Ne spune știința climatică întregul adevăr? Feedback-urile din partea comunității și stimulentele profesionale îi determină pe oamenii de știință să omită o multitudine de aspecte

Dacă cercetătorii ar fi niște oameni raționali perfect imparțiali, fără alte motivații decât căutarea adevărului, lucrările lor publicate ar putea fi considerate o perspectivă directă și obiectivă asupra realității. Dar, așa cum am susținut nu cu mult timp în urmă într-un eseu din The Free Press, această noțiune idealizată a științei este o fantezie. Frustrat de faptul că nu pot considera la justa sa valoare știința climatică de mare impact, am decis să atrag atenția asupra a ceea ce consider a fi o problemă: cercetarea de cel mai înalt nivel este puternic influențată de forțe culturale și de stimulente profesionale care nu sunt neapărat aliniate cu căutarea non-pasională a adevărului.

Patrick T. Brown

Acel eseu a provocat o mică furtună, în parte din cauza subiectului său principal: știința climei. Schimbarea climei este un subiect cu încărcătură morală și politică, iar emoțiile sunt puternice. Oamenii sunt adesea plasați într-una din cele două tabere: echipa „bună”, care lucrează pentru a salva planeta și echipa „rea”, care amână să acționeze din cauza unei combinații de ignoranță și lăcomie. În lumea cercetării climatice, există stimulente substanțiale legate de carieră pentru a revendica apartenența la echipa bună. Mai exact, pentru ca cercetările tale să fie publicate în reviste de mare impact, precum Science și Nature, ajută enorm să nu pui în discuție narațiunea predominantă conform căreia beneficiile limitării încălzirii globale la cel mult 1,5 grade Celsius – așa cum este articulat în Acordul de la Paris – depășesc cu mult costurile.

Un exemplu concret și subiectul eseului meu din The Free Press: propriul meu articol recent din Nature. Acesta a fost a treia mea publicare în Nature. Am publicat, de asemenea, în revista Nature Climate Change, care se ocupă de schimbarea climei. Și am fost referent de specialitate pentru ambele reviste, precum și pentru Nature Communications și Nature Geoscience. Prin aceste experiențe, precum și prin diversele eșecuri de a fi publicat în aceste reviste, am învățat că încadrarea cercetărilor într-un mod care tinde să susțină narațiunea predominantă face ca drumul spre o publicație de mare impact să fie mult mai puțin imprevizibil și dificil. De exemplu, în loc să întreb „Care este magnitudinea influenței schimbării climei asupra fenomenelor pe care le studiez în raport cu toate celelalte influențe?”, este mai prudent să întreb „Cum influențează nefast schimbarea climei fenomenele pe care le studiez?”. În cazul celui mai recent articol al meu din Nature, de exemplu, am ales în mod specific să mă concentrez în mod restrâns asupra influenței încălzirii climei asupra incendiilor, deși este bine cunoscut faptul că încălzirea este doar unul dintre numeroșii factori cauzali importanți.

Astfel de decizii de încadrare nu sunt neapărat distorsionante dacă sunt completate de alți cercetători care iau decizii de încadrare în direcția opusă. Dar atunci când stimulentele sociale și de carieră fac ca majoritatea cercetărilor de profil înalt să se unească vorbind cu un accent similar, apare o distorsiune la nivel de agregat. Atunci când se petrece aceasta, narațiunile științifice pot deveni înrădăcinate și se pot auto-regenera. Și iată unde ne aflăm în știința climei: Dorința de a face parte din echipa „bună”, asociată cu o adeziune la narațiunea predominantă, distrage atenția de la studiul succesului răsunător al umanității în a deveni tot mai rezistentă la schimbarea climei și lasă deoparte preocupările legitime legate de restricționarea opțiunilor energetice pentru umanitate – în special în țările cu venituri mici.

În fond, cercetarea este un efort social. Dacă nu comunicați ceea ce ați făcut colegilor, finanțatorilor și publicului, ați putea la fel de bine să nu fi făcut deloc această muncă. Iar când vine vorba de comunicare, revistele în care publicați fac o diferență majoră. Publicarea în reviste de mare impact ajută, fără îndoială, la traiectoria ascendentă a unei cariere științifice.

Unul dintre motive este faptul că publicațiile cu impact mare se bucură de multă atenție. Dintre cele 50 de lucrări despre schimbarea climei care au beneficiat de cea mai mare atenție online în ultimii cinci ani, 32 au fost publicate în Nature, Science și în sub-revistele acestora. Alte 11 au fost publicate în prestigioasele Proceedings of the National Academy of Sciences și The Lancet. În total, 86% dintre cele 50 de lucrări cărora li s-a acordat cea mai mare atenție au apărut în reviste de un prestigiu excepțional.

Aceasta nu este o coincidență. Revistele de mare impact au aparate sofisticate de relații publice care difuzează comunicate de presă direct către principalele instituții media cu mult înainte de publicarea unui articol. O astfel de publicitate le ajută să își justifice „taxa de prestigiu” (taxele de abonament anuale de milioane de dolari pe care le percep universităților și altor instituții), precum și taxele ridicate pe care le percep direct cercetătorilor care publică. De exemplu, în prezent, publicarea în Nature costă 870 de dolari per figură colorată și 11.690 de dolari pentru a elimina paywall-ul de pe o lucrare. În ciuda acestor costuri, atenția și prestigiul merită pentru mulți cercetători.

Articolul meu din Nature a fost acoperit de peste 70 de publicații naționale și internaționale. Rezultatul nu este doar o largă conștientizare, ci și un angajament din partea altor cercetători, care au mai multe șanse să citeze articolul. Citările sunt principala măsură cantitativă a proeminenței unui cercetător. Articolul meu anterior din 2017, publicat în Nature, are de peste patru ori mai multe citări decât următorul meu articol cel mai citat.

Puterea acestui dezechilibru citațional este considerabilă. Cercetătorii aflați la început de carieră, având publicații de mare impact, au de șase ori mai multe șanse de a li se oferi un post de profesor. Recunoașterea numelui unei reviste și factorul de impact al acesteia sunt foarte apreciate pentru promovarea academică și titularizare. Comisiile de angajare vor folosi în mod inevitabil prestigiul revistei ca un indicator rapid de evaluare, deoarece este foarte dificil să se evalueze calitatea a zeci de CV-uri ale candidaților dintr-o întreagă gamă de sub-discipline.

În consecință, concurența este acerbă, ceea ce permite revistelor Nature și Science să fie extrem de selective, respingând peste 90% din lucrările trimise. Aceste publicații și referenții la care apelează acționează ca gardieni pentru cercetările de profil înalt și au o influență extraordinară asupra formării narațiunilor științifice predominante.

Concurența înseamnă că mulți cercetători își vor modela problemele de cercetare încă de la început pentru a maximiza șansele de publicare. O strategie simplă pentru a face aceasta este de a te asigura că problema de cercetare este în concordanță cu mesajele de nivel înalt adoptate de conducerea revistei. Liderii de la Nature și Science au arătat clar că susțin obiectivele politice ale Acordului de la Paris – tranziția rapidă a economiilor energetice și agricole ale lumii, astfel încât încălzirea globală să rămână sub 1,5 grade Celsius (sau cel mult 2 grade Celsius) peste nivelurile preindustriale.

De exemplu, Marcia McNutt, pe vremea când era redactor-șef al revistei Science, a sugerat într-un editorial intitulat „Infernul de dincolo de două grade” că omenirea a păcătuit împotriva naturii și că societatea ar fi necesar să sacrifice bunăstarea economică pentru a rămâne sub 2 grade Celsius de încălzire. În mod similar, Magdalena Skipper, redactorul-șef al revistei Nature, este o susținătoare declarată a Acordului de la Paris și a limitelor de temperatură impuse de acesta.

Nature, ca instituție, l-a susținut oficial pe Joe Biden în alegerile prezidențiale americane din 2020, invocând, printre altele, politicile sale de susținere a Acordului de la Paris. Confruntându-se cu unele reacții de respingere a îmbrățișării explicite a politicii, Nature a dublat ulterior declarațiile sale politice. Actualul redactor-șef al revistei Science, Holden Thorpe, a apărat ideea ca revistele științifice să susțină politici și politicieni – lăsând să se înțeleagă că autoritatea științei subsumează întreaga problemă climatică, până la și inclusiv cantitatea de putere pe care guvernul ar fi nevoie să o exercite în dictarea unei soluții. Toate acestea trimit un semnal clar că Science și Nature vor fi mai favorabile cercetării care sprijină aceste obiective politice decât celei care le subminează.

Apărătorii unor astfel de declarații politice ar putea argumenta că acestea sunt pur și simplu o politică bazată pe știință. Dar este o concepție greșită larg răspândită că limitele de încălzire globală de 1,5 și 2 grade Celsius au fost stabilite inițial de către știința climei și doar ulterior au fost încorporate în politici precum Acordul de la Paris.

De fapt, limita de 2 grade Celsius a fost propusă pentru prima dată la sfârșitul anilor 1970, cu mult înainte de apariția unor studii sofisticate privind impactul climatic. În esență, atracția sa a constat în faptul că era un număr rotund, considerat a reprezenta cea mai caldă temperatură înregistrată de Pământ în ultimii 100.000 de ani. Până în 1992, a devenit o accepțiune convențională faptul că omenirea ar fi necesar să urmărească să evite o încălzire mai mare de 2 grade Celsius; aceasta a fost codificată oficial ca „interferență periculoasă cu sistemul climatic” de către Națiunile Unite în Acordul de la Copenhaga din 2009. Șase ani mai târziu, Acordul de la Paris al ONU a confirmat obiectivul de 2 grade Celsius, articulând în același timp aspirații pentru limitarea încălzirii globale la 1,5 grade Celsius, în parte datorită presiunii exercitate de ecologiști și de unii diplomați.

Abia după ce a fost stabilită limita de 1,5 grade Celsius, Organizația Națiunilor Unite a solicitat un raport al Grupului interguvernamental de experți privind schimbarea climei (IPCC), care să o susțină. În pofida denaturării pe scară largă în mass-media, raportul nu a afirmat că încălzirea globală devine catastrofală dincolo de 1,5 grade Celsius și, cu siguranță, nu a susținut că limitarea încălzirii globale la 1,5 grade Celsius reprezintă echilibrul ideal al tuturor costurilor și beneficiilor pentru întreaga lume. A afirmat doar că efectele schimbării climei la 1,5 grade Celsius sunt mai puțin grave decât cele la 2 grade Celsius.

Cu alte cuvinte, aceste limite ale încălzirii globale au apărut din judecata colectivă a actorilor politici de elită și nu este cazul să fie interpretate ca un fel de concluzie științifică definitivă. De fapt, nu există nicio modalitate prin care știința să precizeze în mod definitiv rata optimă de decarbonizare prin cântărirea obiectivă a tuturor costurilor și beneficiilor pentru diferite persoane, societăți și specii în timp și spațiu. În loc să fie pur științifice, astfel de limite de temperatură sunt influențate în mod fundamental de o premisă normativă a filosofiei de mediu: faptul că schimbarea Pământului este în mod inerent greșită și inevitabil autodistructivă. Cercetătorii activiști știu însă că un argument bazat pe considerații filosofice subiective este mai slab decât unul bazat pe autoritatea percepută a științei. Așa că mulți se angajează în „stealth advocacy” – avocatură bazată pe angajamente normative, dar deghizată ca rezultat al unui proces științific pur obiectiv.

Acesta este mediul cultural în care s-a maturizat cercetarea privind impactul asupra climei: un mediu în care obiectivele politice fuseseră deja stabilite. Astfel, a fost întotdeauna mai ușor să se efectueze cercetări care să sprijine aceste obiective decât să se efectueze cercetări care să le submineze. Consecința este că, pe lângă faptul că există o politică bazată pe știință, există, de asemenea, o mulțime de știință bazată pe politici. Acest aspect mi-a devenit clar în 2018, când o lucrare publicată în Nature, Large Potential Reduction in Economic Damages Under U.N. Mitigation Targets” („Reducerea potențială mare a daunelor economice în conformitate cu obiectivele de atenuare ale ONU”), a primit acoperire din partea presei credule, inspirând titluri precum „Limitarea creșterii temperaturii la 1,5 grade Celsius ar putea duce la economii de 30 de trilioane de dolari pentru economia globală, arată un studiu”. Studiul, de fapt, nu a arătat acest aspect. În ciuda a ceea ce au lăsat să se înțeleagă titlul și subtitlurile, studiul nu a oferit o analiză cost-beneficiu a limitelor prevăzute de Acordul de la Paris, ci mai degrabă o analiză exclusiv a beneficiilor, ignorând costurile bine-cunoscute ale decarbonizării forțate a economiei globale.

Nature a publicat articole care analizează costurile decarbonizării în mod izolat, dar aceste studii sunt formulate foarte diferit. Costurile sunt încadrate ca un obstacol care poate fi depășit. O literatură corectă și dezinteresată în ceea ce privește rezultatele ar permite publicarea unei analize echivalente a costurilor încadrate în același mod – un articol cu titlul „Pagube potențiale mari pentru economia mondială în cadrul obiectivelor de atenuare ale ONU”. Dar consider că este extrem de puțin probabil ca un astfel de titlu să vadă lumina tiparului, nu pentru că este eronat din punct de vedere faptic, ci pentru că este prea transgresiv față de narațiunea predominantă.

Deși știam că o astfel de analiză ipotetică, bazată doar pe costuri, nu ar putea fi publicată, m-am gândit că poate Nature ar fi interesată să publice o analiză cost-beneficiu mai completă. Astfel, mai târziu, în 2018, am trimis un articol la Nature, intitulat „Net Economic Impact of U.N. Global-Warming Mitigation Targets” („Impactul economic net al obiectivelor de atenuare a încălzirii globale ale ONU”), care a plasat beneficiile calculate descrise de articolul menționat anterior în contextul estimărilor principale ale costurilor de decarbonizare. Studiul a arătat că, atunci când costurile au fost luate în considerare alături de beneficii, concluzia analizei bazate exclusiv pe beneficii a fost răsturnată: obiectivele Acordului de la Paris ar impune un prejudiciu net asupra economiei mondiale până în 2100.

Lucrarea nu a ajuns în etapa peer-review. A fost respinsă imediat pentru că, se presupune, nu prezenta un interes suficient (o versiune ulterioară a fost publicată ulterior PLOS ONE). Consider că aceste motive pentru respingerea ab initio nu sunt convingătoare. O analiză costuri-beneficii care infirmă concluzia unei analize anterioare, care se limita la beneficii ale politicii globale predominante în materie de climă, ar fi firesc să se numere printre cele mai interesante și mai importante rezultate din domeniul cercetării climatice. O explicație mult mai probabilă: concluzia studiului, mai degrabă decât subiectul, a fost cea care nu a fost binevenită.

O altă experiență care mi-a influențat opinia cu privire la preferințele acestor reviste a fost descoperirea unui defect major în literatura de specialitate privind impactul asupra climei, care putea fi urmărit până la un articol-comentariu publicat în Nature. Defectul duce la exagerări substanțiale ale influenței schimbării climei asupra efectelor fenomenelor meteorologice extreme. Cu toate acestea, această metodologie a proliferat; a fost încorporată în rapoartele majore ale IPCC și se află la baza unora dintre cele mai atrăgătoare titluri care atribuie schimbării climei decese și pierderi materiale. Deoarece toate acestea au apărut în paginile de comentarii ale revistei Nature, am propus editorului de comentarii (cu o recomandare de la un alt editor al revistei Nature) publicarea lucrării mele care evidențiază deficiența din articolul original. Spre deosebire de trimiterile mele de succes la Nature, care erau în concordanță cu narațiunea predominantă, de data aceasta nu mi s-a acordat niciun interes. În cele din urmă, lucrarea mea a fost publicată în revista Climatic Change, cu impact mai redus, unde va avea, fără îndoială, mai puțină influență.

Chiar dacă studiile nu își formulează scopul cercetării într-un mod care să sprijine în mod direct Acordul de la Paris, ele vor sprijini adesea în mod implicit obiectivul politic prin luarea de știri neutre sau bune și prezentarea lor ca fiind proaste. Un exemplu în acest sens se regăsește într-un studiu din 2021 intitulat „Climate Impacts on Global Agriculture Emerge Earlier in New Generation of Climate and Crop Models” („Impactul climei asupra agriculturii mondiale apare mai devreme în noua generație de modele climatice și de culturi”), publicat în Nature Food. Titlul anunță vești proaste, așa că cineva ar putea fi surprins să afle că studiul a arătat că, în cele mai recente modele de culturi agricole, încălzirea preconizată și nivelurile sporite de dioxid de carbon ar crește producția globală de grâu, orez și, probabil, de soia, în timp ce ar scădea doar producția de porumb. Titlul și rezumatul ar fi putut fi formulate astfel încât să evidențieze aceste rezultate, dar, în schimb, propoziția de încheiere a rezumatului subliniază unele dintre cele mai proaste vești din studiu: „……. aceste rezultate sugerează că principalele regiuni din grânarul de pâine se vor confrunta cu riscuri climatice antropogene distincte mai devreme decât s-a anticipat anterior”.

O anumită versiune a întrebării „Cum influențează schimbarea climei în mod nefast fenomenul pe care îl studiez? se regăsește în toată literatura de mare impact. Aceasta are ca rezultat studii care analizează doar creșterea numărului de decese cauzate de căldură, neglijând scăderea numărului de decese cauzate de frig sau care evidențiază costul social al carbonului, dar nu și beneficiul social al tehnologiilor care îl produc.

Astfel de exemple sunt reprezentative pentru tendințele majore care apar în ansamblu în cele mai importante 50 de articole despre schimbarea climei publicate în Nature și Science în ultimii cinci ani, conform clasamentului Google Scholar. „The Human Imperative of Stabilizing Global Climate Change at 1.5°C” („Imperativul uman al stabilizării schimbărilor climatice globale la 1,5°C”), articolul clasat pe primul loc, este emblematic. Este un articol științific bazat pe politici, în sensul că este formulat în mod explicit pentru a argumenta cât mai puternic posibil în favoarea aderării la limita de 1,5 grade Celsius din cadrul Acordului de la Paris. Alte articole adoptă un ton similar de pledoarie. Un exemplu deosebit de strident este „Harnessing the Potential of Nature-Based Solutions for Mitigating and Adapting to Climate Change” („Exploatarea potențialului soluțiilor bazate pe natură pentru atenuarea și adaptarea la schimbările climatice”), care concluzionează astfel:

Realizarea unor emisii net zero de carbon și tranziția către o economie benefică față de natură va necesita, de asemenea, o modificare sistemică în modul în care ne comportăm ca societăți, trecând la o viziune dominantă asupra lumii care se bazează pe valorizarea calității vieții și a bunăstării umane mai degrabă decât pe bogăția materială – și pe conectarea cu natura mai degrabă decât pe cucerirea acesteia. Semnale precum creșterea activismului de bază în domeniul climei și al naturii indică faptul că această transformare are loc.

Ironia acestei situații este, desigur, că atunci când cercetarea devine în mod evident normativă, ea nu poate decât să sacrifice obiectivitatea – ceea ce subminează autoritatea științifică pe care încearcă să o folosească.

Cele mai multe articole din primele 50 din baze de date nu au același ton de susținere ca în cazul exemplelor de mai sus, dar marea majoritate susțin narațiunea predominantă. După estimarea mea, aproape trei sferturi dintre ele încurajează în mod explicit sau implicit reduceri mai rapide ale emisiilor de gaze cu efect de seră – de obicei, concentrându-se în mod îngust asupra unui impact nefast al schimbării climei. Mai mult de jumătate utilizează mesaje pesimiste sau de monitorizare, în loc să adopte un ton mai neutru, iar mai mult de jumătate utilizează un titlu amenințător sau de tip tabloid. Foarte puține sunt cele care adoptă un ton optimist, adoptând creșterile omniprezente ale rezistenței umane la schimbarea climei pe care le-am observat de-a lungul timpului. Și niciunul nu se concentrează asupra riscurilor unor politici energetice prea restrictive. Aceste modele trimit semnale foarte clare cercetătorilor care aspiră să publice în aceste reviste.

Există, bineînțeles, și excepții. Uneori, Science și Nature publică lucrări care contravin în mod explicit narațiunii predominante. Dar acestea sunt excepții care confirmă regula: un pas în afara liniei poate atrage mai multe probleme decât merită.

Luați în considerare lucrarea „The Global Tree Restoration Potential” (Potențialul restaurării la nivel global a arborilor), publicată în Science. Acesta a primit a patra cea mai mare atenție în ultimii cinci ani, conform catalogului de atenționare online, dar nu se află printre primele 50 de pe lista celor mai relevante din Google Scholar (care se bazează în mare măsură pe citări), deoarece cea mai mare parte a atenției pe care a primit-o a fost dezaprobatoare. De ce? A avut îndrăzneala de a pune accentul pe plantarea de copaci în locul reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră ca strategie principală de atenuare a schimbării climei. Acest aspect a fost considerat de către o mare parte a comunității de mediu ca fiind un obstacol în calea unor acțiuni cruciale în domeniul climei. Reacția a fost intensă.

Science a răspuns la această controversă permițând ca trei comentarii tehnice – mini-respingeri ale altor cercetători – să fie anexate la articol. Afirmația din articolul original conform căreia „restaurarea copacilor este cea mai eficientă soluție la schimbarea climei de până acum” a fost modificată printr-o declarație conform căreia articolul original este „incorect”, chiar dacă „cea mai eficientă soluție” include considerații subiective cu privire la cât de dificil ar fi de realizat acea soluție și, prin urmare, nu poate fi considerată strict „incorectă”. Într-un semn al presiunii cu care s-au confruntat, autorii au adăugat oficial că „nu au vrut să spună că restaurarea copacilor este mai importantă decât reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră sau că ar fi necesar să o înlocuiască”.

Atunci când vine vorba de evaluarea efectului net al sistemelor energetice și agricole actuale, accentul exagerat pus pe aspectele nefaste a făcut să se ignore faptul că aproape toate aspectele sensibile la climă ale societății umane globale au avut o tendință benefică în ultimii 50 de ani, în ciuda încălzirii cu aproximativ 1,3 grade Celsius: randamentul culturilor și caloriile disponibile pe persoană au crescut; rata mortalității cauzate de malnutriție și foamete a scăzut; ponderea populației cu acces la apă potabilă a crescut; rata bolilor influențate de climă, cum ar fi malaria și diareea, a scăzut; rata mortalității cauzate de dezastrele naturale a scăzut; rata mortalității cauzate de temperaturi neoptime (cald și frig) a scăzut; iar procentul de persoane aflate în sărăcie extremă a scăzut vertiginos.

Neglijarea sublinierii acestor tendințe benefice are ca rezultat o lipsă de studii de profil înalt privind motivele succesului – ceea ce face mai dificilă încurajarea altora. Pentru a adera la limita de 1,5 grade Celsius stabilită în Acordul de la Paris, sursele de energie care au fost cele mai eficiente din punct de vedere istoric și care sunt, fără îndoială, și astăzi cele mai eficiente se face presiune să fie eliminate rapid. În mod specific, preocupările legate de climă amenință să limiteze creșterea energetică în țările cu venituri mici prin intermediul unor politici precum interzicerea finanțării internaționale pentru orice infrastructură de combustibili fosili. Acest aspect este contraproductiv, deoarece, pe lângă beneficiile evidente ale reducerii sărăciei energetice în toate aspectele vieții, utilizarea energiei este asociată cu o rezistență sporită la climă și la schimbarea climei: Mortalitatea medie cauzată de dezastrele provocate de fenomene meteorologice extreme, precum și daunele economice, ca fracțiune din PIB, sunt mult mai mici în cazul societăților cu venituri ridicate și cu un consum ridicat de energie decât în cazul societăților cu venituri scăzute și cu un consum redus de energie. Pentru a pune în perspectivă extremitatea limitei de 1,5 grade Celsius, centralele electrice pe cărbune se cere să fie eliminate treptat într-un ritm mediu de aproximativ 240 de centrale pe an, în fiecare an până în 2030, pentru a fi în graficul necesar atingerii obiectivului. Per total, ar fi nevoie să vedem o rată de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră echivalentă cu cea înregistrată în urma lockdown-urilor impuse de covid și a recesiunii economice asociate (aproximativ 5%), dar compusă an de an până când emisiile vor deveni negative în ultima parte a secolului. Costurile, în termeni monetari, sunt calculate ca fiind ceva apropiat de 5 până la 10 procente din PIB-ul global (sau 5 trilioane de dolari până la 10 trilioane de dolari) anual în următoarele câteva decenii.

Schimbarea climei reprezintă o preocupare majoră și nu va înceta să fie o preocupare până când emisiile globale de dioxid de carbon cauzate de om nu vor ajunge la zero. Suntem foarte departe de acest obiectiv. Dar respectarea limitei de 1,5 grade Celsius presupune o reorganizare rapidă și la scară largă a economiilor energetice și agricole ale lumii, ceea ce implică riscuri majore și, prin urmare, nu ar fi cazul să fie vândută sub pretexte false.

Dar forțele sociale sunt ceea ce sunt, iar în mediul actual, cercetătorii experimentați au un sentiment clar că este prudent să își prezinte cercetările într-un mod care să îi mențină în echipa bună. După ce a fost publicat articolul meu din Nature, dar înainte de a-mi publica critica peisajului publicării științifice, am fost întâmpinat cu o atenție favorabilă și lingușitoare. Am fost copleșit de felicitări din partea colegilor mei și am acordat mai mult de o duzină de interviuri prietenoase cu diverse instituții media. Mi s-a trimis chiar o solicitare de a imprima articolul meu pe o cană de cafea, ca un fel de trofeu.

Toate acestea s-au schimbat după ce am publicat eseul meu în care criticam revistele de profil, considerând că se concentrează prea mult pe impactul nefast asupra climei și pe restricțiile privind emisiile. Deoarece mesajul meu a subminat ideea că revistele științifice sunt arbitrii imaculați ai adevărului, neafectați de influențele sociale umane, a fost amenințător pentru mulți oameni de știință și jurnaliști din domeniul climei care se adresează publicului, care exploatează autoritatea percepută a științei pentru a-și masca apărarea normativă a politicii climatice. Reacția de pe bloguri și, în special, de pe Twitter a fost acerbă și adesea ad hominem.

Juxtapunerea dintre cănile de cafea festive și atacurile personale este grăitoare. Cercetătorii sunt recompensați din punct de vedere social pentru că susțin narațiunea predominantă și sunt ostracizați pentru că o subminează. În special, reacția funestă la critica mea a arătat clar colegilor care se uitau la mine că dacă ești perceput ca făcând parte din echipa celor răi, vei fi excomunicat de o mare parte a comunității profesionale din domeniul științelor climatice. Am primit multe mesaje de susținere categorică, dar aceste comunicări au fost în mare parte private, fie prin e-mail, fie în persoană. Colegii mei simpatizanți știau că exprimarea publică a sprijinului ar putea atrage valuri de critici în direcția lor.

Această dihotomie a condamnării publice, dar a sprijinului privat este o dovadă de autocenzură în mediul academic. Sondajele au indicat că 34% dintre profesori declară că au fost presați de colegi să evite cercetările controversate, iar 91% declară că este cel puțin „oarecum probabil” să se autocenzureze în publicațiile, întâlnirile sau prezentările academice sau în mediile sociale. Aceste cifre reprezintă o problemă majoră dacă ne dorim ca oamenii de știință din mediul academic să fie orientați cât mai mult posibil spre căutarea adevărului. O astfel de autocenzură are ca rezultat o aparență exterioară de consens care nu este reprezentativă nici pentru dovezile empirice subiacente și nici măcar pentru opiniile persoanelor care produc cercetarea.

Atunci când o narațiune științifică predominantă apare în mod organic în urma unei dezbateri științifice cu adevărat deschise, publicul poate avea încredere în ea. Cu toate acestea, atunci când o narațiune este puternic influențată de buclele de feedback social cu infuzie morală din cadrul sistemului de producere a cunoștințelor, este mult mai puțin probabil ca aceasta să transmită întreaga poveste.

Pentru a rupe această buclă de feed-back social vor fi necesare, probabil, modificări structurale de sus în jos la reviste, precum și modificări culturale de jos în sus.

O imagine mai onestă și mai holistică a stadiului problemei schimbării climei ar putea apărea, de exemplu, dacă revistele de profil ar instala garduri de protecție mai solide împotriva temelor de cercetare care se auto-consolidează. Aceasta s-ar încadra sub umbrela unei mai mari „neconfirmări instituționalizate” a narațiunii predominante. O strategie ar fi aceea de a accepta lucrări pe baza ipotezelor de cercetare și a metodologiei propuse înainte ca rezultatele să fie cunoscute. Acest fapt ar induce obiective de cercetare mai neutre și ar reduce impulsul de a ajusta ipotezele și metodele de cercetare pentru a crește probabilitatea unei publicații de profil înalt. De asemenea, ar combate „efectul dosarelor din sertar” (prin care doar cele mai strălucitoare rezultate supraviețuiesc până la publicare și promovarea ulterioară în mass-media). Alte reforme ar putea include separarea grupurilor de cercetare care elaborează studii de cele care le realizează sau implicarea mai multor grupuri de cercetare pentru a investiga aceeași ipoteză. Revistele ar putea, de asemenea, să reimagineze sistemul de evaluare peer review și să publice o evaluare completă a „avocatului diavolului” alături de fiecare lucrare care se publică.

Cel puțin două sugestii dintr-o perspectiv recentă privind cenzura științifică merită o analiză serioasă în acest context. Una dintre ele este publicarea evaluărilor peer review și a scrisorilor de decizie editorială pentru manuscrisele respinse. Este din ce în ce mai frecventă situația când revistele publică evaluările peer review pentru manuscrisele acceptate, dar transparența în ceea ce privește respingerile ar spori responsabilitatea, ar încuraja corectitudinea și ar permite studierea mai deschisă a prejudecăților în publicare. În scopuri similare, revistele ar fi indicat să adopte audituri ale practicilor lor de publicare, permițând auditorilor să testeze dacă metodologiile sunt analizate diferit în funcție de rezultate. În mod ideal, principala măsură a prestigiului revistelor ar putea să se mute de la măsurile de „impact” (frecvența citării) către măsurile de neutralitate științifică și de încredere.

Atunci când se ocupă de știința climei, editorii de reviste este necesar să fie mai deschiși la lucrările care transgresează narațiunea predominantă în sprijinul Acordului de la Paris. Ei au comandat ediții speciale și au scris articole de opinie în sprijinul acestei narațiuni, așa că de ce nu ar fi indicat să fie publicate articole de opinie și ediții speciale care să salute în mod explicit cercetările privind creșterile reușite ale rezilienței la schimbarea climei (pentru a promova o și mai mare reziliență) și riscurile unei politici energetice prea restrictive? Semnale de acest fel din partea liderilor de reviste ar slăbi strânsoarea dinamicii echipa „bună” – echipa „rea” și ar favoriza o literatură științifică mai onestă și mai completă, una care ar fi, în cele din urmă, mai utilă pentru societate.

Jurnaliștii care se ocupă de climă este necesar să înțeleagă, de asemenea, că cercetătorii se confruntă cu motivații care depășesc căutarea obiectivă a adevărului. Astfel, ei ar fi indicat să considere că rolul lor este de a fi un filtru între oamenii de știință și public. În schimb, prea des, ei servesc drept portavoce necritică a oamenilor de știință.

A devenit o obișnuință să deplângem criza de încredere a publicului în știință, experți și instituții, dar o mare parte din scăderea încrederii este meritată. Atunci când publicul simte că cercetătorii și revistele academice încearcă să își folosească autoritatea științifică pentru a promova anumite obiective politice, în mod ironic, aceasta subminează chiar această autoritate. Dar avem nevoie de cercetători și de reviste academice pentru a contribui la informarea (dar nu la dictarea) deciziilor societale critice. Instituțiile științifice este necesar să câștige încrederea publicului dând dovadă de umilință intelectuală, de o neutralitate dezinteresată în ceea ce privește rezultatele și de o deschidere față de o mare diversitate de opinii – și față de dezbateri viguroase – pe subiecte controversate.

Autor: Patrick T. Brown
(doctor în științe climatice, codirector al colectivului pentru climă și energie din cadrul Institutului Breakthrough și lector în cadrul programului de politică energetică și climă de la Universitatea Johns Hopkins)

Articolul original, „Does High-Profile Climate Science Tell the Full Story”, a fost publicat în revista The Chronicle of Higher Education

Citiți și:
Himera ştiinţei – Dogma ca metodă de (ne)cercetare ştiinţifică
Spovedania unui climatolog incorect politic

 

yogaesoteric
17 ianuarie 2025

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More