Lumea ascunsă care l-a dărâmat pe Ceaușescu, rolul lui Ion Iliescu și pumnul în masă al celor fără ‘știință’ – Interviu (III)

 

Continuăm prezentarea interviului pe care istoricul Mădălin Hodor l-a acordat SpotMedia.ro, în care răstoarnă clișeele privind declanșarea Revoluției din ’89, dar explică și motivele pentru care ea a eșuat, iar transformarea reală în bine nu s-a produs nici până astăzi.

Citiţi a doua parte a articolului

Reporter:Deci Revoluția a fost autentică?

Mădălin Hodor: Eu susțin că Revoluția a fost autentică, a început că o revoltă populară absolut clar justificată și neorchestrată. Că ulterior s-a transformat în altceva e altă poveste.

Societatea românească comite o gravă eroare de judecată acceptând teoria că Revoluția română a fost o lovitură de stat orchestrată de forțe străine la care au participat nu știu ce agenți ai Moscovei. Nu e așa. Nu poți să vii să spui că Iliescu și grupul lui de „complotiști”, cum îi numește Parchetul Militar, au orchestrat Revoluția. E mai mult decât o aberaţie, este chiar o jignire la adresa celor care chiar au făcut Revoluţie.

La Iași nu a fost Iliescu în 14 decembrie, când au încercat să organizeze un miting în piaţa centrală, la Timișoara nu a fost Iliescu, la Brașov nu a fost, la București, în 21 decembrie, n-a fost. Iliescu era la Editura Tehnică şi aştepta şi el să vadă ce se petrece. Halal complotist! N-au orchestrat nimic, nici el, nici cei din jurul lui. Ei doar au venit după ce totul se terminase, după ce Nicolae Ceaușescu fusese alungat de oameni din clădirea CC-ului. Atât.

Ideea e cu atât mai gravă și păguboasă cu cât contestă actul fondator al democrației românești. După 50 de ani de umilințe s-a trezit poporul acesta, s-a scuturat și s-a trezit cineva să vină şi să spună că nu românii au făcut-o, ci rușii sau americanii.
Una e contextul general, alta e ce s-a petrecut. Revolta din 1989 a fost autentică și citind toată arhiva Securității din anii ’80 îți dai seama că nici nu putea să fie altfel.

Chiar și așa, este necesar să fie spus că Revoluția a fost făcută de o minoritate. Am citit recent un raport al Securității Satu-Mare chiar din 18 decembrie către Serviciul Central de Analiză-Sinteză, care aduna toate rapoartele judeţene pentru șefii Securității. Raportul consemna părerile oamenilor obişnuiţi despre revolta de la Timișoara și să ştiţi că unii erau de acord cu reprimarea manifestanţilor. Spune un merceolog: „Foarte bine că au scos tancurile împotriva huliganilor!”

La început au ieșit puțini oameni. Chiar în condițiile dezastrului generalizat, nu toată lumea și-a asumat să iasă în stradă în fața scutierilor, a TAB-urilor şi a tancurilor. Și tocmai pentru că a fost făcută de o minoritate, Revoluția nu a reușit.

Marea masă nu dorea o transformare radicală în România înainte de Revoluție și nici după. Dar a striga vrem mâncare într-un regim comunist însemna să strigi jos comunismul. Oamenii și-au strigat problemele lor directe, de bază, dar care făceau parte din întreg și, de aceea, erau imposibil de realizat.
Dacă strigai vrem pâine, vrem căldură, nu erai un troglodit, fără conştiinţă politică. Am văzut cum au apărut unii acum, care spun că, vezi Doamne, de fapt nu s-a dorit o revoluţie anticomunistă, ci doar mâncare. De fapt, era aşa: dacă spuneai vreau căldură, spuneai jos comunismul şi jos Ceauşescu.

Rep.:
Implicit.

M.H.: Da, pentru că atât timp cât regimul şi Nicolae Ceaușescu rămâneau, nu aveai nicio şansă să ai căldură. Destul de simplu de înţeles dacă nu ai trăit pe altă planetă.

În prima fază, au ieșit tinerii și oamenii care nu mai aveau nimic de pierdut. Radu Tinu, securistul de la Timișoara, râdea într-un documentar al TVR spunând că Revoluția a fost făcută de „curve și bișnițari”, pentru că pe străzi ar fi fost mulți oameni din mediul interlop. Da, au fost. Aşa este. Au fost şi din aceia şi ei și-au asumat și au avut curaj. Dar nu au fost doar ei. Au fost cei care au simţit că nu mai au nimic de pierdut.

Mă lupt cu mainstream-ul lăutăresc care idealizează totul. Ani de zile s-a vorbit că Revoluția a fost făcută de cei mai cinstiți, cei mai inteligenți, cei mai onești, cei mai buni dintre cei buni. Au fost și aceștia, dar au fost și hoți. De ce să facem Cântarea României pe chestiuni istorice?

Şi bine că au ieşit, că marea masa rămânea ascunsă după perdele. Sunt relatări de la Timișoara, că erau 200 de persoane care se plimbau prin cartier, strigau lozinci, ieșeau oamenii din bloc și le dădeau pâine, apă și salam, le spuneau „Bravo!” și se întorceau în bloc.

În București, pe 21, după spargerea mitingului, o parte din mulţime s-a dus la Universitate, însă puţini erau pe carosabil, cei mai mulți rămăseseră pe trotuar: Să vedem ce iese.

În pasul al doilea s-a aliat și restul lumii.

Rep.:
Și ce s-a petrecut în pasul al treilea de a eșuat Revoluția, după cum spuneați?

M.H.: Nici nu avea cum să reușească. Obiectivele ei generoase, adică ieșirea din comunism și dărâmarea totală a regimului, au fost oprite din mai multe motive. Pe de-o parte, nici cei care și le-au propus nu știau cum să facă asta într-o țară care era Coreea de Nord în 1989. Aveau doar o idee generală. Populația nu era pregătită pentru nimic, nu existase nicio fărâmă de opoziție nici în interiorul, nici în exteriorul partidului. România nu a avut o Solidaritate.

Rep.:
Totuși, Iliescu a fost „vândut” ca opoziția la Ceaușescu.

M.H.: Opoziția de la Editura Tehnică. Dacă Iliescu l-ar fi deranjat cu adevărat pe Nicolae Ceaușescu, ori i se dădea un paşaport dus, ori dispărea.
El făcea opoziție de salon, se întâlnea cu niște oameni și discutau ei ce s-ar putea face pentru înlocuirea lui Ceaușescu. Toţi erau oameni fără posibilităţi concrete de acţiune, toţi erau monitorizaţi de Securitate, toţi aşteptau un eveniment miraculos produs de alţii. De Moscova, credeau ei. Vă daţi seama: disidenţă cu voie de la Securitate.

Era pur şi simplu un joc operativ. Iliescu ieşise puţin din rând, căzuse în dizgraţie şi ca să se protejeze juca și el cartea „disidentului” sprijinit de Moscova. Amuzant că el prezintă această dizgraţie ca pe o chestie de disidenţă, când de fapt avea în continuare funcţii de răspundere, adevărat nu mai era la „curte”.

Moscova juca la rândul ei cartea unei opoziţii la Nicolae Ceaușescu, indiferent că ştia câte parale face „opoziţia”. Dar este necesar să fie spus, ca să nu se creadă altceva. Moscova nu a încurajat sau sprijinit concret în niciun fel grupul lui Iliescu. Sovieticii considerau că singurul om cu care se poate discuta era Nicolae Ceaușescu şi aveau dreptate, din moment ce el avea puterea. Toată puterea. Nu-l suportau, dar nici nu ar fi riscat o mişcare deschis ostilă la adresa lui, care le-ar fi prejudiciat interesele.

Securitatea monitoriza situaţia „complotiştilor” şi raporta lui Nicolae Ceaușescu, care se mulţumea „să ia la cunoştinţă”. Ce puteau face ei concret? Nimic.

Plus că Iliescu era un om al partidului, un comunist convins, el vedea problemele din România reduse strict la Ceaușescu. Vă aduceți aminte? „Ceaușescu a întinat idealurile comunismului”. Deci scăpăm de Nicolae Ceaușescu și totul va fi perfect, ăsta era nivelul de opoziție al lui Iliescu. Ceea ce a convenit de minune Securităţii, Armatei şi Partidului. Dăm toată vina pe Nicolae Ceaușescu, scăpăm noi. Mai bun ca Iliescu pentru asta, nu aveai cum găsi.

Iliescu nu voia înlocuirea comunismului cu democrația, ci exact ceea ce era la modă atunci, adică o Prestroika și un Glasnost, dar, atenție!, model ’86, pentru că între timp ele suferiseră mari modificări. În ’89 nu mai erau fezabile. Țările din jur depășiseră demult nivelul acela de reformă.

Ceaușescu a intuit corect situaţia când i-a reproșat lui Gorbaciov că a trădat comunismul: nu poți să reformezi comunismul, nu poți să introduci reforme într-un sistem totalitar pentru că pică tot, nu mai e totalitar. Aici au avut dreptate Ceaușescu și Castro.

Aud tot felul de conspirații. Da, inclusiv Moscova era interesată de alternative. Iliescu apare și în rapoartele rușilor. Dar când te gândeai la România aveai o singură opțiune de înlocuire a lui Ceaușescu. Este încă o dovadă a lipsei totale de opțiuni. Nu știa nimeni de altcineva. Nu exista altcineva. Atât de simplu.

Rep.:
Deci lipsa opoziției reale care să dorească un sistem nou a fost una dintre cauzele eșecului. Alta?

M.H.: V-am spus, marea masă a populației nu dorea o modificare sistemica, ci doar o ameliorare a condițiilor de trai. Cei care înțelegeau că transformarea este necesar să fie făcută până la capăt erau și puțini, și prost organizați și pregătiți.

Revoluția din ’89 a fost un pumn în masă al marginalilor, un pumn care a spart masa, însă cei care au dat cu pumnul nu au mai știut ce să facă după aia. S-au retras şi i-au lăsat pe cei cu „ştiinţă”. De aceea, a fost foarte ușor pentru grupul lui Iliescu. Mulți cred că a fost o mare conspirație în 22 decembrie. Nu, erau singurii oameni care știau să conducă, care mai făcuseră asta.

Rep.:
Clasa politică a momentului…

M.H.: Exact. Nu îți era necesară o mare conspirație ca să îl pui pe Iliescu în fruntea valului revoluționar. N-a făcut nimic Iliescu pentru a ajunge acolo, pur și simplu a apărut. Altcineva nu era, sub Ceaușescu nu a existat nimeni și nimic.

N-am putut spune: îl punem pe cutărică, sindicalistul de la Galați, care s-a luptat 7 ani cu Ceauşescu. Disidenţii erau cunoscuţi, dar de aici până la a-i pune în fruntea statului era un pas prea mare. Un hap prea mare de înghiţit.

Dar oamenii nu erau de vină că nu doreau mai mult decât condiții suportabile de trai. Nu aveau de unde să știe ce e democrația, doreau doar să trăiască mai bine. Așa că a fost foarte ușor pentru sistem să se replieze, inclusiv pentru Securitate, Armată și aparatul de partid. Și în ultimii 30 de ani am asistat la asta: cedarea tranșeu cu tranșeu, la baionetă, a puterii. Cu bătălii. Pe unele le câştigă ei, pe unele le câştigăm noi. Transformarea radicală dorită de unii în 1989 nu s-a produs nici la 30 de ani după și, de aceea, trăim într-un stat profund nereformat. Vorbim de „structuri”. Astea sunt structurile.

Rep.:
Ați spus că România era Coreea de Nord și nu mai existau oponenți. Și, totuși, cel mai rău comunism, cu cea mai teribilă represiune, este considerat cel al anilor ’50-’60, iar represiunea anilor ’70-’80 ar fi fost mai soft.

M.H.: Din punctul de vedere al numărului de victime nu comportă comparație, desigur. Exterminarea anilor ’50-’60 a fost masivă. După aceea, nu au mai murit zeci de mii de oameni, nici măcar sute. O comparaţie este neavenită. Dar tocmai inducerea ideii că este nevoie să facem o comparație e foarte perversă, pentru că pornește de la premisa falsă că regimul comunist s-ar fi modificat după anii ’60.

Este o teorie a rezerviștilor securiști, din păcate, ajutată şi de unii istorici şi de asociaţii care şi-au construit identitatea exclusiv pe această chestiune, pentru ca tot ce au făcut ei în anii ’70-’80 să devină bemol și ei să devină băieții buni.

Nu poți să faci comparația. Şi nici nu e corect. Sistemul de represiune s-a modificat pentru că obiectivele lui s-au modificat, nu pentru că şi-a dat seama Securitatea că a făcut nişte abuzuri şi i-a părut rău. Pur şi simplu, nu mai aveau un număr atât de mare de reprimat şi nu mai erau necesare închisorile. Își lichidase opozanții politici, băgaseră frica în populație, nu mai era nevoie. România întreagă devenise un penitenciar. Cu regim mai bland. Te plimbai într-o curte mai mare, dar dacă voiai să ieşi fără permisie, te cam împuşcau grănicerii.

Represiunea a continuat, dar în alte forme. În anii ’70-’80 erau deținuți politici în România, în registrele de penitenciar în dreptul unor nume scrie „deținut politic”. Ei erau condamnați în general pentru infracțiuni de drept comun, dar regimul lor carceral era de deținut politic. Important era să nu se știe în afara țării că există deținuți politici, nu era nicio problemă în interior.

Eu sunt mâhnit ca istoric de faptul că se scrie şi se vorbeşte, obsesiv aproape, doar despre perioada ’50-’60 ca despre singura perioadă neagră a comunismului. Cu toată consideraţia pentru suferinţa celor care au trecut prin această perioadă şi pentru memoria lor, care merită preţuită şi fără dubii că este este necesar să fie mereu amintită, dar această suferinţă nu este singulară.

În regimul comunist din România au fost victime de-a lungul întregii perioade. S-a suferit, s-a chinuit şi s-a murit timp de aproape 50 de ani, nu doar timp de 20. În decembrie ’89 cei arestați la Iași pentru că au încercat să facă un miting au fost bătuți ca în anii ’50 cu creionul la testicule, li s-au smuls unghiile, au fost bătuţi la tălpi, atârnaţi de tavan etc. Credeți că Securitatea nu mai tortura oamenii în 1989? Îi tortura ca în anii ’50. Pentru că astea erau metodele. Astea au fost dintotdeauna metodele. Nu s-a modificat nimic.

În anii ’70, oamenii arestaţi de Securitate erau electrocutaţi, li se făceau injecţii cu alcool, erau puşi în genunchi pe colţuri de cărămizi. Erau alergaţi la „manej” goi prin cameră şi altoiţi cu bastoanele. Drogaţi cu medicamente.

Arsenalul torturii nu a părăsit niciun an, nicio oră, niciun minut România comunistă, din 1945 până în 1989. Aste e o realitate. Şi daca se feresc toţi să o spună de frică să nu deranjeze o anumită percepţie construită timp de 30 de ani, eu nu mă feresc. Ba chiar cred că e obligaţia mea să spun. E o mare manipulare și această chestiune care, repet, servește securiștilor anilor ’70-’80, care au în continuare impunitate pentru aceste fapte.

Tot ce vorbim noi acum vizează precaritatea cunoașterii istoriei noastre recente și mă refer inclusiv la istoricii profesioniști care nu studiază arhive, nu citesc documente, scriu doar din memoriile foștilor securiști sau nomenclaturiști. E plină presa de interviurile acestor oameni care spun ce le trece lor prin cap. Și la un asemenea nivel de precaritate a cunoașterii istoriei, nici nu este de mirare că funcționează mitologiile induse și apar tot felul de teorii. Ne mirăm că avem nostalgici comunişti? Păi, dacă avem aşa hal de scriere a istoriei…


Citiţi a patra parte a articolului

Citiţi şi:

Fenomenul Pitești, pandemoniul închisorilor comuniste. Tortură și teroare la Pitești!

Poveştile torţionarilor care au semănat groaza în temniţele comuniste:au bătut, au ucis şi au trăit regeşte după Revoluţie (I)

yogaesoteric
31 octombrie 2020


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More