Mă aflam în fața unei alegeri – Interviu cu Agnes Warwick (II)

În continuarea interviului său, Agnes Warwick evocă un parcurs care a început într-un cadru ateu și care, treptat, este marcat de experiențe ce i-au zdruncinat fundamentele acestei viziuni. Ceea ce a pornit ca o simplă curiozitate intelectuală față de antropologie, psihologie și raționalitatea modernă s-a transformat într-o interogare tot mai profundă a realității însăși.

Descrie momente care par să scape unei explicații strict materiale − coincidențe, crize interioare și un punct de cotitură decisiv, care i-a zdruncinat certitudinile. Mărturia sa se mișcă între interpretarea psihologică și intuiția existenței a ceva dincolo de ea însăși, urmărind acea graniță fragilă în care o viziune despre lume începe să se destrame, iar alta încă nu s-a conturat pe deplin.

Citiți prima parte a interviului

Reporter: Agnes, cum ai ajuns să înțelegi că perspectiva ateistă asupra lumii nu poate explica deplin sensul și realitatea vieții omului?

Agnes Warwick: A fost o călătorie dificilă, făcută pas cu pas. Vorbeam deja despre impactul pe care l-a avut asupra mea întâlnirea cu un tânăr creștin neoprotestant, preocupat de cele duhovnicești, care suferea însă de o tulburare bipolară. Faptul că o persoană aflată într-o asemenea suferință putea avea o viață spirituală a început să fisureze multe dintre convingerile mele.

Pe de altă parte, lecturile mele de antropologie mi-au atras atenția asupra unui fenomen prezent în numeroase culturi tradiționale: figura șamanului. Adesea, era cineva care se deosebea de ceilalți membri ai comunității și care, în accepțiunea contemporană, ar putea fi considerat o persoană cu vulnerabilități psihice sau cu o sensibilitate aparte.

Explicația oferită era că astfel de persoane erau considerate mai capabile să intre în contact cu lumea spirituală, deoarece, într-un anumit sens, erau desprinse de personalitatea lor. Personalitatea obișnuită și ancorarea normală în realitatea cotidiană erau slăbite, ceea ce le făcea mai receptive la ceea ce era perceput ca aparținând unei realități transcendente, dincolo de lumea vizibilă. Astfel, șamanul era adesea cineva aflat la periferia vieții sociale.

Este interesant că acest tipar se regăsește în numeroase culturi antice, inclusiv în cultura greacă. De pildă, Pythia de la Delphi, celebra preoteasă a oracolului, este și ea înfățișată ca o persoană care intra în stări modificate de conștiință pentru a primi mesaje dintr-o altă lume. Această experiență nu se potrivea în niciun fel cu viziunea mea asupra lumii.

În căutarea Tainei

Reporter: În creștinism întâlnim însă ceva cu totul diferit, deși poate aparent asemănător: fenomenul „nebunilor” pentru Hristos. Diferența este una profundă. Șamanii și oracolele erau adesea persoane care, din perspectiva modernă, ar putea fi considerate instabile psihic și care nu aveau un control deplin asupra propriilor experiențe. De regulă, aveau nevoie de cei din jur pentru a-i readuce din stările lor extatice, din viziunile sau transele lor profetice. În acest sens, ei funcționau ca intermediari între comunitatea lor și lumea spirituală, însă nu aveau stăpânire asupra acestei lumi. Diverse forțe spirituale − sau, din perspectivă creștină, forțe demonice − puteau lucra prin ei.

Acest aspect nu este valabil în cazul nebunilor pentru Hristos. În tradiția creștină, acești asceți rămâneau pe deplin conștienți și, în esență, stăpâni pe ei înșiși. „Nebunia” lor aparentă era asumată în mod voluntar și avea un țel duhovnicesc. Cel mai important aspect este că ei se încredințau unei singure prezențe: lui Hristos. În loc să devină instrumente pasive ale unor forțe spirituale necunoscute, ei se ofereau liber lui Dumnezeu și trăiau sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Agnes Warwick: În ce mă privește, eram atrasă în mod deosebit de aceste idei, pentru că, la acel moment, nu știam nimic despre creștinismul ortodox. Nu știam nimic despre tradiția nebunilor pentru Hristos. Presupun că totul era legat, într-o anumită măsură, de o întrebare mai amplă despre lumea modernă. Gânditori precum Michel Foucault au susținut că, începând aproximativ cu secolul al XVII-lea și mai ales în epoca Iluminismului, societățile occidentale s-au organizat tot mai mult în jurul raționalismului, clasificării și controlului naturii și omului. Instituții precum spitalele și, mai ales, spitalele psihiatrice sau azilurile au apărut ca modalități de a-i gestiona pe cei care nu se încadrau în normele acceptate.

A fost o schimbare majoră față de perioadele anterioare, când oamenii erau, în general, mai deschiși către realități care astăzi ar fi considerate iraționale sau improbabile. Pe măsură ce citeam și reflectam asupra acestor aspecte, am început să simt că societatea modernă a încercat, într-un anumit sens, să excludă sau să suprime o dimensiune importantă a experienței umane − misterul, iraționalul, spiritualul. Această constatare mă fascina.

În același timp, prin discuțiile cu prietenii și prin propriile reflecții, deveneam tot mai deschisă către posibilitatea existenței unei alte dimensiuni a realității, dincolo de lumea materială. Această perspectivă mă înspăimânta. Până atunci, mă obișnuisem confortabil cu o viziune nihilistă și ateistă asupra universului. În acea viziune, nimic nu avea în cele din urmă importanță, totul urma să se sfârșească, iar în această lipsă de sens exista, paradoxal, un fel de confort sumbru. Aveam impresia că înțeleg regulile acelui univers și, într-un anumit sens, că dețin controlul. Dar, treptat, această certitudine a început să se destrame.

Am avut o serie de experiențe care mi-au pus la încercare aceste presupuneri. Privind în urmă, este necesar să menționez și faptul că, în acea perioadă, consumam o cantitate importantă de droguri, care îmi provocau experiențe greu de interpretat. Un episod mai ales îmi rămâne foarte clar în memorie. Aveam aproximativ optsprezece sau nouăsprezece ani. Într-o seară, după ce fumasem mult canabis, eram singură. Dintr-odată, am fost cuprinsă de o frică îngrozitoare. În același timp, am devenit absolut conștientă că în cameră se aflau demoni.

Această experiență nu se potrivea deloc cu viziunea mea asupra lumii. Atee fiind, nu aveam niciun cadru conceptual pentru demoni sau ființe spirituale. Și totuși, le simțeam prezența cu certitudine. Îmi puteam da seama cât de uriași erau, cât de puternici, ca forță ocultă. Experiența a fost copleșitoare și m-a tulburat profund.

Iisuse, scapă-mă!

Reporter: Așadar, chiar dacă erai încă atee, ai avut imediat intuiția că acelea erau alte ființe − mai precis, demoni?

Agnes Warwick: Da, exact. Râdeau de mine. Cel puțin, așa am simțit. Aveam impresia că știau cât de speriată eram și, cumva, păreau să se bucure de acest fapt. Simțeam că erau mai mulți în cameră. Eram îngrozită. Privind în urmă, pot spune că nu mai fusesem niciodată atât de speriată până atunci. Nu știam ce să fac și nici ce să spun. Și atunci, aproape instinctiv, am strigat: „Iisuse, scapă-mă!”. Chiar în momentul în care am rostit aceste cuvinte, au dispărut.

Imediat după aceea, m-a copleșit într-o clipită o cu totul altă stare – un simțământ profund de dragoste − o căldură, o pace, o stare de fericire deplină. Frica a dispărut și în locul ei a venit ceva profund, mângâietor și liniștitor. Atunci nu eram în măsură să înțeleg ce se petrecuse. Nu știam cum să înțeleg această experiență și nu cred că eram pregătită să îi văd semnificația. Dar a rămas înlăuntrul meu, una dintre acele trăiri pe care nu le poți ignora sau uita.

Reporter: L-ai chemat pe Hristos, deși, rațional vorbind, nu credeai nici în existența demonilor, nici în Hristos.

Agnes Warwick: Exact. Asta face totul atât de uimitor când privesc înapoi. În acel moment nu exista niciun proces rațional în conștiința mea. Nu gândeam: „Hristos mă poate apăra de demoni”. De fapt, nimic din toate acestea nu făcea parte din viziunea mea asupra lumii. Pur și simplu mă aflam într-o situație din care simțeam că nu există nicio altă ieșire. Și, în acel mod imediat, instinctiv, care uneori apare în momente de criză, am știut ce este necesar să fac. Mi s-a părut evident. Hristos era singurul către Care puteam striga. Privind în urmă, nu pot explica pe deplin de ce. A fost o intuiție, ceva mai profund decât gândirea conștientă.

După această experiență, am simțit că se deschide o fereastră. Pentru prima dată, aș fi putut începe să cred în Dumnezeu. Totuși, într-un plan foarte subtil, exista și o rezistență lăuntrică. Deși atunci nu aș fi formulat experiența în acești termeni, cred că încă doream să trăiesc o viață lumească, urmând propriile mele dorințe și aspirații. Nu eram pregătită să renunț la acestea. Nici măcar nu eram pe deplin conștientă de această luptă interioară. Abia mai târziu am înțeles ce se petrecuse, de fapt.

Era sentimentul că mă aflu în fața unei alegeri. O ușă se deschisese și aș fi putut să intru în lumea în care mă invita. Pentru o vreme, am început să primesc tot felul de gânduri. Am devenit atrasă de creștinism − mai ales de creștinismul primelor veacuri. Îmi amintesc că mă gândeam: „Aș vrea să fiu catolică” sau, mai exact, „aș vrea să aparțin acelei lumi creștine din vechime”. Eram atrasă de ceva vechi, așezat și autentic, deși nu aș fi putut explica ce anume.

Îmi amintesc că i-am povestit aceste aspecte unei prietene. Ea a început imediat să-mi vorbească despre scandalurile din Biserică, iar eu m-am gândit imediat: „Poate că are dreptate”. Nu am avut nevoie de mult pentru a părăsi acea chemare și a reveni la modul meu obișnuit de a gândi. Și totuși, ceva se transformase. Chiar dacă m-am îndepărtat de acea deschidere, nu mai puteam ignora ceea ce se petrecuse. În acea perioadă, am început să trăiesc și ceea ce pot descrie doar drept o serie de semne și sincronicități stranii……. Viziunea mea ateistă asupra lumii începea să devină instabilă.

Ceea ce făcea totul și mai straniu era faptul că, în ciuda tuturor experiențelor prin care trecusem − experiențele avute și întrebările care începuseră să apară − mă consideram în continuare, în mod ferm, atee. Și totuși, în jurul meu păreau să se petreacă tot felul de evenimente neobișnuite.

De pildă, mă gândeam la un anumit cuvânt sau la o idee, iar la scurt timp vedeam exact acel cuvânt pe un panou publicitar, într-o carte sau în alt context complet neașteptat. Odată ascultam o piesă muzicală intitulată „Just a Little Boy” (Doar un băiețel). Imediat după aceea, m-am așezat să citesc pentru un eseu despre R. D. Laing, boala psihică și teme conexe. Am deschis cartea, iar capitolul la care am nimerit avea titlul „Just a Little Boy” − sau cel puțin acestea erau primele cuvinte ale capitolului. Luate separat, astfel de incidente pot părea nesemnificative. Însă atunci când se repetă de mai multe ori pe zi, timp de zile sau chiar săptămâni, ele încep să aibă un efect cumulativ. Mi-a devenit din ce în ce mai greu să le ignor.

Nu mă tulburau atât coincidențele în sine, cât ceea ce păreau să sugereze. Viziunea mea ateistă începea să se clatine. Era ca și cum o anumită inteligență, cumva conștientă de gândurile mele, ar fi orchestrat evenimentele din jur într-un mod pe care nu-l puteam explica.

În același timp însă, citeam mult despre schizofrenie și alte tulburări psihice conexe. Unul dintre conceptele care mă fascina era cel al „ideilor de referință” − tendința de a considera că evenimentele exterioare, semnele, reclamele, emisiunile TV sau evenimentele aleatorii sunt, de fapt, adresate în mod direct propriei persoane. Unii ajung să creadă că Dumnezeu le vorbește prin aceste semne; alții că primesc mesaje codificate de la servicii de informații sau alte forțe ascunse.

Astfel, mă aflam prinsă între două interpretări. Pe de o parte, simțeam că se petrece ceva cu sens. Pe de altă parte, eram pe deplin conștientă că aceste experiențe semănau cu fenomene descrise în literatura psihiatrică.

Ca urmare, percepția mea asupra realității devenea tot mai instabilă. Consumul de droguri nu mă ajuta deloc. În acea perioadă fumam regulat canabis, chiar și în timpul școlii. Privind în urmă, cred că drogurile deveniseră modul meu de a mă raporta la transcendent, deși atunci nu aș fi formulat situația în acești termeni. Sub influența lor, aveam adesea trăiri care păreau profund semnificative, chiar mistice. Anumite substanțe produceau scurte momente de „iluminare”, în care realitatea îmi dădea impresia brusc că este transparentă și plină de sens.

Nitrous oxide, de pildă − gazul ilariant − avea asupra mea acest efect. Ori de câte ori îl foloseam, aveam momente scurte, dar intense de înțelegere, ca și cum aș fi pătruns în structura profundă a realității. Aceste intuiții rareori durau, iar ulterior nu puteam explica în mod coerent ceea ce „înțelesesem”. Totuși, în acel moment păreau extrem de profunde.

O bună perioadă de timp am simțit că trăiesc într-o stare de tranziție. La un moment dat, am recunoscut în cele din urmă că există un fel de realitate spirituală. Nu mai puteam să mă numesc, în mod onest, atee. Nu eram creștină și, cu siguranță, nu eram ortodoxă, dar nici nu mai credeam că realitatea este doar un ansamblu de procese materiale desfășurate într-un univers lipsit de sens.

Dimensiuni ale experienței umane ignorate de materialismul modern

Am ajuns să fiu convinsă că în realitate există tipare încorporate în însăși structura lumii − tipare care păreau să indice dincolo de o explicație strict materialistă a existenței. Această convingere m-a condus către domenii precum astrologia. Am ajuns să-mi citesc harta astrală și eram uimită de cât de exact părea să îmi descrie caracterul și parcursul în viață de până atunci. Aveam impresia că îmi dezvăluie aspecte ale propriei persoane pe care fostul meu cadru științific și ateist nu le putea explica. Fie că această impresie era sau nu adevărată în sens obiectiv, pentru mine, la acel moment, avea o forță considerabilă. Părea să confirme dimensiuni ale experienței umane pe care materialismul modern, în percepția mea, le ignora.

În aceeași perioadă am început să citesc și din Aleister Crowley. Am împrumutat din bibliotecă Autohagiografia sa și am fost imediat captivată. Îmi amintesc că am citit câteva dintre poemele lui − în special unul despre deșert − și am avut sentimentul că vorbește despre realitate într-un mod în care nimeni din jurul meu nu o făcea.

Eram studentă la filosofie, și totuși Crowley părea să abordeze întrebări pe care nimeni nu le discuta la cursurile mele. M-am surprins gândindu-mă: „Acest om chiar pare să fi înțeles ceva esențial”. Nu neapărat pentru că eram de acord cu el, ci pentru că părea să atingă dimensiuni ale realității absente din spațiul academic în care mă aflam.

Ceea ce m-a interesat în mod deosebit a fost modul său de a înțelege magia. În mod obișnuit, oamenii asociază magia cu spectacolul − scoaterea unui iepure din pălărie sau realizarea unor acțiuni aparent imposibile. Crowley o descria însă într-un mod cu totul diferit. Pentru el, magia era arta de a produce schimbări în conformitate cu voința proprie. Iar formulată astfel, ideea nu mai părea atât de absurdă.

La urma urmei, dacă decid să ridic un ursuleț de pe podea, intervin asupra realității prin voința mea. Există o stare de fapt; îmi exercit voința asupra ei; și apare o altă stare de fapt. Crowley ducea acest principiu mult mai departe, desigur, dar logica de bază îmi devenea inteligibilă.

M-au fascinat și argumentele sale de natură filosofică. El pornea, în parte, de la idei asociate lui David Hume și de la problema cauzalității. Hume susținea că nu percepem niciodată cauzalitatea în sine. Vedem doar evenimente care apar împreună în mod repetat, dar nu surprindem niciodată legătura cauzală ca atare. Argumentul lui Crowley era, în esență, următorul: dacă însăși cauzalitatea rămâne misterioasă, de ce ar fi exclus ca ritualurile, simbolurile sau acțiunile aparent necorelate să influențeze realitatea în moduri pe care încă nu le înțelegem?

Și mai mult m-a intrigat accentul pus de Crowley pe limbaj. El sugera adesea că magia este profund legată de simboluri și cuvinte. Nu există magie fără incantații. Limbajul însuși părea să funcționeze ca un instrument metafizic. Oamenii „aduc la existență” lucruri prin cuvânt. Prin limbaj construim instituții, relații, obligații, identități, legi. Cuvintele modelează realitatea: ele produc stări de fapt care nu existau anterior. În acest sens, Crowley părea să susțină că magia nu ține atât de spectaculosul supranatural, cât de puterea misterioasă a simbolurilor, a limbajului și a intenției. [În realitate, filosofia lui Aleister Crowley este una satanică, având la bază ideea „Fă ce vrei tu să fie întreaga ta lege” – n.n.]

Îmi amintesc că am ascultat o conferință a scriitorului de benzi desenate Grant Morrison, puternic influențat de Crowley și de ezoterismul occidental. Morrison vorbea despre sigilii, simboluri și despre modul în care limbajul poate modifica conștiința. Argumentul său era că ființele umane modelează în permanență realitatea prin povești, simboluri și acte de generare a sensului.

Această idee a rezonat profund în mine. La acel moment, aveam impresia că filosofia, psihologia, religia, mitologia, literatura și chiar magia convergeau spre o singură intuiție: aceea că realitatea este mult mai stranie, mai bogată și mai plină de sens decât viziunea materialistă pe care o moștenisem. Încă nu știam unde avea să mă conducă această descoperire. Dar ajunsesem într-un punct în care ateismul nu mai părea capabil să explice experiențele mele. Întrebarea nu mai era dacă există ceva dincolo de lumea materială. Întrebarea era ce este, de fapt, acel „ceva”.

(va urma)

Citiți și:
Sincronicităţile – Punţi fermecătoare între oameni şi inima lui Dumnezeu (I)
Atunci când închidem ochii la Lumea Fizică, materială, se deschid ochii cei tainici ai sufletului, care apoi sunt impresionați într-un mod extraordinar, mirific de Lumina Dumnezeiască (I)

 

yogaesoteric
13 iulie 2026