Miracolul dintr-o ‘Viață ascunsă’


M-am dus în după-amiaza aceasta la New Orleans ca să văd noul film al lui Terrence Malick, „A Hidden Life” („O viață ascunsă”), despre necazurile unui țăran austriac pe nume Franz Jägerstätter, un catolic aruncat în închisoare și executat de naziști pentru că a refuzat să-i jure credință lui Hitler. Filmul a ajuns, în sfârșit, la o distanță rezonabilă de mine în Baton Rouge și, temându-mă că nu va sta prea mult acolo, am urcat în mașină cu doi amici creștini ca să-l vedem în după-amiaza aceasta.

Ezit să scriu despre el acum, pentru că filmul este copleșitor. Este fără îndoială o capodoperă, unul dintre cele mai mari filme pe care le-am văzut vreodată și, după părerea mea, cea mai bună evocare a Evangheliei redată cu mijloace cinematografice. Nimic altceva nu se apropie măcar de această peliculă – nici The Passion Of The Christ („Patimile lui Hristos”), nici The Gospel According To St. Matthew („Evanghelia după Matei”), nici Of Gods And Men („Oameni și zei”). Toate sunt filme mari, și mari filme creștine, dar acesta este inclasabil – își creează singur propria clasă.

Le-aș spune oamenilor care au hotărât că știu ei tot ce e necesar să știe despre creștinism și că n-au nevoie de el: duceți-vă să vedeți acest film. Este un exemplu perfect a ce voia să spună cardinalul Ratzinger, atunci când a spus că argumentele cele mai bune pentru credința creștină sunt arta care a ieșit din el și sfinții. În acest caz, este arta despre un sfânt.

Le-aș spune creștinilor care cred că știu totul despre creștinism: duceți-vă să vedeți acest film. Există acolo un moment când Franz se oprește pe la biserica din sat și intră în vorbă cu un bătrân care pictează fresce cu imagini din poveștile biblice pe zidurile bisericii. „Noi creăm admiratori. Nu creăm adepți. Viața lui Iisus este o chemare să-l urmăm. Dar nu vrem să ni se aducă aminte de ea.”

„O viață ascunsă” arată spre creștini și ne obligă să ne întrebăm: Oare ce sunt eu, unul care îl admiră pe Hristos sau unul care îl urmează?

Bătrânul pictor mai spune și că urmează vremuri încă mai întunecate, când oamenii nici măcar nu vor mai lupta împotriva adevărului – se vor mulțumi să-l ignore. Mie mi se pare că acesta este comentariul lui Malick la adresa propriei epoci. Replica aceea din film mi-a reamintit vorbele pe care le-am auzit rostite de nenumărate ori, în călătoriile mele prin țările fostului bloc sovietic, în documentarea pentru viitoarea mea carte: că singurul aspect care era mai bun în vremea comunismului era că puteai zări mai ușor linia despărțitoare dintre bine și rău. Cum spunea un preot slovac: „În zilele acelea, Evanghelia strălucea ca o lumină în întuneric. Astăzi, se lovește doar de ceață”.

Neîndoios că, în cazul sătenilor din St. Radegund, cătunul din Alpii austrieci unde Franz și Fani munceau la ferma lor, toți s-ar fi considerat ca fiind adepți care îl urmează pe Hristos. Iar apoi a venit Antihristul – Adolf Hitler. Malick își începe filmul cu secvențe din terifianta peliculă de propagandă a regizoarei Leni Riefenstahl, „Triumful voinței”, care îl portretizează pe Hitler ca pe un zeu al noii religii păgâne a Germaniei. La începutul filmului lui Malick, Hitler și hitlerismul par să fie foarte departe de sătucul idilic ascuns între munți, frumos ca o imagine de pe o ilustrată colorată. Scena de debut a filmului lui Riefenstahl este o secvență filmată dintr-un avion care îl duce pe Hitler la Congresul Partidului Nazist din 1934, ținut la Nürenberg. Ideea era că Hitler coboară din ceruri ca un zeu venit pe pământ. Zgomotul avionului zburând peste St. Radegund semnalează că șarpele a pătruns în grădină. Până să-ți dai seama, însă, localnicii sunt îmbătați de nazism și ură de rasă.

Franz ajunge la concluzia că el nu poate să facă ceea ce toți soldații germani sunt obligați, și să jure credință lui Hitler. Pentru el ar însemna să se închine în fața unui idol calp. Deși crede că războiul este nedrept, Franz nu este un pacifist. Pentru acest țăran catolic este vorba mai înainte de orice de a nu coopera cu răul. Franz se duce la preotul său paroh, pentru sprijin, dar acesta îi spune că ar fi mai bine să nu abată nenorocirea peste casa lui, unde trăiește alături de nevastă, cele trei fetițe ale lor și mama lui rămasă văduvă. Franz se duce la episcop să ceară sfătuire, dar de la acesta află că „Biserica” îi spune că are o datorie față de Patria Mamă. Plecând de acolo, Franz trage concluzia că episcopului îi este frică. Mai târziu, auzim cum se spune – de către Franz, cred, dar nu mai îmi amintesc exact – că mai-marii Bisericii Catolice speră că, dacă păstrează tăcerea, naziștii îi vor lăsa în pace. Dar nici vorbă de așa ceva, pentru că deja, spune un personaj din film, naziștii omoară preoți și îi aruncă în închisoare.

Filmul acesta este o parabolă despre semnificația suferinței. Deși narațiunea este destul de simplă și directă (nici pe departe ca extravagant de dezarticulatul Knight Of Cups – „Cavalerul de Cupe”, alt film al lui Malick), este indicat să fie văzut mai puțin ca o dramă filmată, cât citit ca o icoană care (se) mișcă. Adevărata dramă aici este interioară – și simbolică. Am citit în unele recenzii nemulțumirea că satul ar fi prea idilic, de exemplu. Ceea ce, cred eu, e complet pe lângă subiect. Malick nu încearcă să re-creeze cu exactitate viața din St. Radegund în era nazistă; el urmăreşte să spună o poveste despre ce se petrece când răul radical se vâră cu forța în viața ta liniștită și bine ordonată și o ia în stăpânire.

„O viață ascunsă” te emoționează profund, în felul cum zugrăvește deruta și confuzia trăite de Franz și Fani (pentru că este și povestea ei, în aceeași măsură ca a lui) în acele zile. Ei sunt oameni simpli de la țară. Brusc, cei alături de care trăiesc de când se știu, fie s-au predat cu arme și bagaje în brațele lui Hitler, fie frica i-a redus la tăcere. Sătenii se întorc împotriva lor. Biserica oficială nu e o călăuză în care să te încrezi. Nu există surse de narațiuni alternative la naționalismul nazist. Nu se au decât pe ei înșiși și pe Dumnezeu. Cum credeți că v-ați descurca voi, dacă toți cei pe care îi știți și îi iubiți (în afară de soție sau soț) s-ar întoarce împotriva voastră și v-ar socoti niște trădători, niște oameni nebuni, sau și, și? Ați fi în stare să vedeți limpede printr-o asemenea ceață? Zău?

Franz nu este nevoie să facă serviciul militar, pentru că are o scutire ca fermier, însă până la urmă este și el chemat la arme – și atunci începe drumul lui pe Golgota. Cineva îl avertizează în legătură cu interogatoriile: „Ai grijă! Antihristul e viclean. Se va folosi de virtuțile tale ca să te piardă”. Cam pe la începutul filmului, apare o scenă în care Franz îl abordează pe preotul paroh ca să-i spună că nu poate pleca în armată. Preotul încearcă să-l facă să se răzgândească, spunându-i: „Gândește-te la familia ta!” și că sacrificiul lui de sine nu va conta, în marele plan al firii. Aceste două argumente apar din nou, mai târziu, în gura celor care-l interoghează și în a avocatului lui Franz, împreună cu acuzația de trufie. Smerenia și iubirea pentru familia lui sunt cu adevărat punctele slabe ale lui Franz. Dacă potențialul lui sacrificiu nu va opri războiul și oricum nimeni nu va băga de seamă că l-a făcut, și dacă riscă să aducă nenorocirea pe capul nevestei și al copiilor lui, de ce să-l facă? Avocatul spune că ar putea, probabil, să-i aranjeze un post de infirmier într-un spital militar, ca să-și satisfacă serviciul militar, deci nu va fi nevoie să împuște pe nimeni, iar după război să meargă viu și nevătămat acasă.

Franz nu vrea să accepte niciun compromis. Nu există raționament posibil, în termeni lumești, pentru a motiva purtarea lui.

Nu există decât un singur motiv: iubirea lui pentru Hristos și credința că mai bine să moară, decât să-L trădeze, cedând în fața răului. Felul în care Malick încadrează alegerea lui Franz, ca fiind între Hristos și Antihrist, este perfect corect pentru mesajul religios al filmului. Încă o dată: Franz este un om simplu. El nu știe teorie politică. Dar știe că e diavolul, atunci când îl vede.

Uitați-vă la videoclipul din link: acesta este genul de ispită cu care se confruntă un Franz încarcerat.

Aici este un videoclip care creionează cadrul idilic în care trăiau, departe de lume.

Și totuși, naziștii i-au găsit. Poate veți spune: „Aha, vezi? Creștinii aceia n-a fost nevoie s-o pornească spre munți, ca să fugă de naziști. Ei deja trăiau în munți – dar naziștii oricum i-au înhățat. Foarte de folos ne va fi Opțiunea Benedict!” (Opțiunea Benedict este o carte a lui Rod Dreher prin care propune creștinilor practicanți să-și făurească o comunitate paralelă societății în care trăiesc, pentru a-și putea păstra și asigura transmiterea pe mai departe a credinței – n.n.)

La care eu voi răspunde cu răbdare: Opțiunea Benedict n-a fost niciodată despre a găsi sau a construi un loc unde răul lumii să nu poată pătrunde. Opțiunea Benedict este despre a clădi un asemenea mod de viață încât, atunci când răul lumii își va face apariția la porțile orașului, voi vă veți fi făcut un obicei din evlavia și curajul necesare pentru a fi Franz și Fani Jägerstätter. Când va veni clipa încercării, veți afla dacă sunteți dintre cei ce Îl admiră sau dintre cei ce Îl urmează. Păstori, părinți, profesori: ce facem noi din învățăceii noștri, oameni care Îl admiră pe Hristos sau oameni care Îl urmează? Dar voi înșivă?

Ar mai fi foarte multe de spus despre film, dar deja mi-e foarte somn. Foarte pe fugă, totuși, vreau să spun ceva despre o recenzie nedreaptă la adresa filmului „O viață ascunsă”, care-mi stăruie în conştiinţă de când am citit-o prima dată, dar n-am vrut să mă refer la ea până nu vedeam și eu filmul. Este cea semnată de Richard Brody, criticul de film care scrie pentru New Yorker.

O grămadă de aspecte din acest film au trecut fix pe deasupra capului lui Brody. De ce s-a petrecut asta? Este, doar, un critic deștept. Eu cred că ar fi două motive. În primul rând, filmul este unul profund creștin, în cuvintele pe care le folosește, în gesturi, în cadre. Dacă nu știi cine este Antihristul în Biblie, atunci vei rata ideea că miezul conflictului dintre Franz și Hitler este unul religios. Ne uităm cum doi zei se luptă pentru sufletul lui Franz. Și, dacă nu știi că, istoricește vorbind, creștinismul ne învață că suferința în numele lui Hristos este mântuitoare în viața de apoi, atunci ți se va părea de neînțeles de ce suferă Franz, chiar dacă nu există niciun protest efectiv pe care suferința lui l-ar putea face. Brody, cred eu, este la fel de buimăcit ca germanii și austriecii din film care încearcă să-l convingă pe Franz să renunțe, spunându-i că va muri fără niciun rost, fiindcă nimeni nu-i va vedea sacrificiul.

Dar Dumnezeu va vedea, și doar asta contează.

Brody pare să creadă că „O viață ascunsă” este un film despre naziști. Nu este. Este un film despre semnificația suferinței, mai ales a suferinței religioase. Scenele finale sunt complet altceva decât am văzut eu vreodată în filme. Sunt escatologice, și sunt o privire aruncată în paradis.

Vă rog să vă duceți să-l vedeți. Va ieși curând pe DVD, dar cu adevărat este necesar să-l vedeți pe un ecran mare.

A, da, și încă un singur aspect: de ce acest țăran simplu face ce este necesar, iar alții nu? Ce avea el deosebit, încât să se petreacă aceasta? Franz ducea o viață evlavioasă, dar mai era ceva la mijloc aici. Malick lasă aceste aspecte să rămână oarecum în mister, în cea mai mare parte, la fel cum motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit ca el să sufere și să moară, rămâne un mister. Fani acceptă acest fapt și privește cu nădejde spre ziua când totul va fi știut. Noi nu știm cine sunt oile și cine sunt caprele, cine admiră și cine urmează, până nu suntem cu toții puși la încercare.

Autor: Rod Dreher

Citiţi şi:
Școala suferinţei
Gitta Mallasz – o fiinţă de o simplitate uimitoare
Logoterapia sau căutarea sensului vieţii

yogaesoteric
4 octombrie 2020

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More