Dumnezeu a murit. Și apoi? – Interviu cu Agnes Warwick (I)

Crescută în lumea seculară și cosmopolită a elitei internaționale de la Bruxelles, Agnes Warwick a fost învățată că morala nu mai are nevoie de Dumnezeu, că știința a dizolvat transcendența și că religia aparține unui trecut primitiv. Însă, în spatele altruismului umanist, creștea înlăuntrul ei, în tăcere, un gol imens. În acest interviu introspectiv, Agnes povestește cum filosofia i-a zdruncinat certitudinile, a expus fragilitatea ateismului ei și a împins-o înspre granițele dintre nihilism, nebunie, spiritualitate și nevoia acută de sens.

Reporter: Agnes, vorbește-ne despre cum a început călătoria ta spirituală.

Agnes Warwick: Am crescut la Bruxelles într-o familie destul de mixtă în ceea ce privește cultura și naționalitatea. Încă de la început nu am avut un simț al identității foarte bine conturat, fie el rasial, etnic, național sau de altă natură, mai ales pentru că părinții mei lucrau în politică internațională, la Bruxelles. Din partea tatălui, în special, familia era în mare parte ateistă și de stânga, ceea ce însemna că politica internațională, Uniunea Europeană și drepturile omului erau considerate valori centrale. Exista această idee potrivit căreia ești, în esență, cetățean al lumii.

Am mers la o școală internațională foarte pro-UE și orientată către politica internațională, ceea ce mi-a consolidat și mai mult această viziune. Singura formă de aspirație cu adevărat virtuoasă era considerată a fi una umanistă − nu neapărat politică, ci centrată pe a face binele în numele unei moralități seculare.

La școală, părinții puteau alege la ce tip de cursuri de educație religioasă să participe copiii lor. Se puteau urma cursuri catolice, protestante și chiar și musulmane, dar eu am fost înscrisă la etică seculară, unde mi s-a întărit și mai mult această idee că este necesar să fii o persoană bună, să cauți binele în general − să ajuți bătrânii să traverseze strada, de exemplu. Totul însă era lipsit de transcendență, lipsit de Dumnezeu. Nu exista niciun ancoraj religios în spatele acestei etici umaniste.

În acea perioadă, în copilărie și adolescență, singura mea legătură reală cu religia era prin bunicul meu, catolic. Totuși, mersul la biserică alături de bunicii mei mi se părea lipsit de conținut și sens. Nu aveam nicio modalitate de a relaționa cu ceea ce se petrecea acolo. Atmosfera în sine mi se părea o simplă paradă − o procesiune de ritualuri fără substanță. Mi se părea, sincer, ca o piesă de teatru proastă. Doamne, iartă-mă că spun asta, dar exact asta simțeam atunci!

În rest, am avut o copilărie relativ normală. Ceea ce făceam era, în general, destul de obișnuit: mă jucam jocuri video cu prietenii mei, ascultam muzică, citeam cărți și așa mai departe. Totuși, purtam în mine un vag sentiment de alienare și neliniște, cu toate că la suprafață viața mea era cât se poate de normală.

Am simțit că omul era necesar să înfrunte singur infinitul universului

Reporter: Când ai început să ai îndoieli?

Agnes Warwick: Poate nu chiar îndoieli propriu-zise, ci mai degrabă întrebări. Un sentiment că lipsea ceva. Aveam prieteni care mergeau la ore de religie protestantă și alții care mergeau la ore de religie catolică. Îmi amintesc că am întrebat-o odată pe verișoara mea, când eram foarte mică – poate pe la șase ani − dacă ea crede în Dumnezeu. A pufnit pur și simplu și a spus că nu, ca și cum însăși ideea de Dumnezeu ar fi fost absurdă. Din acel moment, acea atitudine a fost treptat întărită, mai ales din partea familiei de pe linia tatălui meu. Dumnezeu era un concept ridicol și depășit, ceva primitiv, care nu mai aparținea epocii moderne.

Reporter: Exact așa am fost învățați și noi în școlile comuniste. Ni se spunea că Dumnezeu era doar un mod primitiv de a explica forțele naturii în societățile timpurii − un concept care fusese complet demontat, chiar făcut praf de știință.

Agnes Warwick: Da, exact. Ideea era că putem lăsa, politicos, religia în urmă, și să intrăm în acest nou ev al explicațiilor raționale și științifice. Chiar și seriale precum The Big Bang Theory întăreau subtil această viziune. Părea să reflecte consensul mai larg din cultura vremii: că pur și simplu nu există Dumnezeu. Figuri precum Richard Dawkins reprezentau foarte puternic această poziție – că, de fapt, credința în Dumnezeu era, în esență, o iluzie, o atitudine primitivă și irațională, în contrast cu căutarea nobilă și sublimă a investigației științifice și cu iluminarea pe care aceasta ar aduce-o vieții umane. Asta era, în mare, identitatea mea, dar era însoțită de convingerea că pot fi, în același timp, o persoană bună. Nu aveam nevoie de Dumnezeu ca să-mi spună ce este bine și ce este rău; puteam să știu singură ce înseamnă binele. Acesta era, foarte clar, modul meu de a gândi atunci.

Mai târziu, la școală, am început să urmez cursuri de filosofie. Profesorul meu, care era creștin, ne-a ghidat prin canonul filosofiei occidentale și mi s-a părut extrem de interesant. Deși mă identificam exterior ca atee, cred că, în profunzime, tânjeam după ceva mai transcendent, chiar dacă nu eram încă în stare să recunosc acest aspect.

În același timp, îi priveam pe oamenii religioși declarați ca fiind patetici. Oricine credea în mod deschis într-o realitate transcendentă − oricine recunoștea că își dorește o relație cu ceva mai mare decât sinele, fie un Dumnezeu personal, fie o formă de realitate spirituală − mi se părea jenant sau slab. Aveam senzația că omul este necesar să înfrunte singur infinitul universului, iar faptul de a face asta era mai nobil decât credința în Dumnezeu.

Reporter: Asta e înspăimântător.

Agnes Warwick: Da, atitudinea era, în esență, că este necesar să fim curajoși în fața lipsei de sens și a răcelii universului nostru și, în același timp, să încercăm să rămânem oameni buni. Eram foarte atașată de această idee.

Dar apoi, în timpul orelor de filosofie, am început să-l citesc pe Friedrich Nietzsche, iar ideile lui m-au afectat profund − în special conceptul de „răscoală a sclavilor” din morală. Argumentul său, foarte pe scurt, era că înainte de morala iudeo-creștină existau valori mai degrabă grecești antice, centrate pe forță, virilitate, curaj și depășirea obstacolelor. Aceste calități erau considerate demne de admirație și nobile.

Nietzsche susține că ceea ce el numește masele oprimate − pe care le asociază adesea, din punct de vedere istoric, cu poporul evreu − au inversat acest sistem moral. Trăsături precum puterea, neînfricarea, ambiția și capacitatea de a-ți lua singur tot ceea ce îți dorești au ajuns să fie considerate păcat sau rău, în timp ce slăbiciunea, umilința, blândețea și neputința au ajuns să fie identificate cu binele. Este, desigur, o sinteză simplificată, dar aceasta era ideea de bază pe care am reținut-o atunci.

Aceste lecturi deschideau o fisură în însăși structura identității mele. Afirmația lui Nietzsche că „Dumnezeu este mort” implica nu doar prăbușirea religiei, ci și prăbușirea adevărului obiectiv și a moralității obiective în sine. În acest cadru, nu mai exista nimic intrinsec nobil în valorile umaniste sau în efortul altruist. Ele deveneau doar o altă formă de auto-afirmare − o strategie de afirmare a sinelui, doar inversată față de ceea ce el numea „morala stăpânilor”.

Ceea ce mă tulbura era realizarea faptului că, în ciuda tuturor eforturilor mele de a fi altruistă sau moralmente bună, de fapt, încă acționam strategic, încă îmi urmăream interesele. Filosofia lui Friedrich Nietzsche m-a făcut să simt că până și idealismul meu ascundea o formă latentă de interes personal. Nu neapărat de narcisism propriu-zis, dar ceva foarte apropiat de narcisism. Un fel de ipocrizie. Am început să simt că mă amăgisem într-o anumită măsură în privința altruismului. Crezusem că valorile mele îmi ofereau cumva un temei în lume, că aveau un anumit statut obiectiv, chiar și fără credința în Dumnezeu sau în ceva transcendent. Dar realizarea faptului că poate nu era așa − sau că nu exista niciun fundament ultim − m-a aruncat într-un apăsător gol interior. Nu mai știam cu adevărat în ce să cred.

Știu că Friedrich Nietzsche propunea și o filosofie mai afirmativă, ideea depășirii nihilismului prin crearea propriilor valori − devenind ceva asemănător Übermensch-ului (Supraomului). Dar, în acel moment, nu puteam înțelege cu adevărat latura bună a acestei viziuni. Ceea ce am absorbit cel mai puternic a fost destrămarea sensului, senzația că suportul meu moral era mult mai fragil decât îmi imaginasem.

Nietzsche critica, de fapt, întreaga categorie de oameni − chiar și oameni de știință − care continuau să creadă în adevărul obiectiv după ce încetaseră să mai creadă în Dumnezeu. Întrebarea lui era următoarea: Pe ce fundamentați, de fapt, acel adevăr? Iar faptul că întregul cadru s-a prăbușit în fața mea m-a afectat profund la nivel psihologic.

Imensul gol interior

În perioada aceea ne pregăteam pentru examenele de admitere la universitate, dar eu nu mai reușeam să acord cu adevărat valoare niciunuia dintre aceste demersuri. Totul părea ciudat de gol. În cele din urmă, am decis să studiez filosofia la Birmingham, deși chiar și această decizie părea lipsită de direcție. Aveam doar sentimentul că este preferabil să merg acolo, fără să înțeleg prea bine de ce.

Odată ajunsă la universitate, sincer, nu mai știam ce fac. Simțeam că plutesc prin viață fără niciun punct real de sprijin. În perioada aceea am început să cunosc tot felul de oameni, iar o prietenie, în special, a devenit foarte importantă pentru mine. Ne-am întâlnit la o petrecere și l-am auzit vorbind despre acest „imens gol interior din noi”. Am recunoscut imediat despre ce vorbea. M-am gândit: da, vidul. Părea să aibă aceleași preocupări psihologice și filosofice ca mine.

Petreceam ore întregi vorbind împreună. Era bipolar, ceea ce făcea uneori prietenia noastră dificil de menținut, întrucât gândurile lui puteau deveni extrem de intense și copleșitoare. Crescuse într-un mediu penticostal jamaican, dar se îndepărtase în mare măsură de acel mediu în timp ce căuta ceva mai transcendent.

Mă impresiona faptul că, deși uneori părea instabil sau aproape de a-și pierde controlul, existau și momente în care devenea straniu de lucid − aproape iluminat. În stările lui maniacale spunea uneori idei care păreau profund adevărate sau, cel puțin, mult mai vii și mai pătrunzătoare decât conversațiile obișnuite. Nu știam exact cum să interpretez asta la vremea respectivă, dar m-a afectat profund.

În acea perioadă am început să-l citesc și pe R. D. Laing, un psihiatru scoțian asociat Noii Stângi a anilor ’60. Una dintre ideile centrale ale lui Laing − și există un citat celebru atribuit lui, ceva cam așa: „nebunia este un răspuns sănătos la o lume nebună” − a rezonat foarte puternic cu mine. Ideea de bază era că, dacă privești suficient de profund rădăcinile a ceea ce numim nebunie, începe adesea să pară mai inteligibilă și mai coerentă decât presupunem inițial. Încerc să găsesc cuvântul potrivit pentru asta − aproape arhetipul nebunului înțelept sau al „sfântului nebun”. Cineva care, privit din exterior, pare nebun și totuși pare să perceapă ceva ce oamenii obișnuiți nu pot vedea. Această figură mă fascina profund în perioada aceea.

(va urma)

Citiți și:
Spielberg s-a înșelat. „Ziua Dezvăluirii” nu mi-a clătinat deloc credința creștină
Între Cuvântul lui Dumnezeu și duhul lumii

 

yogaesoteric
30 iunie 2026