Geniul tău benefic te va conduce prin viață cu pași de uriaș. Trezește-l! (IV)

 de profesor yoga Gregorian Bivolaru

Citiți partea a treia a acestui articol.

Totul e un singur principiu

O concepţie despre lume bazată pe separare

Toate fiinţele sunt fără încetare cuprinse şi îmbrăţişate în cadrul unui câmp gigantic de energie conectat, la rândul său, la fiecare făptură vie şi la fiecare lucru sau manifestare ce există în acest super gigantic Univers.
Acest câmp gigantic şi misterios, aşa cum a precizat cândva Albert Einstein, este şi rămâne pentru noi o enigmatică realitate. Până în prezent atât biologia, cât şi fizica au fost slujitoarele concepţiilor expuse de Isaac Newton, considerat părintele fizicii moderne. Acest super gigantic şi misterios câmp pulsatoriu de energie, trupul lui Dumnezeu Tatăl, este şi rămâne în permanenţă motorul central nu numai al fiinţei, ci şi al conştiinţei noastre. El este enigmaticul Alfa şi Omega al existenţei noastre. Aceşti savanţi de geniu au descoperit şi au dovedit deja prin intermediul unor experimente laborioase că în realitate nu există dualitatea eu – non-eu a trupurilor noastre în relaţia cu Macrocosmosul. Ei au descoperit că există un misterios şi super gigantic câmp energetic fundamental, care răspunde printre altele de cele mai înalte funcţii ale conştiinţei noastre. El răspunde şi de întreaga sursă de informaţii ce conectează în permanenţă atât existenţa, cât şi dezvoltarea armonioasă a trupurilor noastre. Acest super gigantic câmp misterios îmbrăţişează creierul, inima şi totodată memoria fiecăruia dintre noi. Iar în el este inclus pentru totdeauna un nebănuit plan arhetipal al lumii în care trăim.

Acest super gigantic câmp misterios este o forţă ce determină, mai degrabă decât germenii sau genele, dacă suntem sănătoşi sau dacă suntem bolnavi. Acest super gigantic câmp misterios este forţa fundamentală subtilă la care trebuie să ne conectăm de fiecare dată pentru a ne vindeca pe o cale perfect naturală, prin declanşarea şi menţinerea anumitor procese de rezonanţă ocultă.

Fie că vrem, fie că nu vrem, fie că ştim, fie că nu ştim, suntem în permanenţă conectaţi cu tot şi cu toate cele care există. În felul acesta descoperim că suntem structuraţi astfel încât existăm exact ca nişte microstructurări holografice, pe care le putem numi microcosmosuri, în cadrul unei super gigantice holograme supranumită Macrocosmos.

În microcosmosul fiinţei noastre este oglindit în permanenţă Macrocosmosul, iar în întregul Macrocosmos este integrat, în ipostază de parte, microcosmosul fiecărei fiinţe umane. În felul acesta şi nu altfel, existăm clipă de clipă în lumea aceasta. Fie că vrem, fie că nu vrem, fie că ştim, fie că nu ştim, nu putem fi separaţi de lumea în care existăm şi unul dintre adevărurile fundamentale este relaţia noastră super complexă şi aproape indescriptibilă cu acest câmp super gigantic şi misterios.

La modul general vorbind, tot ceea ce credem despre lume şi despre locul nostru în acest univers fizic, porneşte de la ideile formulate în secolul al XVII-lea, care formează şi actualmente o sui generis coloană vertebrală a ştiinţei moderne. Toate acestea cuprind teorii ce prezintă ansamblul elementelor universului ca şi cum ar fi izolate unul de celălalt, divizibile şi de sine stătătoare.

În esenţă, aceste idei au creat o concepţie despre lume bazată pe separare. Genialul gânditor Isaac Newton a descris un univers în care particulele individuale ale materiei urmează anumite legi ale mişcării prin spaţiu şi prin timp. În viziunea sa, universul era o gigantică maşinărie. Înainte însă ca Newton să fi formulat legile mişcării, filosoful francez René Descartes exprimase ceea ce, potrivit punctului său de vedere, avea să fie o perspectivă zice-se revoluţionară: noi, oamenii reprezentaţi de conştiinţele noastre, suntem separaţi de materia inertă a trupurilor noastre ce constituie nişte sui generis maşini bine unse. În concepţia sa, lumea e compusă dintr-o masă de mici obiecte distincte, separate, care se manifestă întotdeauna într-un mod predictibil, iar cel mai distinct dintre acestea ar fi fiinţa umană. Noi, oamenii, ne aflăm în simultaneitate atât în cadrul universului, cât şi în afara acestuia şi privim în interiorul său. Până şi trupurile noastre sunt ceva separat. Din perspectiva lui Descartes, trupurile noastre sunt altceva decât Sinele nostru real şi esenţial, iar mintea noastră conştientă observă totul în strânsă legătură cu posibilităţile sale.

Lumea pe care o concepuse Isaac Newton putea să funcţioneze conform legilor fizicii, dar în ultimă instanţă era singuratică şi dezolantă. O astfel de lume mergea mai departe ca şi cum ar fi folosit o imensă cutie de viteze, întrebându-se dacă noi suntem sau nu suntem prezenţi în interiorul ei. Cu câteva mişcări destul de îndemânatice, Isaac Newton şi René Descartes îl smulseseră atât pe Dumnezeu, cât şi viaţa ce a fost creată de El din lumea materială, iar pe noi, oamenii, şi conştiinţa noastră ne-au smuls din centrul acestei lumi. Mai mult decât atât, au scos inima, la modul simbolic vorbind, şi chiar sufletul din acest univers, lăsând în urmă un şir de componente lipsite de viaţă care totuşi se sincronizau între ele.

Omul – doar o maşinărie?

Dar cel mai năucitor aspect pe care l-a provocat o astfel de reprezentare a fost acela că punctul de vedere al lui Newton ne-a rupt pur şi simplu din structura perfect armonioasă a universului. Viziunea referitoare la universul nostru lăuntric a pălit şi mai mult odată cu apariţia operei lui Charles Darwin. Teoria sa privind evoluţia, teorie ce este promovată astăzi mult mai şiret de aşa-zişii neo-darwinişti, consideră într-un mod aberant că viaţa este întâmplătoare, bazată pe o luptă neîncetată, lipsită de scop şi solitară.

În conformitate cu această concepţie simplistă şi limitată, trebuie să fii întotdeauna cel mai bun, cel mai competitiv, căci altfel nu supravieţuieşti. În raport cu o asemenea perspectivă, noi nu suntem decât un banal accident evoluţionist. Mai mult decât atât, imensa tablă de şah a moştenirii noastre biologice este redusă la un singur aspect: supravieţuirea. Altfel spus, se reduce la imperativul: „Mănâncă-i tu pe ceilalţi, căci dacă n-ai s-o faci tu primul, vei fi mâncat de ei!”

Fiecare geniu autentic este un sui generis val puternic şi înnoitor ce conţine o fărâmă de nebunie creatoare.

Caricaturala esenţă a umanităţii noastre este un terorist genetic ce înlătură în mod eficient orice verigă mai slabă. În conformitate cu această viziune în mod evident absurdă, viaţa nu înseamnă împărtăşire, nu înseamnă sens, nu înseamnă iubire şi nici interdependenţă. În viziunea acestor materialişti îndârjiţi, viaţa înseamnă doar să lupţi, doar să învingi şi să ajungi de fiecare dată să fii primul. Şi dacă reuşeşti apoi să supravieţuieşti, ajungi prin propriile tale puteri la ceea ce ei numesc „vârful arborelui evoluţiei”.

Aceste paradigme, cum că întreaga lume este privită ca o gigantică maşină, inclusiv fiinţa umană, descrisă ca o maşină supravieţuitoare, au dus la promovarea unei aşa-zise stăpâniri tehnologice a universului, dar au făcut totodată să apară o slabă şi superficială cunoaştere reală, ce ar fi trebuit să aibă importanţă de căpătâi pentru noi. La nivel metafizic şi spiritual, aceste paradigme au provocat fiinţelor umane ce le-au acceptat ca atare cel mai deprimant şi mai brutal sentiment de izolare şi inutilitate.

Datorită unei astfel de viziuni aberante, ajungem să gândim că viaţa şi existenţa noastră sunt complet lipsite de sens. Totul şi toate se termină atunci când apare moartea. De asemenea, aceste paradigme nu ne-au ajutat să înţelegem din ce în ce mai bine misterele fundamentale ale propriei noastre fiinţe. Nu ne-au permis să înţelegem cum anume gândim, nu ne-au ajutat să descoperim cum începe viaţa, de ce oare ne îmbolnăvim sau cum este cu putinţă ca o singură celulă să se transforme într-o fiinţă ce este complet alcătuită şi ce anume se petrece cu conştiinţa şi cu fiinţa noastră tainică atunci când părăsim definitiv această lume, în momentul aşa-zisei morţi.

În felul acesta rămânem nişte apostoli nesilitori ai concepţiilor despre o lume mecanică şi separată, chiar dacă toate acestea nu fac parte din experienţa noastră obişnuită. Cei mai mulţi dintre noi, atunci când ne aflăm faţă în faţă cu asemenea aspecte nemiloase şi nihiliste, prezentate drept existenţa noastră, căutăm cu disperare răspunsul în religie, care ne poate oferi un anumit sprijin prin idealurile sale de unitate, de comunitate şi de ţel al existenţei, dar toate acestea se fac prin intermediul unei concepţii despre lume ce contrazice în mod evident perspectiva susţinută de ştiinţă.

Întotdeauna în contact, dincolo de spaţiu şi timp

Aproape toate fiinţele umane ce caută să trăiască o viaţă spirituală s-au confruntat cu cele două concepţii opuse despre lume şi au încercat să le împace, fără a reuşi. Această concepţie separatistă despre lumea în care trăim ar fi trebuit abandonată pentru totdeauna după descoperirile uimitoare ale fizicii cuantice, de la începutul secolului al XX-lea. Mai ales că pe măsură ce au pătruns în intimitatea materiei, pionierii fizicii cuantice au fost din ce în ce mai uimiţi de ceea ce au descoperit. Ei au constatat că până şi cele mai mici particule de aşa-zisă materie nu sunt în realitate materia pe care o ştim, nu sunt nici măcar ceva în mod definitiv stabilit şi au observat cu uimire că astfel de particule există uneori sub o formă, iar alteori există sub o altă formă. Şi mai straniu decât atât, cercetătorii au observat că adeseori aceste particule erau mai multe aspecte posibile simultan. Cel mai semnificativ a fost faptul că asemenea particule subatomice aproape că nu au niciun sens atunci când sunt analizate sau considerate în mod izolat, ci doar în relaţie cu altceva.

S-a descoperit că la nivel elementar, materia nu poate fi împărţită în unităţi minuscule, de sine stătătoare, căci dincolo de aparenţe, este în totalitate indivizibilă. Altfel spus, a devenit evident că putem înţelege universul – şi mai mult decât atât macrocosmosul – doar ca pe o supergigantică şi misterioasă reţea dinamică, în permanenţă interconectată. Această descoperire uimitoare a confirmat un străvechi principiu, cunoscut de marii înţelepţi şi de yoghinii avansaţi sub numele de principiul holografic ocult.

Aceşti cercetători geniali au descoperit că lucrurile şi fiinţele aflate în contact rămân întotdeauna în contact, atât în spaţiu, cât şi în timp. Dincolo de aparenţe, spaţiul şi timpul par la rândul lor să fie structurări tainice care implică o energie subtilă cu totul aparte. Spaţiul şi timpul, aşa cum le ştim cei mai mulţi dintre noi, există în realitate cu totul altfel. Tot ceea ce era aparent, atât cât puteam să vedem cu ochii, era doar un fundal misterios pentru ceva care există aici şi acum.

Genialii pionieri ai fizicii cuantice, Erwin Shrodinger, Werner Heisenberg, Niels Bohr şi Wolfgang Pauli au intuit în felul acesta tărâmul metafizic în care au pătruns. Ei au tras concluzia că dacă electronii sunt conectaţi cu toţi ceilalţi electroni în acelaşi timp, trebuie să fie neîntârziat structurată o concepţie cu mult mai profundă şi mai complexă despre natura lumii în ansamblul ei. De aceea s-au întors la textele filosofice clasice, în tentativa de a surprinde un adevăr mai profund, referitor la tainica lume subatomică pe care o observau.

Wolfgang Pauli a cercetat cu multă atenţie psihanaliza, arhetipurile despre care vorbea Jung şi chiar Kabala. Niels Bohr a studiat la rândul lui taoismul şi alte curente filosofice chinezeşti. Werner Heisenberg a cercetat cu atenţie teoria antică grecească a lui Platon.

Cu toate acestea ei n-au reuşit să elaboreze o teorie coerentă a implicaţiilor spirituale şi extraordinar de complexe ale fizicii cuantice. Mai în glumă mai în serios, Niels Bohr a agăţat pe uşa sa un anunţ pe care scria: „Filosofii să nu intre deocamdată. Activitatea noastră se află în plină desfăşurare.”

Pionierii unei noi ştiinţe în acţiune

Au mai existat însă şi alte încercări practice care nu au fost finalizate. Bohr şi colegii săi au avansat totuşi destul de mult în experimentarea atentă şi înţelegerea anumitor fenomene cuantice. Experimentele pe care le-au realizat au demonstrat că aceste efecte cuantice au avut loc în laborator cu particule subatomice ce nu erau vii. Drept urmare, oamenii de ştiinţă au ajuns la ipoteza firească şi totodată uimitoare că această stranie lume cuantică ar exista numai în cadrul aşa-zisului tărâm al materiei neînsufleţite. Toate structurile vii ar funcţiona în continuare conform legilor lui Newton şi Descartes, căci după cum ştim, această concepţie domină medicina şi chiar biologia modernă. Actualmente până şi biochimia se bazează pe conceptele newtoniene de forţă şi ciocnire.

Ce am mai putea spune în plus referitor la noi? lată că dintr-o dată, chiar dacă mulţi nu ne dăm seama de asta, am ajuns totuşi în centrul oricărui proces fizic, şi vrând-nevrând ne aflăm acolo, cu toate că aproape nimeni nu vrea să recunoască pe deplin. Genialii pionieri ai teoriei cuantice au descoperit până la urmă că implicarea noastră în ceea ce obişnuim să numim materie este de fapt crucială.

În felul acesta s-a constatat că particulele subatomice există în toate stările posibile, până în momentul în care le tulburăm noi, fie prin procesul de observare, fie prin ceea ce numim măsurare şi, subliniem, abia atunci ele se stabilesc în ceva despre care se poate spune că este real. Observaţia atentă şi lucidă ce se realizează prin intermediul conştiinţei umane este extrem de importantă în cadrul acestui proces de transformare în ceva anume al fluxului subatomic ce se realizează ca prin farmec şi astfel este structurat.

Este însă important să ne dăm seama că fiinţele umane nu erau integrate în calculele matematice ale lui Heisenberg sau Shrodinger. Unii dintre aceşti savanţi geniali şi-au dat ulterior seama că noi reprezentăm totuşi ceva important în cadrul acestui proces, dar cu toate acestea nu au ştiut cum anume să ne includă în această ecuaţie. Cel puţin din perspectiva de atunci a ştiinţei, noi, ca fiinţe umane, eram încă undeva în afară şi priveam în interior.

De cele mai multe ori, geniul este pentru cei inteligenţi ceea ce pare a fi nebunia pentru imbecili. O stare de creativitate divină formidabilă în cadrul căreia tot ceea ce este bun, inedit şi plin de ingeniozitate creatoare devine apoi cu uşurinţă posibil.

Este însă evident că toate firele libere ale fizicii cuantice nu au fost deocamdată adunate într-o teorie unitară şi perfect coerentă, cu toate că fizica cuantică a fost deja recunoscută ca un instrument eficient şi chiar plin de succes al tehnologiei, vital atât în realizarea bombelor, cât şi în industria electronică modernă. Toate implicaţiile filosofice au fost însă uitate şi în final tot ceea ce a rămas au fost avantajele practice.
 
Citiți partea a cincea a acestui articol
 

Citiți și:

Undele cuantice – punte de legătură între ştiinţă şi spiritualitate

Când savanţii devin înţelepţi

yogaesoteric
16 iulie 2014

 

Also available in: Français