Moartea spirituală a societății consumiste (I)

Lumea contemporană este marcată de o sumă de tendințe ideologice care au ca rezultantă consolidarea unei societăți de consum. Ideologia confiscă și distorsionează sensul profund al vieții. Prin ideologizare persuasivă asistăm la o omorâre a vieții și la înlocuirea acesteia cu surogate de existență, ușor de accesat într-o societate înțeleasă ca o uriașă piață de consum. În această situație, lumea devine un imens cimitir, chiar dacă acesta ni se prezintă ca fiind împodobit în mod artificial. Descentrarea lumii din relația ei firească cu Dumnezeul cel viu produce pierderea reperelor și ancorarea în fantasme amăgitoare.

Absența reperelor determină o acută lipsă de sens. Societatea actuală construită pe logica eficienței este dată de o gândire abstractă detașată de realitatea vie a persoanei. Această gândire generează și operează cu concepte care nu sunt corelative experienței. Lipsa unui sens profund coroborat cu detașarea de experiența viului determină resimțirea lui Dumnezeu și a omului înțeles ca persoană vie ca absente din peisajul cotidian al societății conectată la nevoi și probleme artificiale. Astfel se favorizează apariția unei plictiseli existențiale care conduce la nihilism.

Afundarea în acest plictis nihilist și plonjarea în căutarea obsedată de împlinire a dezideratelor de factură consumistă blochează întâlnirea cu viața. Se ajunge la o moarte spirituală prin care viața cea adevărată este înlocuită cu surogate de existență, ușor de manipulat și livrate la nivel planetar generațiilor actuale. „Când o generație se instalează în acest plictis ca o pâclă profundă, membrii ei au murit spiritual. Dar oare cei ce trăiesc în râvniri neîmplinite ca-n tot atâtea apetituri visate, o mașină, un salariu, o reputație, o femeie frumoasa etc. pentru care sunt dispuși să bată planeta de la un capăt la altul, într-un nomadism planetar, visând la clipa când le vor avea pe toate acestea (și poate le vor avea cândva), ei, bieți nomazi tineri ai planetei amăgitoare, ar fi cazul să știe că au murit deja…

Alergând după obiectele nălucite, ei au pierdut extraordinara șansă, unica șansă a omului ca ființă spirituală, șansa întâlnirilor… E plină planeta de asemenea tineri rătăcitori, care-au murit așa de devreme, livrându-se unor năluciri, sărmanii de ei, nutrind o clipă iluzia că dacă năluca aceea se va adeveri, ea vă fi adevărata viață. Vai lor, căci și-au pus sufletul zălog la ruleta lăzii de fier a mirajului fetișist al banului și al îndestulării materiale. Ei au murit spiritual în miezul lumii acesteia. Generație a nălucirii.”

Idolatria ideologiilor anihilează sufletul lumii. Societatea de consum bazată pe dorința de câștig, pe exacerbarea poftelor, pe realizarea de nevoi artificiale este cadrul dezvoltării morții spirituale trăite la nivel personal și colectiv. În această logică a consumului, persoana este transformată în obiect, relația de comuniune este înlocuită cu exploatarea egoistă și discreționară a lumii și a semenului preschimbate în obiecte. Cultura vieții este înlocuită de civilizația morții. Spengler spunea că existența unui suflet deosebește cultura de civilizație. Anihilarea sufletului lumii înseamnă moartea spirituală a civilizațiilor.

„În sensul acesta putem vorbi despre declinul, ba chiar decesul unor mari civilizații. Ele mor fiindcă ceva în felul lor de manifestare strâmtorează cadrele noologice ale vieții și deci secționează funcțiunile sufletești, căci anihilează cadrele trăirilor sufletești. În astfel de situații, oamenii și colectivitățile există, dar nu mai trăiesc, nu au trăiri, adică manifestări de suflet, ci doar manifestări simțuale, de senzualitate, de gândire (ca și în cazul calculului egoist al câștigului)… într-un atare cadru, sufletul regresează, trăirile se comprimă, ba chiar se ofilesc, iar energia vitală se transmută în plăceri, în frunte cu marea plăcere a câștigului cu orice preț, cu prețul ruinării atâtor vieți, adică tocmai cu prețul suprimării celei mai importante unități noologice de manifestare a funcțiunilor sufletești, care este relația de comuniune cu celalalt.”

Consumerismul lumii actuale eludează realitatea morții. Moartea este percepută ca un adeversar terifiant care poate fi biruit prin ignorare. Conștientizarea și asumarea fenomenului morții cu implicațiile sale ridică probleme semnificative pentru omul redus la un animal de consum, obișnuit și educat că poate fi veșnic în condiția sa căzută și efemeră. Moartea, cel mult există ca realitate pentru celălalt; niciodată pentru sine sau pentru cei apropiați.

Moartea rămâne un ghimpe pentru societatea de consum actuală. Ea ne poate aduce aminte de deșertăciunea falselor idealuri și proiecte cu care suntem amăgiți. Acceptarea morții și depășirea ei prin logica învierii presupune îndrăzneala credinței adeverite în existența concretă prin care cele nevăzute transpar în cele văzute. Omul contemporan, învățat să creadă și să trăiască în conformitate cu sloganul că totul este aici și acum, percepe moartea ca o absență. Pentru lumea ancorată în Tradiție, moartea era îmblânzită prin asumarea și transfigurarea ei.

Moartea era percepută ca marea trecere spre existența veșnică. În această perspectivă, ea devenea oarecum familiară. Chiar dacă moartea apare ca un accident în istorie, ea este depășită prin modul religios de a fi. Pentru omul contemporan, moartea apare ca dușmanul de nedepășit, întrucât ea stopează singura existență credibilă și legitimă: cea prezentă, palpabilă și sigură.

În acest sens, Philippe Aries arată că: „Într-o lume supusă schimbării, atitudinea tradițională față de moarte apare ca un dig al inerției și continuității. Acum ea este atât de estompată în moravurile noastre, încât noi numai cu greu o mai putem imagina sau înțelege. Vechea atitudine în viziunea căreia moartea era totodată apropiată, familiară, minimalizată și lipsită de sentimentalism, este diametral opusă concepției actuale unde aceasta inspiră prea multă groază ca să i se mai pomenească numele.”

Omul lumii actuale rămâne prizonierul proiectelor imediate și cu miză exclusivă pentru existența prezentă. Cu greu își poate imagina idealuri dincolo de lumea prezentă care să-l motiveze într-o atitudine cu deschidere spre veșnicie. Eșecul întâmpinat în demersul său ambițios de împlinire a dezideratelor imediate este resimțit ca un şoc. Alipirea de cele pământești și detașarea de cele cerești îl fac pe omul societății contemporane să nu mai asume condiția de „cetățean al cerului”. Omul care asuma existența într-o perspectivă a Tradiției nu mai resimte eșecul ca fiind ceva brutal și zguduitor. El face parte din realitatea existenței prezente care culminează cu moartea trăită ca trecere spre cele veșnice. Omul contemporan nu mai asociază eșecul cu realitatea morții. Eșecul este trăit ca o ratare a împlinirii imediate în existența prezentă, nu ca o șansă de înțelegere mai profundă a rostului morții și al vieții.

În acest sens, Philippe Aries notează: „Toți oamenii de astăzi au simțit într-un moment al vieții lor sentimentul mai mult sau mai puțin puternic, mai mult sau mai puțin mărturisit ori refulat, al eșecului: eșecul familial, eșecul profesional. Dorința de promovare îi impune fiecăruia să nu se oprească niciodată după o etapă parcursă, ci să continue mai departe către noi țeluri mai dificile. Eșecul este cu atât mai frecvent resimțit cu cât reușita este mereu dorită și nicicând suficientă, mereu amânată pentru mai târziu. Vine însă o zi când omul nu mai poate ține pasul cu ritmul ambițiilor sale progresive, el este depășit de aspirația sa, înaintează tot mai încet, și realizează că idealul său a devenit inaccesibil. Atunci el își dă seama că și-a ratat viața… Omul descoperă într-o bună zi că este un ratat: el nu se consideră niciodată mort. El nu asociază dezamăgirea sa cu moartea.”

Moartea ca dușman al vieții

Creștinismul nu acordă un statut de normalitate morții. Creștinismul nu încearcă o explicare adecvată a morții pentru a ne împăca mai ușor cu realitatea ei. Moartea ca expresie a păcatului, ca realitate strivitoare care îl separă pe om de Dumnezeu este dușmanul biruit de Viață prin excelență, Iisus Hristos. Multe religii ale lumii, prin tot felul de ritualuri, inclusiv de inițiere, au urmărit să îndepărteze teama de moarte, să pătrundă misterul ei. Creștinismul nu presupune doar înlăturarea fricii de moarte, ci și biruința definitivă asupra ei și mărturisirea plinătății Vieții.

În acest sens, Schmemann afirmă: „Creștinismul nu este împăcare cu moartea. El este revelarea morții, și el revelează moartea întrucât este revelarea Vieții. Hristos este această Viață. Și pentru că Hristos este Viață, creștinismul vădește moartea a fi ceea ce este, și anume dușmanul care va fi distrus și nu un mister care să fie explicat… La mormântul lui Lazăr, Hristos a plâns, și atunci când s-a apropiat ceasul morții Sale, S-a întristat și S-a mâhnit și S-a tulburat… Oroarea faţă de moarte nu decurge din faptul că ea este sfârșitul, distrugerea fizică, ci din faptul că ea este separare de lume și de viață, separare de Dumnezeu. Morții nu îl pot preamări pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, numai atunci când Hristos ne revelează viața, putem auzi mesajul creștin despre moarte ca dușman al lui Dumnezeu. Atunci când Viața plânge la mormântul prietenului iubit, când privește oroarea morții, atunci își află începutul biruința asupra morții.”

Sensul suferinței din perspectivă creștină

Conștiința lumii contemporane este marcată de comoditățile și plăcerile efemere și amăgitoare oferite de societatea de consum. Omul de astăzi, angajat în efortul de construire a paradisului pământesc, cu greu poate admite și asuma taina suferinței. Nimic să nu destrame iluzia fericirii afișată ca slogan propagandistic de ideologiile care-l înțeleg pe om doar ca animal de consum. Strădania de împlinire a aspirației după infinit în om prin satisfacerea finită, chiar dacă abundența dată de realități trecătoare constituie o mare amăgire. În această logică se dezvoltă o conștiință colectivă înșelătoare, prin care se crede că fuga de suferință constituie biruința ei. Experiența creștină ne ajută să identificăm rostul profund al suferinței în iconomia dumnezeiască prin asumarea Crucii. Suferința este transfigurată prin taina Crucii și asumarea ei conduce la împărtășirea biruinței Vieții. Iisus Hristos spune foarte clar: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie” (Matei 16, 24).

Asumarea suferinței în logica Crucii și învierii Mântuitorului

Hristos prin răbdare conduce la mângâierea duhovnicească. De asemenea, asumarea suferinței în această perspectivă depășește logica egoistă, dominantă în lumea actuală. Prin împărtășirea suferinței putem dobândi o sensibilitate, o delicatețe și o deschidere către celălalt. Astfel, logica dăruirii de sine înlocuiește logica trăirii pentru sine și adesea, sacrificându-l pe aproapele pentru interese meschine.

Sfântul Apostol Pavel se adresează credincioșilor din Corint cu aceste cuvinte: „Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, așa prisosește prin Hristos și mângâierea noastră. Deci fie că suntem strâmtorați, este pentru a voastră mângâiere și mântuire, fie că suntem mângâiați, este pentru a voastră mângâiere, care vă dă putere să îndurați cu răbdare aceleași suferințe pe care le suferim și noi. Și nădejdea noastră este tare pentru voi, știind că precum sunteți părtași suferințelor, așa și mângâierii” (II Corinteni 1,5-7).

Răbdarea trăită în suferință consolidează încrederea în Dumnezeu, depășindu-se astfel autosuficiența și aroganța încrederii exclusive în puterea lumească. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Ci noi, în noi înșine, ne-am socotit ca osândiți la moarte, ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei morți, Care ne-a izbăvit pe noi dintr-o moarte ca aceasta și ne izbăvește și în Care nădăjduim că încă ne vă mai izbăvi”. (II Corinteni 1, 9-10)

Astfel întruparea puterii dumnezeiești în neputințele, slăbiciunile și încercările noastre („…când sunt slab, atunci sunt tare” – II Corinteni 12, 10) reprezintă o șansă de a depăși duhul trufiei acestui veac. Omul duhovnicesc angajat cu seriozitate și consecvență în dobândirea Împărăției lui Dumnezeu va avea de înfruntat multe necazuri și încercări în această lume. Însă toate aceste suferințe nu pot fi suportul unei atitudini pesimiste sau fataliste, ci contextul în care poate fi exersată mai stăruitor încrederea în împărtășirea la biruința dobândită deja de Hristos. Mântuitorul ne spune foarte clar: „în lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

Asumarea identității creștine într-o lume tot mai înstrăinată de valorile Evangheliei nu presupune onoruri și recunoașteri din partea lumii. Dimpotrivă, trăirea în duhul profetic al Evangheliei poate inoportuna semnificativ conștiința unei societăți permeabile din ce în ce mai mult la tot felul de anestezice și surogate. Răbdarea suferințelor venite din partea lumii pentru numele lui Hristos este o virtute care se dovedește mântuitoare, fiind de mare actualitate, mai ales pentru vremurile în care trăim. Mântuitorul afirmă: „Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei 10, 22).

Trăirea suferințelor și a încercărilor în cheie eshatologică devine prilej de biruință. Astfel, în mod paradoxal, depășindu-se logica firească, ceea ce în aparență pare neajuns devine plinătate prin puterea lui Hristos care pe toate le transfigurează. Astfel, creștinul devine un scandal pentru logica decăzută și mutilată de păcat a unei lumi dominată de lăcomie, orgoliu și sete de putere. În acest sens, cuvintele Sfântului Apostol Pavel sunt sugestive pentru descrierea creștinului aflat în suferință și încercare: „Ci în toate înfățișându-ne pe noi înșine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniță, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi; în curăție, în cunoștință, în îndelungă răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefățarnică… ca niște întristați, dar pururea bucurându-ne; ca niște săraci, dar pe mulți îmbogățind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc” (II Corinteni 6, 4-6, 10).

Încercarea în suferință lămurește poziția creștinului și asumarea ei cu răbdare și cu încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu îl întărește pe calea credinței. Sfântul Vasile cel Mare afirmă: „Se petrece uneori ca nenorocirile vieții să le vină oamenilor spre a le testa sufletele, ca, fiind cuprinși de necazuri, să fie dovediți dacă sunt buni, fie bogați, fie săraci. Căci amândouă aceste feluri de oameni se arată prin răbdarea lor… Căci furtuna încearcă și întărește pe cârmaciul corăbiei; pe luptător, stadionul; pe voievod, bătălia; pe bărbatul viteaz, nenorocirea; și pe creștin, ispita. În același chip în care lupta și suferința luptei duce pe atlet la cunună, în același fel încercarea în ispite îl duce pe creștin la desăvârșire, dacă va primi și mulțumiri cu răbdarea cuvenită, pentru cele ce îi vor fi rânduite de către Dumnezeu.”

Citiţi a doua parte a articolului

Autor: Conf. dr. Adrian Lemen

Citiți și:
Moartea libertății, moartea omului
De ce cuvintele contează în comunism

 

yogaesoteric
14 iunie 2021