Jocul cel nebănuit cu tenebrele – îndoielile demoniace (2)

 
de Electra Radu
Citiţi aici prima parte a acestui articol

Doamne, cred ajută necredinţei mele! 

Nouă ne revine pe de-a-ntregul responsabilitatea gândurilor pe care le întreţinem şi a ideilor pe care le hrănim. Suntem răspunzători pentru lucrurile în care alegem să credem. Am fost înzestraţi cu liber arbitru. Aşadar putem alege să credem în Dumnezeu. Sau să-I negăm existenţa. Dar El va continua să existe.

Iar lucrurile nu sunt atât de simple, nu e un fel de alba-neagra, ia credinţa, nu-i credinţa. Lucrurile în care credem reprezintă însăşi temelia vieţii noastre. Sunt fermentul tainic al acţiunilor pe care le întreprindem, al destinului pe care singuri ni-l construim. În timp ce credinţa atrage spre noi miracole, îndoiala ne pune în rezonanţă cu infernul. Şi nu-i cel mai plăcut loc pe unde să colinde sufletul nostru – prin stări abisale de suferinţă, neîncredere şi debusolare, nesiguranţă şi însingurare.
Îndoielile demoniace reprezintă o călăuză sigură către declanşarea crizelor interioare, o coajă de banană pe care alunecăm, deviind de pe calea cea bună şi ratând şanse unice pe care – cine ştie – le-am putea întâlni iar abia peste sute de mii de existenţe. Poate că unii îşi permit să aştepte atâta timp. Dar noi?

Ce stă în puterea noastră să facem pentru a câştiga lupta cu îndoielile demoniace? Din fericire, când izbutim să le respingem din faşă, nu mai au niciun efect asupra noastră.
Dar dacă reuşesc totuşi să ne dribleze vigilenţa spirituală, să ne lase în urmă apărarea şi se pregătesc să înscrie cel mai fantastic gol? Nu e cazul să dăm şi noi o lovitură fulgerătoare? Sau măcar una „cu cap”?
 
În meciul cu îndoielile demoniace, primul lucru pe care trebuie să-l facem e să le arătăm cartonaşul galben – să le depistăm. Să devenim conştienţi că avem astfel de îndoieli. E nevoie de discernământ spiritual sau în lipsa lui, măcar de o stare de umilinţă, atunci când cineva ne atrage atenţia că am avea astfel de probleme. De asemenea, e nevoie de sinceritate. Cea mai dificilă sinceritate – cu noi înşine. Pentru a recunoaşte că ne-am abătut de pe calea cea dreaptă şi ne-am permis unele ocolişuri.

Dar poate lucrurile nu sunt foarte clare, poate e un fel de ceaţă în mintea noastră prin care nu vedem prea bine – să nu uităm că îndoielile sunt „stări nefaste ale minţii care provoacă procese năucitoare de rezonanţă ocultă”. Cel mai bine e să acţionăm, iar orice călătorie începe întotdeauna cu primul pas.

Tu faci un pas, El face nouă
 

În asemenea momente avem la dispoziţie o modalitate infailibilă – rugăciunea sinceră către Dumnezeu. Este calea cea mai simplă de a a-I cere ajutorul şi a comunica. Se spune că rugăciunea nu Îl coboară pe Dumnezeu, ci îl ridică pe om la înălţimea Cerurilor. Rugăciunea nu-I aduce aminte lui Dumnezeu de noi, ci ne aduce nouă aminte că Dumnezeu are soluţia pentru toate problemele noastre. Însuşi faptul de a cere ajutorul Divinului este un semn de credinţă şi un prim pas pe calea cea bună. Este dovada smereniei noastre, a hotărârii de a ne accepta limitările şi de a-I cere ocrotirea. Iar cererii noastre, Dumnezeu îi va veni în întâmpinare, căci întotdeauna „celui care cere i se va da, iar celui care bate i se va deschide”. Dar şi comunicarea sinceră cu cei din jur ne ajută în lupta împotriva îndoielilor demoniace, şi curajul de a le mărturisi problemele cu care ne confruntăm. Nu ca pe o încercare parşivă de a le inocula aceste îndoieli, ci ca o aspiraţie autentică de a cunoaşte adevărul. Ca o spovedanie pe altarul prieteniei spirituale. Iar atunci când această confesiune este făcută chiar faţă de ghidul spiritual, susţinerea de care vom avea parte va fi pe măsura curajului de care dăm dovadă.

De mare folos ne este şi studiul cărţilor spirituale. Să presupunem că ne apucăm să citim broşura despre îndoielile demoniace şi într-o prima fază rămânem liniştiţi… noi nu avem astfel de probleme. Dar poate la un moment dat, scufundându-ne în mareea nenumăraţilor „nu-mi vine să cred că…”, vedem în larg şi unul din „nu-mi vine să cred”- urile noastre.
Sau poate avem brusc revelaţia că ne paşte unul din cele 17 pericole nebănuite ale îndoielilor demoniace. Că e după un colţ şi ne pândeşte fioros. Şi nici nu e singur – mai are vreo 5-6 „prieteni” în urma sa.
Studiul textelor spirituale, svadhyaya, ne ajută să  vedem lucrurile dintr-o nouă perspectivă şi să devenim conştienţi de limitările noastre mentale. Mai întinde, una câte una, cutele minţii unde se ascundeau năluci speriate. Pentru ca mentalul nostru, din ce în ce mai limpede, să poată reflecta corect Adevărul.

Toate sunt posibile cu sprijinul Tatălui
 

Aşadar, „am îndoieli, dar mă tratez” – este lucrul cel mai bun pe care îl putem face când ne confruntăm cu astfel de probleme. În tratament se include şi operarea cu idei-forţă. Repaus la pat pentru minţile care gândesc prea mult, dar nu prea bine, şi o doză zilnică din cuvintele pline de înţelepciune ale lui Iisus:
„Adevărat, adevărat vă spun, dacă veţi avea credinţă cât un bob de muştar şi dacă nu vă veţi îndoi niciodată, atunci nimic din toate cele care sunt posibile cu ajutorul Tatălui Ceresc nu vă va fi până la urmă imposibil”. Dacă avem tendinţa să uităm prea uşor, afişăm ideea-forţă pe perete. Iar apoi, ca să nu se simtă nebăgată în seamă, o citim şi urmărim să o punem în practică.
Există sugestii şi pentru amplificarea încrederii în sine. Iar îndoielile demoniace, se ştie, nu stau prea confortabil sub acelaşi acoperiş cu ea. Îşi fac bagajul şi dispar pe nevăzute.

Şi încă o veste bună: există plante cu efect exorcizant. Până şi deloc banalul busuioc are acest efect. Şi menta. Şi sunătoarea. Sună bine, aşa-i? Ce să mai spunem de un amestec format din cele trei? Asta înseamnă că poţi să pui sub limbă o cantitate considerabilă de amestec şi apoi să stai în vârful patului, bucălat ca un hamster, savurând în tihnă efectele subtile. Poate n-o să vezi demonii sărind care încotro şi nici n-o să le auzi ţipătele înspăimântate, dar dacă în timp începi să simţi o limpezire în gânduri şi în inimă, măcar să ştii de unde ţi se trage – ai rămas „singur”. Băieţii în negru şi-au văzut de drum.
Arta îmbrăţişărilor are de asemeni efect exorcizant. Şi nici măcar nu pişcă aşa tare ca menta. E chiar plăcută. O îmbrăţişare spontană ale cărei fructe au fost consacrate înainte lui Dumnezeu Tatăl aduce în fiinţă energia iubirii; energia divină a iubirii care prin frecvenţa sa înaltă de vibraţie cutremură demonii ce dau uneori târcoale. Şi iată cum ajungem la remediul etern pentru atâtea boli, suferinţe şi îndoieli. Acelaşi remediu: iubirea.
 
Pentru că veni vorba, asta e o idee bună: să ţinem cont de glasul inimii. E o voce tainică, plină de certitudini. Dar pentru a o auzi, trebuie să fim atenţi. Şi să dăm sonorul mentalului mai încet. Iar pe cel al discernământului la maxim.

„Doamne Dumnezeule, Tată CerescTe implor să mă ajuţi, aici şi acum, în această încercare spirituală,Pentru a triumfa cu bine asupra acestei ispite.
Te implor să mă ajuţiSă nu consimt să cad la această încercare spirituală, lunecând în felul acesta sub puterea celui rău.Noi, oamenii, ştim că orice fiinţă umană care admite să devină de bunăvoie complicele ispiteiPăcătuieşte şi astfel regresează.Te implor, Tată Ceresc,
Să mă ajuţi prin intermediul omnipotenţei Tale Divine şi prin Graţia Ta, Pentru ca voinţa mea să nu fie îngenuncheată
De spiritele rele sau de demonii care mă pun la încercare
Şi nu mă lăsa să lunec în ispită”.

Articol preluat de pe yogamagazin

Citiţi şi:


Calea rătăciţilor


Testele spirituale şi practicanţii avansaţi


yogaesoteric
4 iulie 2013

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More