Scriitorul Jan Cornelius: «Înainte, nimeni nu avea voie să spună adevărul. Acum, toată lumea are voie să mintă» (2)

 

Jan Cornelius s-a născut în 24 februarie 1950, la Reșița. A lucrat ca profesor de limba franceză în Anina, iar în 1977 a plecat din România într-o vizită în Franța. N-a mai ajuns în Franța, stabilindu-se în Germania, la Düsseldorf.

A studiat engleză și spaniolă și a lucrat ca profesor de liceu în Germania. A publicat cărți pentru copii, poezie și dramaturgie.

Vă prezentăm în cele ce urmează continuarea interviului oferit de Jan Cornelius jurnalistei Codruţa Simina înainte de lansarea propriu-zisă în România a volumului Eu, Dracula și John Lennon, apărut inițial în 2013, în limba germană, fiind tradus și publicat în română la Editura Humanitas.

Citiţi prima parte a articolului

– Cum ați decis să fugiți?

– Păi nu e o hotărâre pe care o iei așa… „mă duc la filmul ăsta sau la celălalt”. E o hotărâre care se naște în timp, se naște în mulți ani… Se naște în sensul că nu mai poți să accepți. Poți și într-un regim de absolută libertate să spui: eu simt că mă sufoc aici și am nevoie să plec la Paris sau la New York. Și poți să pleci, unii reușesc și alții nu.

La modul acela era o stare care te făcea să simți că-ți lipsește libertatea. Eu eram student la Franceză și nu puteam ajunge în Franța niciodată. Și toate căile astea absolut tăiate, controlul, cenzura, toate circulau la negru… o mie de fapte istorice… și toată lumea, toți prietenii nu puteau visa decât să plece. Visau fără speranță.

Cum să spun, dacă închisoarea e bine păzită, te uiți unde e o fisură și cum se poate ieși, dar nu ai mari speranțe. Dar dacă știu că în fiecare joi, între două și patru, se poate pleca pe-acolo, bun, în ziua viitoare îmi fac valiza și ies pe-acolo și salut! Dacă vreau, mă mai și întorc. Ceea ce în cazul României era imposibil.

– Urmăresc să-mi dau seama cum v-ați făcut pregătirile…

– Dacă citiți cartea, o să vedeți povestea. E tot schițată. Aș fi putut s-o descriu în 200 de pagini, dar am preferat varianta schițată și esențializată. Pentru că nu-mi place să plictisesc lumea, dar nu numai atât, ci, în afară de asta, am căutat să descriu toate chestiile astea cu o bună doză de umor.

– Am remarcat asta, îmi notasem să vă întreb…

– Asta face parte din „naturelul” meu, să văd totul așa, puțin într-un unghi deosebit și pontos. Dar când scrii o carte, te gândești puțin și la cititor, nu numai la tine. Și felul meu nu e să fac morală, ci să redau niște aspecte care nu sunt neapărat vesele, dar se poate râde de ele. Se poate râde de orice. Și noi râdeam mult pe timpul ăla. Nu înseamnă că toți își smulgeau părul din cap.

– E o formă de rezistență.

– Da, e o formă de rezistență, cum erau și bancurile politice. În spiritul ăsta e construită cartea. Și plecatul… mă gândeam tot timpul la plecare, dar nu era nicio speranță. Și s-a petrecut printr-o conjunctură foarte propice, nu m-am pregătit că plec în 19 ianuarie și m-am apucat să-mi fac valiza. Ci cunoscând pe cineva, având prieteni în Franța care fuseseră în România… M-au refuzat de câteva ori, că mi-am depus cererea pentru pașaport; bineînțeles, nu aveam nicio șansă, nici dacă-mi lăsam toată familia zălog în România.

Dar am meditat la un moment dat copilul unui tip care era secretar la partid și l-am întâlnit aparent cu totul întâmplător, că venise de la București, în hol. Și mi-a spus: „Ce pot să fac pentru dumneavoastră, că-mi ajutați copilul?…”
„Păi vreau să plec în Franța, în vizită, și nu-mi dau drumul, îmi cer să dovedesc că am valută, iar dacă am valută sunt pasibil de închisoare”, că nu aveai voie să ai valută… din seria absurdităților, care și astăzi se perpetuează, în parte. Birocrația și absurdul în România întrec orice imaginație. Adică e ceva delirant, asta vreau să spun.

Bun, și omul de la partid a spus: „Mergeți, că o să vă dea!”. Ceea ce mi se părea că nu e adevărat. Și mi-a venit să vomit apoi, eram în stare de șoc, pentru că într-adevăr mi s-a dat pașaport. Nu eram nici membru de partid, nici nimic. Și nu m-am mai întors, am rămas în Germania, nu m-am mai dus în Franța. Asta e povestea foarte-foarte pe scurt.

Pentru că ăia care puteau pleca erau din nu știu ce familii, cu tată în Comitetul Central sau eu știu ce… Nu pleca un muritor de rând așa, în Franța. Era de râs dacă depuneai cererea. E ca și cum m-aș duce azi să depun cerere să merg, nu pe Lună, că poate e de domeniul realului, dar pe Venus. Să mă duc pe Venus. Ăia s-ar gândi: uite-l pe ăsta, nu e normal! Așa a fost și cu plecatul în Franța. În cazul meu, are o doză de magie povestea, efectiv. Am spus că a dat Dumnezeu cu zarurile și am ieșit eu…

– Dar n-ați avut niciodată senzația, în perioada aceea, că e atât de rău încât ar fi nevoie să apară o minune?

– Să fie o salvare miraculoasă, așa? La drept vorbind, nu. Eu făcusem și o depresie, tocmai stând și văzând că sunt închis. Te zbați până în ultima clipă. Am reușit din fericire, sunt categorizat ca suprasensibil și reacționez puțin altfel. Fiecare reacționează în felul lui și eu reacționez, într-adevăr, suprasensibil. Mă enervez mai repede, mă supăr, mă consum mai ușor, astea sunt chestii care sunt genetice.

– Nu vă potriveați cu orânduirea…

– Nu! Nu se potrivea nimeni! (râde)
Ba, erau unii care se potriveau, urlau fericiți după securiști că vor să lucreze la Securitate, să toarne… dar ăștia erau puțini. Dar erau totuși câțiva. Mai erau ăștia îmbuibați de prin Comitetul Central, care o duceau foarte bine, se potriveau. Că era nevoie să fii lipsit de caracter, lipsit de orice. Din nefericire, mi se pare că și acum sunt destui din ăștia. Și tot la nivelul acela, de Comitet Central.

Văd că se lucrează aici enorm de mult cu calomnii. Și anumite realități. Văd ce se scrie și ce se spune, și politica asta de dezinformare voită, ca să distrugi, să faci rău, și manipularea populației, în sensul ăsta, care rămâne fără consecințe, mi se pare o chestie extrem de gravă. Pentru că asta ar fi necesar să fie urmărit juridic.
Nu pot să spun că m-ați intervievat și mi-ați făcut o propunere să-mi plătiți 2.000 de lei, dacă spun așa și așa despre partidul de conducere. Dacă spun eu chestia asta următorului jurnalist care-mi ia interviu, ia să vedem cum vă scoateți…

– Păi nu mi-o mai șterg niciodată din CV!

– Nu, exact! Păi așa se lucrează aici. De multe ori, din păcate.

– E tot o reminiscență din comunism?

– Da… ce să zic, la un moment dat, reminiscențele nu mai explică asta… Totdeauna sunt, dar nu la modul oficial de conducere, de ziare serioase.
Dezinformarea asta… Antena 3… ce Dumnezeu, sunt niște chestii care nu au nicio consecință, poate oricine să spună orice. Asta mi se pare groaznic.
Nu este pe dos – înainte, nimeni nu avea voie să spună adevărul. Acum, toată lumea are voie să mintă – asta nu este contrariul, asta este o autodistrugere a națiunii.

– Spuneați, înainte, de birocrația și absurdul la cote maxime. Aveți o situație anume în care ați resimțit acut asta?

– De exemplu, la nivel de cultură… sunt invitat în România, la un festival de cultură, să spunem. Festivalul are loc în ziua de… 30 mai, să zicem. Și eu mă uit pe internet și caut, domnule, Düsseldorf – București: zborul costă 80 de euro dus-întors, ceea ce este cel mai ieftin. Și mă gândesc că se poate lua biletul.
Și atunci începe un schimb de vreo 40 de mailuri: „Nu, noi nu putem să luăm bilet, pentru că e necesar ca această decizie să fie discutată într-o ședință și decizia acelei ședințe să fie discutată în altă ședință.” Și așa mai departe. Există niște trepte. Și eu spun: „Domnule, dacă mai stați cu multe ședințe sau cum le spune, biletul ăla se scumpește în fiecare zi”.

Nu se poate, nimeni nu e responsabil, fiecare mai trimite câte o hârtie, nu-l interesează decât chestia lui, și poți să vorbești și cu ministrul, că și ăla spune că te înțelege și că așa nu se poate. Dar tot nu se rezolvă nimic! Pentru că nu se mișcă nimic! E ceva la nivelul ăsta cu gropi pe stradă, nu știu, s-a creat o dinamică, o inerție a nimicului care se perpetuează și se accentuează. Și atunci, la un moment dat, ajungi la situația că, atunci când ei aprobă în sfârșit, ori nu mai sunt bilete de avion, ori costă de vreo șapte ori mai mult, fără exagerare!

– Important e să fie toate hârtiile de la toate ședințele…

– Da! Și le spun: „Domnilor, ați pierdut trei sute de euro aici!”. Îmi vine mie să-mi cumpăr biletul ăla, dar nu o fac din principiu. Pe de altă parte, nu mai ai chef să vii. Data viitoare nu mă mai interesează chestia asta. Nu-mi pierd zile în șir cu treburi absolut absurde, corespondând la nesfârșit pe tema unui bilet, investind ore de muncă în bani pierduți.

Și chestiile astea se petrec mereu, mereu, la nivel de ministere. Și asta e ceva de nepermis. De neconceput. E necesară o anumită independență, o anumită încredere în rândul oamenilor. Nu se poate să te ascunzi după asta, că toți fură. Nu e așa.

Eu nu sunt ministru – și nici nu vreau să fiu – dacă m-ar numi mâine ministru sau președinte, zău că n-aș accepta, pentru că știu că nu mi-ar rezista nervii, după o săptămână l-aș sugruma pe unul, l-aș omorî pe celălalt și aș pleca. În pușcărie, probabil!

Pentru că sistemul a luat-o razna, e vorba de o mentalitate și o acceptare a stării de fapt. Pe mine mă revoltă chestia asta. Unii cărora le povestesc se uită senin și spun: „Așa-i la noi.” Și zic: „Cum adică așa-i la voi?! Nu săriți pe pereți în sus?!”

N-ai voie să te întrebi de ce. Și eu m-am întrebat pe timpuri de ce și m-am îmbolnăvit. Și acum nu mai mă întreb de ce și accept. Îi și înțeleg pe de-o parte, dar pe alta nu.

– E interesant – când îl menționați pe Ceaușescu în carte, îi spuneți de fiecare dată Dictatorul. Nu cred că i se spunea așa atunci…

– Nu! Nu i se zicea. Azi au apărut zeci de epitete: „Împușcatul”, „Ceașcă” – oamenii vor să-și descarce năduful după moartea lui. Unele sunt foarte nepotrivite, altele sunt foarte negre.
Dacă stau să mă gândesc cum i se spunea atunci… Nu i se spunea nicicum, i se spunea Ceaușescu. Nu m-am gândit niciodată serios la chestia asta. Ceaușescu. A venit ăla. Ăla mare. Numele Necuratului nu-l pronunți, nu? Se pronunța, totuși.

Dictatorul mi s-a părut un termen universal și foarte bun – adică toți, de la Hitler la Stalin, la ce e acum în Coreea de Nord, toți sunt dictatori. Unii zic că o dictatură ne-ar ajuta. Fiecare spune ce crede și ce vrea.
Mie mi se pare că e un termen mai lipsit de rezonanță decât dacă i-aș spune Diavolul sau Împușcatul. E un termen care descrie neemoțional o stare de fapt.

Citiţi şi:

Prof. univ. dr. Litarczek: «Toată imunitatea organismului ține de credință. Dumnezeu nu lucrează cu minuni, ci cu oportunități!» – Interviu
Preotul Mina Dobzeu, care l-a înfruntat pe Ceaușescu

 

yogaesoteric
17 martie 2020

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More