Sincronicităţile – Punţi fermecătoare între oameni şi inima lui Dumnezeu (I)

 

Coincidenţe pline de sens fără a fi legate de o cauză. Dorinţe împlinite miraculos, atunci când ne aşteptăm mai puţin. Fenomene inexplicabile care se leagă exact aşa cum este necesar pentru ca noi să fim fericiţi. Libertatea dumnezeiască are o inspiraţie fără limite.

O pacientă a psihanalistului elveţian Carl Gustav Jung trăia un moment de blocaj. În noaptea dinaintea şedinţei de terapie visase un cărăbuş auriu, Probabilitatea ca o astfel de insectă să zboare în mod real în acea zonă geografică era extrem de mică, căci nu era caracteristică climei respective. Cu toate acestea, a doua zi, exact când femeia îşi povestea visul terapeutului, cărăbuşul real a apărut, planând în cercuri în faţa ferestrei.

Jung a numit acea sincronicitate fenomenul înlănţuirii semnificative acauzale a situaţiilor şi a evenimentelor şi a studiat în profunzime fenomenul. A scris o carte despre sincronicităţi, împreună cu fizicianul W. Pauli, laureat al premiului Nobel. Conceptul şi-a găsit astfel locul în lumea cunoaşterii, explicând în felul său miracolele dumnezeieşti, precum şi orice proces divinatoriu – de pildă I Ching-ul, pe care Jung îl utiliza frecvent şi cu mare încredere.

Autoarea confesiunii din paginile următoare, trece printr-o serie de situaţii dureroase, însă îşi găseşte alinarea cu ajutorul sincronicităţilor pline de semnificaţie. Se deschide faţă de lumea îngerilor, se apropie de propriul ei suflet şi în cele din urmă decide să îşi împărtăşească experienţele, spre binele tuturor.

Cine trage sforile în culise?

Este dificil să găseşti într-un dicţionar definiţia cuvântului „sincronicitate”; dar nu este un neologism pe care l-am inventat eu. Jung a vorbit pentru prima oară despre conceptul de sincronicitate, o coincidenţă semnificativă, plină de sens pentru cel care o trăieşte. Iar dacă afirm că invizibilul intervine în acele conjuncturi, înseamnă că atunci când aparentul „hazard” se petrece la momentul oportun, este imposibil să fie evitat, iar probabilitatea e atât de infimă, încât anumite evenimente care se produc, de fapt nu sunt simple coincidenţe, ci sincronicităţi… Cine le-a provocat? Ce inteligenţă, ce voinţă se ascunde în spatele acestora? Multe dintre fenomenele pe care le-am experimentat nu par să fie direct sau în exclusivitate acţiuni ale îngerilor. Cine să fie autorul lor? Care este rolul acestor evenimente deosebite în viaţa noastră? Un simplu ajutor la evenimentul care va produce metamorfoza unui destin, căile noastre sunt presărate cu aceste „întâmplări” atât de necesare, încât nu mai sunt întâmplări!

Ce logică se află la baza fenomenului de sincronicitate?
Poate că „«întâmplarea» este numele lui Dumnezeu atunci când doreşte să fie incognito…” În orice caz, situaţiile următoare m-au făcut să cred că în cazul în care „cineva” ar vrea să ne ajute, n-ar proceda altfel. De aceea, vă invit chiar acum să explorăm acest fenomen pasionant, începând cu primul exemplu…

Strictul necesar pentru a coase ceva

Dimineaţa, într-o clinică din Lyon. Sunt în picioare, îmbrăcată şi gata să părăsesc salonul liniştit pe care-l ocup de câteva săptămâni. Deşi fac un tratament împotriva unei depresii nervoase accentuate, n-am încetat să fiu atentă la aspectul meu exterior. Atunci când eşti răvăşit lăuntric, este o eleganţă cu adevărat necesară să-ţi îngrijeşti aspectul exterior, evident, dacă mai ai forţa de a face asta. Este un mod de a crede că dezastrul nu este total. De aceea, nu se admite nicio imperfecţiune în ţinuta ta vestimentară.

Chiar în acea zi însă nasturele de la pantalonul meu s-a rupt, nu aveam cu ce să-l înlocuiesc şi nu aveam trusa de cusut la mine. Ce să fac? Într-o perioadă de criză interioară, totul capătă o importanţă exagerată. Sunt cuprinsă de stări de ezitare chiar în momentul în care cineva bate timid la uşă. Deschid şi-l zăresc pe Florent, un tânăr adorabil, bântuit de tentative de sinucidere şi internat aici tot din cauza unei depresii. Ezită puţin şi apoi…

„Uite, Do, în această dimineaţă, aranjându-mi lucrurile, am găsit obiectul ăsta care nu-mi foloseşte la nimic mi-am zis că, poate…” Şi îmi întinde… un ac!

Întâmplare? Simplă coincidenţă? Sau intervenţia anonimă care-mi aduce la momentul potrivit ajutorul de care am nevoie? Ce probabilitate era ca un vecin de salon să decidă să-şi aranjeze lucrurile în acea dimineaţă, să descopere printre ele un ac de cusut (nu uitaţi că este totuşi un băiat!), să se gândească să mi-l dea, mie şi nu altcuiva şi, în sfârşit, să mi-l aducă imediat, nu mai târziu (la prânz, de exemplu)?

Şi ce probabilitate exista pentru ca tocmai eu şi nu altcineva să aibă nevoie chiar în acel moment de acest obiect? În acea zi, într-un colţişor de lume, s-a rezolvat o anumită problemă, îndeplinindu-se astfel o anumită cerinţă. Totul s-a aranjat de o asemenea manieră, încât s-a creat o armonie eficace şi calmă. Dacă, în acest exemplu, energiile universului, oricare ar fi fost ele, au acţionat pentru a-mi veni în ajutor, reuşind astfel să ies dintr-o încurcătură destul de inofensivă, aceste energii având un rol determinant în destinele noastre?

Revenirea trecutului

Aveam o prietenă pe care o chema Mariana. Această femeie se căsătorise târziu cu un bărbat pe care-l iubea mult, dar nu părea să fie îndrăgostită cu adevărat de el. Aşa cum se spunea pe atunci, ea se „aranjase”.

De fapt, Mariana suporta încă de atunci o „rană” secretă care nu se vindecase niciodată, înainte de a-l întâlni pe acest bărbat, iubise cu pasiune un altul care i-a refuzat dragostea. Ajunsă în pragul disperării, îi venise în gând să se sinucidă. S-a resemnat totuşi să trăiască – fără să mai simtă acel fior al iubirii de altădată. Inima sa era împietrită. În acelaşi timp, se simţea copleşită de problemele vieţii, chiar dacă soţul iubitor, situaţia materială bună, copiii reuşiţi, succesul în plan social, toate păreau să-i surâdă. Totuşi, ea părea blazată, insensibilă faţă de aceste semne exterioare ale fericirii. Amabilă şi surâzătoare, nu gusta cu adevărat satisfacţiile pe care viaţa i le oferea. Decepţia în iubire, niciodată vindecată, punea un ecran de netrecut între Mariana şi starea de fericire.

Până într-o zi când…
Mariana lucra pe atunci într-un magazin, mai mult pentru a avea pur şi simplu o ocupaţie – copiii crescuseră între timp – decât dintr-o necesitate reală de a avea bani. „Întâmplarea” s-a petrecut în acel magazin unde intrase un văr de-al ei, în trecere prin Lyon. Mariana îl uitase demult. După primele momente de surpriză, vărul spuse: „Este extraordinar că te întâlnesc aşa, deoarece chiar voiam să te contactez. Dar cum nu ştiu nici numele de căsătorie, nici unde locuieşti, nu ştiam cum să dau de tine. Închipuie-ţi că, acum câteva zile am primit o scrisoare pentru tine. Expeditorul a trimis-o pe numele tău de fată şi cum acesta coincide cu al meu, scrisoarea a ajuns la mine. Dă-mi adresa ta şi ţi-o trimit imediat ce o să ajung acasă.”

Este surprinzător cum a ajuns la Mariana scrisoarea de la… prima ei iubire! Bărbatul tocmai divorţase şi se gândise la fosta sa iubită pe care dorea s-o vadă. Inima împietrită a femeii a început să bată în ritmul sentimentelor din trecut. Nu a avut nicio ezitare. A străbătut – sub un pretext oarecare, Franţa, pentru a se simţi iar fericită în braţele singurei sale iubiri.

Regăsirea a fost la înălţimea speranţelor; Mariana a uitat de cei douăzeci de ani de frustrări. Întâlnirea a fost urmată de altele, tot atât de frumoase. Foarte curând însă, prietena mea a conştientizat că sentimentele care i-au provocat atât de multă suferinţă nu mai erau atât de intense. Bărbatul nu-i mai inspira decât o calmă afecţiune. În consecinţă, a decis să înceteze de a mai merge la întâlniri şi îşi reluă viaţa obişnuită de până atunci.

Cu roate acestea, Mariana nu mai era aceeaşi. „Datoria” trecutului faţă de ea nu mai exista. Trăirea dorinţei sale neîmplinite îi permisese să încheie cu această sincronicitate, el nu mai era bărbatul pe care-l iubise cândva; cel din în faţa ei n-o mai impresiona deloc. Putea deci să se simtă o femeie liberă şi să se bucure de darurile pe care viaţa i le oferise cu generozitate.

O reţea de circumstanţe perfect organizate

Cele două conjuncturi sunt diferite: prima evocă o banală grijă pentru un nasture descusut, iar a doua, drama unei vieţi. Ceea ce le apropie este că de fiecare dată, „întâmplarea” a determinat apariţia unui ajutor proporţional cu necesitatea manifestată în mod evident. Aveam nevoie să cos o haină, am primit în mod providenţial acul necesar, nu un prinţ fermecător şi bogat care să mă ia pe calul său alb şi să mă facă fericită pentru tot restul vieţii! Răspunsul la cerinţa mea precisă a fost un ajutor precis şi limitat.

De asemenea, prietena mea nu a întâlnit întâmplător pe cel la care nu se mai gândea şi care îi răvăşise inima. Dar primind o scrisoare de la el, a avut timp să reflecteze la ceea ce a considerat cea mai bună decizie şi să se pregătească pentru a acţiona; pe scurt, să utilizeze această parte de libertate limitată, dar reală, pe care o avem toţi şi care se numeşte liber arbitru.

Mariana a ales să revină în propriul trecut. Ar fi putut să ignore chemarea destinului şi să trăiască monoton şi comod ca până atunci. Ceea ce o conjunctură întâmplătoare n-ar fi permis să aibă loc, o scrisoare cu distanţa impusă în timp şi spaţiu, a favorizat.

Dispunea astfel de perioada necesară pentru a controla situaţia respectivă, pentru a folosi noua ocazie pe care i-o dăruise viaţa. Pe lângă aspectul benefic al intervenţiei „hazardului” în aceste două relatări, punctul comun cel mai frapant îl constituie concursul foarte improbabil de împrejurări necesar de fiecare dată pentru apariţia unor asemenea „coincidenţe”.

Despre acul de cusut am vorbit deja. În cazul Marianei, apariţia unei scrisori în viaţa ei favorizează o „reţea” de circumstanţe atât de bine organizate, încât niciun scenarist n-ar îndrăzni să le introducă într-un film de teamă să nu fie considerate neverosimile.

După mulţi ani de „tăcere”, un văr uitat o întâlneşte pe Mariana după ce primise, din greşeală, o scrisoare ce-i era destinată. În trecere prin oraşul Marianei, omul a intrat chiar în magazinul în care lucra şi chiar în ziua când ea era la serviciu (deoarece nu lucra în fiecare zi).

Viaţa Marianei a luat alt curs deoarece unele elemente care ţineau de situaţii din existenţe anterioare s-au întrepătruns înlesnind o situaţie foarte deosebită, capabilă să-i ofere o a doua şansă. Nimic nu i-a fost impus, dar i s-a deschis o cale pe care prietena mea era liberă s-o urmeze. Ceea ce, din fericire, s-a şi petrecut.

Cu mâinile întinse către minunile lumii

Dar să revenim şi să ne examinăm propria existenţă. Să rememorăm cu răbdare… Voi aţi experimentat situaţii similare? În acest caz, nu v-a surprins în mod foarte plăcut norocul uluitor? Astfel de circumstanţe nu sunt atât de rare, doar noi suntem miopi! Viaţa ne antrenează într-un ritm atât de impetuos, încât noi, biete făpturi umane, nu avem timp, nici răbdare să-i savurăm întreaga magie creatoare.

Totuşi, căile ne sunt presărate cu multe „coincidenţe” luminoase, care semnalizează cu disperare, asemenea unor semnale prieteneşti pe care nu le percepem. Colaborând cu noi, viaţa ne oferă şanse, ne susţine şi ne sprijină. Participarea sa discretă şi evidentă este un cadou pentru puterea noastră de a lua decizii.

Viaţa este mama care oferă generos fără să aştepte nimic de la copil. Dar, foarte adesea, urechile, ochii, simţurile şi toate capacităţile noastre rămân închise în faţa darului Providenţei. Iar noi mormăim, protestăm, prinşi în situaţii confuze sau incomode pe care totuşi am fi putut să le evităm, dacă luam în considerare avertismentele pe care viaţa ni le-a transmis şi dacă am fi folosit ajutorul său providenţial.

Dar chiar şi când ne gândim că greşelile noastre ne-au dus atât de mult în jos, încât nu ne vom reveni niciodată, viaţa, la fel ca un GPS performant şi perseverent, ne mai oferă o şansă şi o altă cale de urmat. Nimic nu este pierdut niciodată. Totul ne este pus pe tavă. Este suficient să întindem mâna şi să îndrăznim să redevenim copiii cu ochi inocenţi şi încrezători, care-şi întind mâinile spre toate minunile lumii…

Legea karmei acţionează discret şi fără greş. La acest nivel ai reflecţiei, se impun câteva întrebări. Mai întâi, suntem îndreptăţiţi să cercetăm din ce cauză numeroase circumstanţe au ca finalitate nu satisfacerea unei cerinţe, ci dimpotrivă, o situaţie dificilă sau dramatică.

Îmi amintesc povestea unei stewardese care, într-o dimineaţă, a pierdut avionul din cauza ceasului său deşteptător, care nu a sunat la timp. Pentru că nu era posibil ca echipajul să-i aştepte sosirea, compania a apelat in extremis la o altă colegă. Femeia aceea a sosit la timp, dar avionul a explodat şi n-a existat niciun supravieţuitor.

Ce s-a petrecut în acest exemplu înspăimântător de „coincidenţe” repetate? O femeie care ar fi urmat să moară, a supravieţuit. O altă femeie, care ar fi urmat să trăiască, a murit. Dacă stewardesa miraculos salvată de la o moarte brutală a fost destinatara fericită a unei „întâmplări” favorabile, ce să spunem despre cea care a murit?

În acest caz, viaţa pare să evidenţieze aspectul respingător al unui monstru furios şi sadic, jucându-se cu oamenii de parcă ar fi marionete neputincioase, decizând asupra morţii lor, precum la jocul cu zarurile. Unde era mama iubitoare evocată în rândurile de mai sus?

La citirea acestui fapt divers atât de teribil, poate vă reamintiţi şi voi, dragi cititori, despre alte „întâmplări” asemănătoare şi vă întrebaţi: De ce viaţa salvează pe cineva prin moartea altcuiva, în favoarea situaţiilor care n-ar fi trebuit să se producă niciodată? De ce există aceste fascicole foarte complicate de parametri care duc inexorabil la iertare sau la pierderea vieţii unui om?

Întrebarea este alarmantă, legitimă şi merită să reflectăm asupra ei. Şi chiar dacă este dificil şi nesigur să căutăm un răspuns din perspectiva care nu ar lua în considerare Legea cauzei şi a efectului, a karmei care aduce într-un mod misterios exact roadele a ceea ce în alte vieţi am sădit şi nu am reuşit poate în actuala existenţă să anihilăm printr-un salt real de conştiinţă, este totuşi o căutare pasionantă. Şi mi se pare că este mai bine aşa decât să rătăcim prin ceaţă, cu capul între umeri şi privirea în jos, din cauza fricii permanente că soarta ne va lovi cândva.

Cât de întâmplătoare este „întâmplarea”?

Dar sa revenim la „coincidenţele” fericite. Atunci când tânărul meu prieten bate la uşă sau când vărul Marianei o întâlneşte din „întâmplare”, „hazardul” se dovedeşte a fi salvator. În acest sens, vom mai vorbi şi despre alte exemple edificatoare. Pretutindeni şi din timpuri imemoriale, s-au produs şi se mai produc asemenea situaţii având, desigur, scenarii diferite; obiectivul lor comun este să vină în sprijinul unei fiinţe umane disperate.

Prin aceste ajutoare miraculoase care ne vor salva viaţa, hazardul pare să intervină în existenţa noastră atunci când ne aşteptăm mai puţin şi, uneori, sub forme foarte insolite. De fiecare dată, acţiunea sa eficace ne permite să ne revenim şi sa continuăm calea aleasă sau să alegem o alta mai bună. Totuşi, se pare că acest sprijin nu ne este acordat la o dorinţă anume (insuficientă, de altfel), ci ca răspuns la o cerinţă reală.

Fiind copleşită de boală, detaliile ţinutei mele vestimentare aveau pentru mine o valoare simbolică importantă. A mi se permite să cos un simplu nasture avea un impact asupra echilibrului meu atât de precar din acea perioadă. În ceea ce o priveşte pe Mariana, nu realizarea unei dorinţe amoroase a determinat apariţia scrisorii în viaţa sa, ci seninătatea şi bucuria ei de a trăi. Dar cerinţele astfel satisfăcute nu le cunoaştem întotdeauna în momentul acţiunii.

Ni se petrece să identificăm mult mai târziu intervenţia binefăcătoare a „întâmplării”. Uneori soarta pare să se înverşuneze împotriva noastră, la început, până la apariţia unei noi şanse, la care nici nu ne gândiserăm, dar care pare a fi mai interesantă decât calea pe care o urmăm cu încăpăţânare.

În acest moment, este bine să ne punem cea de-a doua întrebare importantă: Putem numi în mod rezonabil „întâmplare” ceea ce pare a fi fapta unei voinţe determinate? Cui aparţine ea? Cine „trage sforile în culise”? Care este obiectivul fundamental a ceea ce, în final se aliază unui proiect ce pare a fi destinat pentru noi? Ce se doreşte din partea noastră? Ce se doreşte pentru noi? Care este partea noastră reală de libertate într-o lume în care unele elemente sunt telecomandate de undeva, dintr-o zonă pe care n-o cunoaştem?

Dacă filosofia este „viaţa care gândeşte” (conform definiţiei date de Andre Comte-Sponville), ei bine, noi suntem în centrul unei probleme filosofice esenţiale. Va fi necesar să căutăm să răspundem la această întrebare. Nu mi se pare cinstit din punct de vedere intelectual să ni se deturneze atenţia de la asemenea fapte şi să se pretindă că minţile noastre credule se pierd în divagaţii sterile şi fără obiect.

A nega o problemă nu înseamnă a o rezolva, dacă problema în cauză deranjează (iar Dumnezeu ştie că deranjează), pentru că este mai interesant şi urgent să i se acorde atenţia cuvenită. Ca o concluzie, aşa-zisul „hazard” pare, în cazuri mai frecvente decât ne-am gândi a priori, viu, activ şi urmăreşte un scop. Deci este legitim să ne întrebăm cine se ascunde în spatele lui şi de ce? Poate că faptele pe care le vom prezenta în partea a doua a acestui articol ne vor ajuta să răspundem la această întrebare.

Citiţi a doua parte a articolului

Articol preluat din Revista Yoga Magazin nr. 81.

Citiţi şi:

Miracolele tainice ale sincronicităţii

Hazardul nu există

Coincidenţe şi sincronicităţi uimitoare

 

yogaesoteric
13 ianuarie 2020


 

Also available in: Français

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More