Citiți, s-ar putea să vă cadă… plombele! O nouă teorie încearcă să schimbe optica despre cariile dentare

Am fost „spălaţi pe creier” de mici cu teoria că bacteriile din gură ar produce, din zahăr şi carbohidraţi, nişte acizi care ar ataca dinții şi ar face carii (găuri) în ei. Dinţii sunt însă de departe cele mai rezistente şi dure structuri din corp. Deci acizii respectivi ar trebui să fie foarte agresivi şi corozivi, nu-i aşa ?

Însă cum se face că acei acizi nu atacă niciodată mucoasa, gingia sau limba, ci culmea, ar ataca numai dinții, al căror smalț este cea mai rezistentă substanţă?
Cea mai bună dovadă a faptului că nicio carie nu apare din cauza bacteriilor este următoarea: dacă vă uitaţi în morminte, veţi vedea că dinţii rămân neatacați şi se menţin nealteraţi cel mai mult, mii de ani, deşi la putrefacţie sicriul e plin de microbi de tot felul. Dacă ar exista în gură microbi care să producă acizi capabili de a ataca smalțul, atunci mai întâi acidul ar fi făcut gaură în mucoasa gurii.

De ce nu ne arde şi ne doare gingia sau mucoasa de la acidul acelor bacterii ? De ce acizii nu ne-ar face găuri şi în gingie sau mucoasă sau limbă, ci numai în dinţi şi măsele? (Aftele din gură nu sunt cauzate de acizi, în caz că vă gândiţi la ele. Aftele au alte cauze şi nu apar în legătură cu cariile).

Cele mai multe resturi de mâncare – şi deci şi bacteriile – se află oricum în spaţiile intradentare şi nu pe suprafaţa dinţilor sau a măselelor. Însă în spaţiile intradentare cariile apar cel mai rar, iar gingia sau mucoasa adiacentă nu este atacată niciodată de acei acizi teoretici, deşi este clar că acolo se află cele mai multe bacterii. De aceea ne bat la cap dentiştii să curăţăm bine acel spaţiu cu aţa dentară sau cu periuţa.

Deci, cu privire la formarea cariilor, spălatul pe dinţi nu aduce nimic, având în vedere că peste 90% din carii apar în locuri în care oricum nu rămân resturi alimentare şi periatul nu are niciun folos.

Această teorie a apariţiei cariilor nu poate fi decât o prostie. Ca aproape toate teoriile medicale de până acum, dovedite deja de Noua medicină germană şi de legile biologice ale naturii ca fiind greşite.

Şi într-adevăr, chimia ne învaţă: nu are cum să existe un acid care să atace numai dinții şi nu gingia, mucoasa sau limba. Aşa ceva nu există. Orice om ştie asta, observând mai ales când mănâncă sau bea ceva foarte acid. Aciditatea se simte imediat la limbă sau mucoasă.

Teoria apariţiei cariilor este de fapt atât de idioată, încât ar trebui să începem să râdem în hohote de naivitatea noastră, dar şi de prostia celor care ne învaţă o astfel de teorie fără noimă, care nu se potriveşte deloc cu realitatea.

Orice stomatolog – dacă ar gândi numai 5 minute – şi-ar putea da seama uşor că ceva nu este în regulă cu teoria asta, căci pe lângă paradoxul cu spaţiul intradentar şi poziţia reală a cariilor există şi alte indicii, de ex. copiii cărora le ies dinții cariaţi direct din gingie. Sau faptul că unele carii apar practic peste noapte.

Cum se mai pot strica dinții? Cu un polizor sau ciocan. Dacă frecăm zilnic dinţii cu o perie şi o pastă care conţine particule abrazive (pasta de dinţi!), atunci le putem strica şi subţia cu siguranţă smalțul extrem de valoros şi important. Asta fac miliarde de oameni zilnic. Bineînţeles că o fac fără să se întrebe o clipă ce fac de fapt.

În realitate, combinaţia de substanţe abrazive şi frecatul cu o perie este ceva foarte bun la şlefuit, adică subţierea unei suprafeţe prin frecare. Pasta de dinţi nu conţine numai nisip sau cristale abrazive, dar şi câteva chimicale acide (sodium lauryl sulfate) şi substanţe toxice (fluor etc.). „Spălatul pe dinţi” aşa cum se face el astăzi (corect spus ar fi „abraziunea smalțului”) este deci ideal pentru a distruge smalțul. Mai ales când se foloseşte o periuţă cu peri tari, când se freacă dinții mult timp sau când se foloseşte o periuţă electrică.

La atâta „progres” al medicinii, probabil că în câteva decenii ne vom poliza dinţii cu aparatele dentiştilor folosite la curăţirea „profesională” a dinţilor şi vom numi asta mai departe „spălat pe dinţi”. La periuţe electrice şi nisip în pasta de dinţi am ajuns deja.

Oare cum se poate strica un dinte pe cale naturală, fără acizi misterioşi şi şlefuit, având în vedere de cine e construit de fapt acel dinte?

Cine poate construi un dinte îl poate şi distruge, dacă doreşte. Dovada cea mai clară sunt copiii cărora le ies din gingie dinții deja cariaţi. Un dinte se poate construi şi la fel de bine se poate strica la comanda creierului, căci este ceva viu. Există comenzi de necroză (distrugere) celulară şi altele de diviziune celulară.

De fapt şi cariile apar, ca orice altă boală sau necroză, în urma unui conflict emoţional şi anume a unui „conflict de muşcătură”, conform celor cinci legi biologice ale naturii (noua medicină germană).

Atât la oameni dar şi la animale, acest conflict biologic apare în urma unei supărări sau uneori a unei dorinţe nesatisfăcute de a muşca sau a sfărâma cu dinții pe cineva/ceva.

De exemplu, un câine micuţ care ar dori să muşte un doberman, dar nu are curaj. Animalele sălbatice au o ierarhie bine stabilită şi nu au aceste probleme de regulă. Însă la oameni şi animalele de casă este altfel. Există destule motive de supărare pe duşmani, colegi, vecini, şefi, prieteni, pe golanii din cartier, dar nu mereu îi putem bate sau mușca pe aceştia aşa cum am dori. Astfel apare un conflict între dorinţă şi realitate.

Cum nu suntem animale, nu îndrăznim să muşcăm pe ceilalţi aşa cum ar trebui, deşi ne dorim asta din toată inima. Numai copiii mici mai fac asta în mod instinctiv. Şi des îi oprim de la asta şi astfel contribuim activ la procesul prin care ei căpătă carii.

„Mușcatul” pentru oameni este des echivalent cu „a bate pe cineva”, „a se răzbuna”, „a pedepsi” sau „a se apăra”.

Cei mai mulţi din noi nu mai muşcăm şi nu ne mai batem, căci suntem educaţi sau nu avem voie sau este interzis să ne răfuim (de ex. la şcoală sau acasă cu fraţii), sau ne este frică să ne răfuim, căci rivalul/duşmanul este mai puternic decât noi. Mârâim, dar nu muşcăm.

Cât timp conflictul este activ, se necrozează o parte din dinte, la comanda creierului. Este de fapt ca şi necroza osului, cea a articulaţiei („artroza”), necroza epidermei („dermatită”, „eczemă”) sau necroza ţesutului ectodermal al amigdalei („amigdalita”).

Deci apare un conflict între dorinţă şi realitate şi asta duce imediat, în puţine ore, la o necroză în dinte. În funcţie de cum este perceput conflictul, fie este afectat smalțul („nu am voie să muşc rivalul / duşmanul”, e în şcoală şi este interzisă bătaia), fie este afectată dentina („nu pot să muşc rivalul / duşmanul”, căci nu am curaj să o fac şi nu mă cred în stare).

Dacă dorim să sfărâmăm duşmanul / rivalul cu măselele, caria apare la măsele.
Fiecare dinte are funcţia lui: cu incisivii înşfăcam, cu cei frontali rupem bucăţi, cu caninii sfâşiem sau crăpam, cu molarii sfărâmam.

În funcţie de dorinţa şi percepţia individuală care se manifestă în furia, ura sau dorinţa de răzbunare simţită, este afectat un anumit dinte sau măsea şi în ele apare o carie, o gaură.

Când se termină conflictul, caria este reparată şi dintele refăcut. Însă la asta nu se mai ajunge de regulă în ziua de azi, căci oamenii se duc la dentist, iar acesta strică dintele şi mai mult şi îl umple cu substanţe moarte care nu mai permit reparaţia. Iar gaura pe care o face dentistul este de regulă de 5-10 ori mare decât cea iniţială şi asta numai din cauză că au frică de nişte microbi sau bacterii.

Da, iată că până şi dinţii se repară de la sine dacă nu facem greşeli şi dacă încheiem conflictele! Asta au observat deja mulţi oameni. Dar reparaţia lor este posibilă numai când se încheie conflictul. Dacă acel conflict persistă, caria se va mări. Şi până la Dr. Hamer nu ştiam acest lucru. Dar acum ştim şi putem acţiona de la prima pată neagră. Găsim conflictul şi îl încheiem, simbolic sau real.

O metodă de a încheia simbolic un conflict de „muşcătură” atunci când am sesizat o carie este de a muşca în ceva tare (morcov, pernă, lemn) în loc de a „muşca” (bate, lovi) pe duşmanul / rivalul / persoana cu pricina. Atunci conflictul se încheie, caria este oprită şi acum începe procesul de reparaţie. Trebuie deci să facem în mod virtual ceea ce am dorit, dar nu am făcut concret.

La dentist cariile nu ar trebui găurite şi mărite deloc, ci ar trebui – după o curăţire fără burghiu – astupată gaura cu acel ciment provizoriu, care poate fi descompus apoi de corp şi înlocuit cu substanţă dentară cu timpul. Un astfel de ciment se poate cumpăra şi folosi de fiecare în vremuri grele.

Citiți și:
Lipsa unei nutriţii adecvate – adevărata cauză a apariţiei cariilor
Fluorul din pasta de dinţi şi din apă, un pericol pentru sănătate
Chimia este ştiinţa vieţii

yogaesoteric
9 iunie 2017