate sunt sincere.
Textul capital ce justifică un astfel de comportament rămâne prima epistolă către Corinteni, capitolul 4, paragrafele 10-13. „Noi mărturisim că suntem nebuni pentru Hristos, atunci când voi păreţi a fi înţelepţi în Hristos. Noi suntem slabi, atunci când voi păreţi a fi tari. Voi sunteţi ţinuţi la loc de cinste, în vreme ce noi suntem acoperiţi de ocară.” „Până în clipa aceasta suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, fără un adăpost pentru totdeauna.” „Trudim cu mâinile noastre, iar de fiecare dată când suntem batjocoriţi binecuvântăm şi când suntem prigoniţi, răbdăm.” „Când suntem vorbiţi de rău ne rugăm la Dumnezeu, de aceea până în ziua de azi am ajuns să fim priviţi ca pleava lumii, lepădătura tuturor.”
Un text liturgic slav îi menţionează pe cei nebuni de iubire pentru Dumnezeu şi îi descrie în felul acesta: „După ce am ascultat şi am înţeles vocea apostolului Pavel, mărturisim că suntem nebuni în dragostea noastră arzătoare pentru Dumnezeu şi de aceea nu ne tulbură să fim crezuţi nebuni pe-acest pământ.”
Puritatea inimii te ridică deasupra legii
George Bertram ne avertizează că, pentru a înţelege aşa cum se cuvine termenul „nebun” folosit de apostolul Pavel, trebuie să ne amintim răsturnarea valorilor pe care Iisus a exprimat-o în Noul Testament. Apostolul Pavel nu are intenţia să modifice sensul cuvântului „nebun”, care exprimă o insultă în Vechiul Testament şi oglindeşte judecata batjocoritoare a lumii despre cei devotaţi întru totul lui Dumnezeu, iată de ce apostolul Pavel nu este deloc îngrijorat că ar putea fi considerat nebun.
Înţelepciunea misterioasă pe care o trezeşte în fiinţa umană iubirea năvalnică de Dumnezeu pare a fi o nebunie atunci când e privită prin ochii lumii noastre, căci tulburată de păcat, judecata comună este, cel mai adesea, superficială şi greşită, iată de ce înţelepciunea misterioasă ce se trezeşte prin iubirea năvalnică de Dumnezeu şi aşa-zisa înţelepciune omenească a lumii noastre sunt radical opuse. În asceza creştină a iubirii nebuneşti de Dumnezeu se subliniază adeseori importanţa nebănuită a liberului arbitru ca o condiţie a eliberării de orice constrângere prostească şi a conduitei superioare, inspirate în totalitate de Tatăl ceresc.
Libertatea şi perfecţiunile spirituale nu sunt separabile, aşa cum remarca la un moment dat sfântul Gregorie de Nisa: „Graţia dumnezeiască a libertăţii i-a fost acordată omului încă de la începutul lumii pentru binele divin ce se află de-a pururi înlăuntrul lui, să fie fructul voii sale.” Doar cei desăvârşiţi au devenit şi rămân pe deplin liberi. Noi accedem la starea de totală libertate pe care o au copiii lui Dumnezeu cu ajutorul pe care ni-l aduc poruncile formulate în scriptură, legile ecleziastice şi profane, regulile monahale, îndrumarea spirituală inspirată.
Cu toate acestea, creşterea profundă şi rodnică a fiinţei umane în care a înmugurit şi înfloreşte starea de puritate deplină a inimii, ne permite apoi să depăşim treptat legea. Cei care nu au păşit încă pe această treaptă se grăbesc să-i judece însă şi să-i considere nebuni pe cei care au atins deja starea de puritate deplină.
Un aforism fundamental al înţelepciunii spune: „Celui neprihănit, tot ceea ce este pur în propria sa fiinţă şi în tot ce-l înconjoară, îi apare în permanenţă pur.” Acest adevăr tainic este confirmat şi de dictonul: „Frumuseţea se află întotdeauna în ochii privitorului.”
Sfântul își binecuvântează duşmanii
Doar cei care se află deocamdată pe treptele inferioare ale cunoaşterii lui Dumnezeu şi cei imperfecţi au nevoie de legi şi de explicaţii detaliate ale scripturilor. În cazul rarelor fiinţe umane care îl iubesc într-un mod profund şi nebuneşte pe Dumnezeu, propria conştiinţă le este de-ajuns pentru a alege în tot şi în toate, binele dumnezeiesc. Acest aspect ne permite să înţelegem de ce un mare sfânt a spus: „Iubeşte totdeauna fără măsură şi fă ce vrei.”
Atunci când privim cu atenţie în jur, descoperim ce rapid devin hrană intelectuală valoroasă viziunile noi, grandioase şi pline de creativitate ale geniului, viziuni îmbrăţişate cu entuziasm, mai ales de cei cu adevărat capabili să le înţeleagă şi să le asimileze mesajul.
Astfel de nebuni ce se cufundă în iubirea profundă şi năvalnică pentru Dumnezeu manifestă o exemplară seninătate nu numai faţă de tot ceea ce excită în mod obişnuit simţurile, ci şi faţă de aspecte ale realităţii care pentru alţii sunt adesea insuportabile. Sfântul Simion afirma de pildă că nu era deloc tulburat când intra în băile comune rezervate femeilor, căci le privea întotdeauna ca pe nişte bucăţi de lemn.
Nebunii lui Dumnezeu înfruntă întotdeauna într-un mod misterios şi cu un curaj extraordinar frigul, zăpada, ploaia, bolile, foamea şi setea. Unii dintre ei merg pe apă întocmai ca Iisus, iau cu mâinile goale cărbuni aprinşi şi nu mai sunt deloc tulburaţi ori răniţi. Chiar şi animalele sălbatice li se supun. Ei se bucură din plin de seninătatea lui Adam în Paradis.
O binecunoscută legendă povesteşte că sfântul Procopie, care trăia fără niciun fel de veşminte și suferea la început din cauza gerurilor năpraznice din Rusia, într-o zi, a încercat să se încălzească de trupurile unor câini vagabonzi care au fugit când s-a apropiat de ei. Deodată s-a făcut însă o minune. Un înger al lui Dumnezeu a apărut în faţa lui şi i-a atins creştetul cu o ramură înflorită, de o frumuseţe nepământească. După acea miraculoasă apariţie, sfântului Procopie nu i-a mai fost niciodată frig, datorită graţiei dumnezeieşti ce s-a pogorât asupra trupului său.
Vieţile exemplare ale aşa-zişilor nebuni care-l iubeau năvalnic pe Dumnezeu scot la iveală fapte care la prima vedere lezează bunul-simţ şi regulile convieţuirii fireşti în societate. Se plimbă fără niciun fel de veşminte şi fără niciun fel de ruşine printre oameni. Se întâlnesc nestingheriţi sau chiar dansează cu prostituatele şi cel mai adesea transcend regulile clasice ale politeţii, stabilite în cadrul raporturilor sociale. Este de la sine înţeles că în cazul lor anturajul reacţionează cam în acelaşi mod – sunt bătuţi, insultaţi şi alungaţi întocmai ca nişte câini vagabonzi şi consideraţi adeseori cei mai mârşavi oameni.
În pofida acestor aspecte, nebunii de Dumnezeu nu-i condamnă niciodată pe cei care-i batjocoresc şi îi persecută, dând dovadă de o imensă umilinţă. Ei ştiu că asemenea reacţii sunt inevitabile. În legenda despre sfântul Procopie se spune că mulţi îl batjocoreau, iar unii chiar îl insultau numindu-l nebun, dar se ruga în taină pentru ei, implorându-l pe Dumnezeu să-şi reverse binefacerile asupra lor şi făcea asta şi pentru oraşele prin care trecea, şi pentru locuitorii lor.
A ști că nu știi conduce la cunoaşterea adevărată
Vechii călugări dovedeau smerenie şi emulaţie atunci când se defineau ca fiinţe ignorante, lipsite de carte. Ştiinţa acestei lumi, dacă Duhul Sfânt nu a înnobilat-o în acelaşi timp cu dumnezeiască inspiraţie şi misterioasă cunoaştere supranaturală, ce apare drept recompensă bine meritată a unei vieţi trăite în asceză divină, nu este o recomandare pentru un om spiritual.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, unul dintre cei mai mari teologi orientali, vorbeşte cu multă umilinţă atât despre ignoranţa, cât şi despre nebunia sa. El rezumă destul de bine viziunea plină de înţelepciune a tradiţiei orientale atunci când afirmă: „Ştiinţa lui Dumnezeu nu are niciodată nevoie de un suflet dialectic, ci de un suflet clarvăzător, neprihănit, intuitiv la modul dumnezeiesc în care se oglindeşte într-o măsură mai mare sau mai mică înţelepciunea cea deplină şi misterioasă a lui Dumnezeu.”
Binecunoscutul şi valorosul tratat mistic „Cartea faptelor” promite trezirea înţelepciunii dumnezeieşti a Cerului în sufletul profund transformat al fiinţei umane care respinge falsa înţelepciune a acestei lumi. Imboldul de a fugi de orice învăţătură doctă omenească ajunge până la a oferi asceţilor şi anahoreţilor sfatul să se umilească atât de mult în faţa lui Dumnezeu, încât să nu le fie niciodată frică să se asemene chiar cu un simplu animal ce trăieşte în natură.
Adesea dispreţuit şi batjocorit în fel şi chip de o femeie care-l considera nebun, părintele Amun a spus: „Ştii tu, sărmană femeie, câţi ani a trebuit să petrec în singurătate cu Bunul Dumnezeu pentru a atinge în cele din urmă această dumnezeiască nebunie? Crezi tu, oare, că aş putea acum să vreau să o pierd numai pentru că aşa vrei tu, după ce m-am convins din plin de toate binefacerile ei?”
A început o nouă revoluţie a genialităţii
Marii savanţi contempo rani au pregătit deja o revo luţie a genialităţii. Apogeul ei va fi, fără îndoială, în viitorul apropiat. Această revoluţie profund transformatoare pen tru întreaga umanitate va fi la fel de îndrăzneaţă şi de fasci nantă precum geniala desco perire a relativităţii.
La graniţele ştiinţei apar în prezent noi idei geniale, unele divin inspirate, ce sfidează prin conţinutul lor tot ceea ce ştiu oamenii obişnuiţi despre această lume şi modul în care se definesc pe ei înşişi. În epoca noastră se fac descoperiri de răscruce, care dovedesc într-un mod irefutabil adevăruri pe care şi învăţătura yoga şi tradiţia autentică a înţelepciunii milenare şi chiar religia le-au susţinut cu curaj dintotdeauna. Un astfel de adevăr genial este acela că fiinţele umane sunt cu mult mai mult decât par a fi şi că, dincolo de aparenţe, fiecare dintre ele este cu mult mai extraordinară decât o banală alcătuire din carne şi oase.
Prin tot ceea ce are nou şi fundamental, ştiinţa genială ce va apărea în viitorul apropiat va putea răspunde la întrebări esenţiale care i-au uimit şi i-au intrigat timp de sute de ani pe savanţi, dezvăluindu-se ca o ştiinţă a miraculosului.
Unii cercetători geniali au făcut experimente uluitoare, timp de mai multe decenii, în domeniul biologiei şi al fizicii. Astfel de studii ne oferă informaţii ample şi extraordinar de bogate despre misterioasa forţă organizatoare, centrală ce ne guvernează şi ne însufleţeşte nu numai trupurile, ci şi universul supergigantic în care existăm, pe care cei iniţiaţi l-au numit Macrocosmos. În lumina acestor descoperiri geniale, la nivelul cel mai elementar de structurare, noi, oamenii, nu suntem doar un amalgam de felurite reacţii chimice, ci suntem o sui generis sarcină electrică.
Toate fiinţele de pe această planetă sunt o enigmatică alcătuire energetică nemaipomenit de complexă. În cadrul fiecărei alcătuiri de acest fel se declanşează fără încetare şi adeseori într-o uimitoare simultaneitate, felurite procese de rezonanţă, unele atât de fine, încât pot fi pe drept cuvânt considerate procese de rezonanţă ocultă. Toate fiinţele sunt fără încetare cuprinse şi îmbrăţişate în cadrul unui câmp gigantic de energie conectat, la rândul său, la fiecare făptură vie şi la fiecare lucru sau manifestare ce există în acest supergigantic Univers.
Citiți aici partea a patra a acestui articol.
Citiți și:
Extazul Mistic – un mister fascinant al dragostei divine
Bhakti Yoga
Psihologii au definit «inteligenţa spirituală». O nouă confirmare ştiinţifică a valorii spiritualităţii
yogaesoteric
3 iulie 2014
Also available in:
Français