Spovedania lui Viorel Rovenţu, omul care a încercat să-l împuşte pe Ceauşescu. Abuzurile justiţiei române (V)

 

Drama vieții lui Viorel Rovențu este absolut cutremurătoare și neverosimilă, deși cât se poate de reală. Această dramă, care continuă și astăzi, aruncă o uriașă pată de rușine, criminală chiar, asupra întregului sistem juridic actual al României. 


Citiţi a patra parte a articolului

Deţinuţii în faţa revoluţiei

În primăvara anului 1988 am fost transferat la Colibaşi. Acolo am găsit o singură cameră cu deţinuţi rămaşi în detenţie în urma aplicării Decretului 11. Până în luna decembrie 1989 penitenciarul Colibaşi era aglomerat – circa 2.500-2.800 de deţinuţi. Eu mă aflam în continuare cu lanţuri la picioare, într-o cameră cu fereastra spre şoseaua ce leagă Colibaşi de Mioveni.

Imediat după ce au început manifestările de stradă în Timişoara, staţia de difuzare a penitenciarului Colibaşi a încetat să emită, fiind oprită. În cameră aveam un deţinut ce făcea pe frizerul la cadre şi la deţinuţi, era scos din cameră zilnic pentru servicii. Spre mirarea deţinuţilor, aflasem de la acel frizer că toate camerele de detenţie aveau puși dulapi (scânduri groase) proptite în zăvoarele uşilor şi câini lupi au fost introduşi pe secţii. Nu se mai acordau vizite şi pachete deţinuţilor. La interval de 2-3 zile după asta, când cetăţenii Bucureştiului s-au solidarizat cu Timişoara, două autoturisme Dacia cu tricolorul fluturând pe geam au oprit în dreptul penitenciarului şi o femeie a strigat: „Ieşiţi afară, e revoluţie în ţară, ieşiţi că altfel vă omoară!”.

 

Din acel moment eu, împreună cu prietenii din camera mea, am format două echipe, demontând câteva paturi şi cu ramele paturilor demontate am lovit de jur-împrejurul gratiei unei ferestre, până ce s-a putut smulge gratia. Lanţul pe care îl purtam la picioare a fost dat jos de mine şi de prieteni, tăind zalele. Comandantul penitenciarului, Cârţu Ion, locţiitorul acestuia, pază şi regim, Gârleanu Ion, însoţiţi de plutonul de intervenţie (călăi) erau în dreptul ferestrei noastre şi, în momentul în care gratia a fost smulsă din zid, au luat-o cu toţii la fugă în curtea comenduirii. Cele două echipe din camera mea s-au înarmat cu bucăţi de fier-beton din curtea penitenciarului, pentru că acolo se confecţionau armături pentru construcţii industriale. Cu barele de fier s-au desfăcut uşile camerelor de detenţie şi astfel, în numai câteva minute, deţinuţii au ieşit afară din camere.

Femeile aflate în detenţie au fost scoase mai înainte din camere şi duse în centrala termică unde au fost cazate provizoriu. A urmat reacţia firească a deţinuţilor: huiduieli, înjurături, bălăcăreli, ameninţări la adresa cadrelor penitenciarului, în special a comandanţilor. O companie de soldaţi ai armatei a intrat în dispozitiv înlocuind miliţienii din ture şi în exteriorul gardului s-a format un cerc de miliţieni. Au apărut 3 transportoare ale uslaşilor ce intenţionau să reprime revolta deţinuţilor cu focuri de armă, dar nu le-a permis armata.

Starea era tensionată în ambele tabere. Comandantul Cârţu a folosit prima strategie de dezbinare a masei de deţinuţi, folosind următoarea tactică – a mers la femeile deţinute în centrala termică şi le-a zis: „Vreţi şi voi să mergeţi alături de deţinuţi în curtea de detenţie? Dacă vreţi, scandaţi tare – vrem la bărbaţii noştri! şi eu vă promit că cine vrea dintre voi, va merge acolo între ei”.

Menţionez că mare parte dintre deţinuţi erau urcaţi pe acoperişul clădirii cu saltele şi pături, jucau remi, şah, vorbeau, se plimbau, totul era sub controlul câtorva lideri formaţi în echipe. Deodată, femeile au început să scandeze: „Vrem la bărbaţii noştri!”, apoi se subînţelege că Cârţu a discutat cu locţiitorul armatei să permită accesul femeilor în detenţie alături de deţinuţii revoltaţi; ceea ce s-a şi petrecut.

12 femei de moravuri uşoare, unele dintre ele prostituate, au fost lăsate să vină între noi. Marea parte a femeilor nu au vrut să vină alături de deţinuţi. Imediat ce femeile au venit între noi, eu, împreună cu prieteni (lideri), am înconjurat femeile şi am făcut o înţelegere cu ele. Dialog: „Numai dacă respectaţi înţelegerea, veţi rămâne între noi până seara. Pe timpul nopţii nu veţi sta între noi, când se va însera veţi merge înapoi la centrală unde sunteţi cazate”. O altă înţelegere între noi şi femei a fost următoarea: „Care dintre voi doriţi să mergeţi de bună voie cu bărbaţi, o puteţi face, dar să nu avem neplăceri pe urmă. Care dintre voi nu doreşte aceasta, nimeni dintre bărbaţi nu se va atinge de voi; din acest moment vor fi protejate cele care nu vor să se culce cu bărbaţi”. Am făcut echipe care au protejat femeile care nu au acceptat şi de la celelalte primeam înştiinţări; comunicam cu ele prin diverşi deţinuţi pe care îi trimiteam la ele. Femeile cu moravuri uşoare, 4 la număr, au întreţinut relaţii cu deţinuţii. Întrebare: ce a urmărit comandantul Cârţu?

În penitenciarul Colibaşi se aduceau dovleci mai albi pentru ca deţinuţii să scoată sămânţa şi la acel punct de lucru interior lucrau 100-150 de deţinuţi, deci în hala unde se ţineau dovleci existau cuţite foarte mari pentru acest număr de deţinuţi ce lucrau acolo. În timpul revoltei, cuţitele au fost luate de către deţinuţi şi împrăştiate printre ei. Cârţu a crezut că deţinuţii se vor bate şi tăia între ei pentru femeile introduse cu rea intenţie printre deţinuţi. Dar gândul comandantului a fost ghicit de către noi şi astfel, venind seara, femeile au fost reîntoarse în centrală, fără niciun incident. În următoarele zile femeile nu au fost introduse, cu toate că scandau „Vrem la bărbaţii noştri!”.

În acea zi, uslaşii aşteptau să înăbuşe revolta cu focuri de armă, în caz că deţinuţii se dedau la acte de violenţă. Astfel au fost nevoiţi să părăsească obiectivul. Noi eram caracterizaţi ca foarte periculoşi, fără ţeluri în viaţă – a spus comandantul Cârţu ofiţerului armatei. Acel ofiţer militar venea şi discuta cu noi – îşi aminteşte cu siguranţă de mine pentru că, povestindu-i cazul meu, fapta mea, m-a îmbrăţişat şi lacrimile i-au curs pe obraji.

Pe una dintre secţiile penitenciarului Colibaşi îşi făcea serviciul un subofiţer miliţian, numit Alecu; era un băiat bun, serviabil, primea şi te servea: aducea băuturi alcoolice, expedia plicuri, înlesnea diferite întâlniri între deţinuţi şi deţinute. Era bine cu supraveghetoarea de la femei şi, după apelul de seară, la cabinetul medical, Alecu ducea deţinutul ce dădea bani mulţi pentru a întreţine relaţii sexuale cu o femeie deţinută iar miliţianca aducea femei ce urmau să se elibereze în scurt timp şi doreau să întreţină raporturi contra cost. Perechea era introdusă în camera de refuz de hrană, unde întreţinea relaţii; totul era aranjat cu asistentul.

Urmează una din cele mai sângeroase represiuni. Alecu a fost ales să îndeplinească o misiune pentru a nu fi dat afară din serviciu. De fapt, a fost şantajat de Cârţu. Era luna ianuarie 1990. Deţinuţii umblau haotic prin penitenciar, când Alecu a sărit gardul prin dreptul garajului auto şi, pătrunzând printre deţinuţi, a început să-i mintă că la penitenciarele Popa Şapcă – Timişoara, Bârcea – Deva, Turnu-Severin, Târgu-Jiu şi altele, deţinuţii au fost lăsaţi să plece acasă pentru că au forţat poarta penitenciarului. În urma discuţiei, pentru a-i convinge pe deţinuţi, le-a spus că miliţienii nu mai deţin muniţie de război şi au gloanţe oarbe. Că numai armata deţine muniţie reală şi că aceştia nu au ordin să tragă în deţinuţi. În urma convingerii de către Alecu (pentru că se jurase – probabil pe căţeaua ce o ţinea acasă legată cu lanţ – a început să scoată din buzunare zeci de fişicuri de antinevralgice pe care le-a dat celor care obişnuiau să se drogheze cu medicamente – pentru că erau şi din aceştia.

Astfel, s-a creat o stare confuză în rândul deţinuţilor. Naivi, urmând sfatul lui Alecu, s-au îndreptat către poartă; acolo, o petardă fumigenă a fost aruncată între deţinuţi şi un deţinut a luat-o repede şi a aruncat-o înapoi, peste poartă. Ce s-a petrecut? Petarda a explodat în mulţimea de miliţieni ce era dincolo de poartă. Atunci Cârţu a dat ordin: „Trageţi poarta!”. Miliţienii au tras poarta, care era pe role, apoi deţinuţii au năvălit în zona interzisă şi Alecu, înarmat cu un pistol mitralieră cu pat rabatabil, a luat poziţie de tragere în fandare, cu genunchiul piciorului drept pe pământ şi cu piciorul stâng îndoit şi a deschis foc automat. Alecu se afla în poziţie laterală dreapta a masei de deţinuţi la aproximativ 10-15 m şi a tras în faţa deţinuţilor, în beton şi toate gloanţele au ricoşat în deţinuţii din primele rânduri. Astfel, au căzut seceraţi de gloanţe aproximativ 30 de deţinuţi. După care focul s-a oprit, întrucât numai Alecu a tras.

O parte dintre deţinuţii răniţi, cu picioarele rupte de gloanţe, cu mâini împuşcate, au fost aduşi la cabinetul medical şi un asistent a spus să fie duşi răniţii la poartă, deoarece sunt mulţi şi nu li se poate acorda asistenţă medicală. În cele din urmă au fost urcaţi în două maşini dube şi duşi la Spitalul judeţean Piteşti. Acolo s-a făcut o triere, fiind opriţi cei cu răni uşoare. Cei cu răni mai grave au fost duşi imediat la Spitalul Penitenciar Jilava, de unde nu s-a mai întors niciunul la Colibaşi.

Această represiune sângeroasă a fost pusă la cale de către torţionarii Cârţu Ion şi Gârleanu Ion. Ofiţerul de la armată, cu soldaţii săi, a privit scena ca un simplu spectator, fiind depăşit de situaţie. El nu cunoştea perversitatea fără limite a sistemului. Sistemul folosea deviza „dezbină pentru a câştiga”.

Când situaţia s-a reaşezat în ţară, deţinuţii au intrat în camere şi au respectat regulamentul interior de detenţie.

„Auto-denunţarea” fără efect a unui deţinut politic

Revoluţia din ’89 m-a prins deci în puşcărie. Am fost sigur că voi fi eliberat imediat dacă se va afla adevărul despre acţiunea noastră. Că martorii de afară, protejaţi de tăcerea noastră, vor face cunoscută românilor încercarea noastră de a-i elibera cu câţiva ani în urmă. Că faptele noi, revelate de mine, împreună cu faptul nou al revoluţiei anticomuniste, va justifica revizuirea procesului şi anularea deciziilor comuniste. Sau că ele vor fi anulate mai rapid, prin recurs extraordinar. Sau că noua conducere ne va amnistia imediat, ca recunoştinţă a faptului că acţiunea noastră a vizat consecinţe deosebit de bune pentru ţară (nu deosebit de grave).

Crezând că s-a creat un alt sistem de gândire şi că s-a instaurat un regim de dreptate în ţară, am denunţat realul mobil pentru care am furat armele şi muniţia. M-am adresat Frontului Salvării Naţionale (FSN) cu o cerere, plus un memoriu înaintat administraţiei penitenciarului, prin care am făcut cunoscut, pentru prima oară de la arestarea mea, motivul pentru care am furat armele şi muniţia de la postul de miliţie Osica în 1983. Totodată, i-am dezvăluit pe confraţii mei – ce împreună, constituisem cu ani în urmă, o grupare de rezistenţă antitotalitară – ca autori morali, tăinuitori şi martori ai infracţiunii mele.

Paralel cu dezvăluirile mele, confraţii au rupt tăcerea şi au cerut eliberarea mea pe motiv că am furat armele şi muniţia pentru a întreprinde acţiuni de luptă împotriva dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu. Noi nu am avut alt scop decât de a contribui la o acţiune de rezistenţă antitotalitară. Fapta noastră nu este o acţiune de drept comun ci o încercare de acţiune armată politică, în scopul instaurării unui regim democratic în România. Menţionez că cererea şi memoriul meu au fost scrise şi înaintate în luna decembrie 1989, imediat după împuşcarea lui Ceauşescu, dar toate birourile penitenciarului au fost sigilate de către armată şi nu s-a putut da număr de înregistrare (nr. 47) odată cu primirea cererii, ci de-abia la 26 ianuarie 1990.

Între timp penitenciarul se golea, datorită decretelor de amnistiere care se aplicau tuturor infractorilor… cu excepţia noastră. Mă uitam cum devenim ultimii infractori închişi din România. Chipurile nu ne încadram în noile amnistii şi graţieri, pentru că aveam de ispăşit pedepse mari – într-un fel eram iar condamnat la moarte. Până şi reducerile de pedeapsă mi-au fost calculate cel mai defavorabil. Eram în continuare duşmani periculoşi, de ţinut după gratii.

Am cerut în repetate rânduri autorităţilor publice din România să constate că furtul celor două pistoale mitralieră, cu muniţia aferentă, este o dovedibilă infracţiune politică. Procurorul general Gheorghe Robu, care încerca să repare nedreptăţile cele mai flagrante ale regimului, a introdus un recurs extraordinar pentru eliberarea noastră şi a decis punerea noastră în libertate pentru rejudecarea cauzei. Procuratura generală a emis decizia de suspendare a pedepsei nr. 19821-3429-90 din 17.03.1990, care, din motive necunoscute, nu a fost pusă în practică.

În acest timp, societatea românească era manipulată împotriva eliberării victimelor dreptului comunist şi mai ales a celor ca noi. Corneliu Vadim Tudor ne-a făcut terorişti (pentru a se crea confuzie cu cei care trăseseră în revoluţionari în decembrie) şi a făcut campanie de presă împotriva lui Ghorghe Robu, precum – printre altele – că intenţionează să elibereze terorişti. Probabil farsa care a urmat a fost rezultatul acestor presiuni.

În luna mai 1990, tratând recursul în anulare, Tribunalul Suprem – Secţia Militară, printr-o procedură absolut inexplicabilă, fără ca eu să fiu dus în faţa instanţei şi fără a fi interogaţi martorii, a respins recursul în anulare. Farsa juridică ia proporţii şi mă va costa încă 10 ani de suferinţă. Am primit următorul Comunicat:
„Examinându-se cauza s-a constatat că hotărârile pronunţate de instanţele militare prin care aţi fost condamnat, alături de alte persoane, pentru săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave, sunt legale şi temeinice şi nu se mai poate acţiona pe cale extraordinară de atac”.

Cum să mai răstorni (eventual prin revizuire) nişte hotărâri declarate „legale şi temeinice”, în ciuda elementelor noi care apăruseră în dosar ? Ce să arăţi unei justiţii care nu vrea să vadă?
Toate cererile mele privind calea extraordinară de atac au fost respinse cu iresponsabilă uşurinţă (facilitată de incompetenţă sau corupţie). Comunicatul sus redat era presărat cu elemente „credibile” conform tehnicilor de dezinformare ştiute şi în care, în nenumărate locuri, se recunosc cuvintele folosite; este o mostră de inadvertenţă şi aberaţie.

Considerând decizia incorectă, domnul procuror general Gheorghe Robu a cerut în repetate rânduri preşedintelui Ion Iliescu să dispună punerea noastră în libertate, acordându-ne graţierea pedepsei, dar domnul preşedinte a refuzat. S-a scris în ziare precum că Ion Iliescu ar fi cerut sfatul, în privinţa graţierii noastre, unui consilier şi acesta l-a informat că suntem autorii tentativei de asasinare a fostului preşedinte, Nicolae Ceauşescu. „Dacă l-au ratat pe Ceauşescu, pe dumneavoastră nu vă mai ratează” – a fost răspunsul consilierului. Probabil de aceea am fost ţinuţi legaţi mai departe.

Norma juridică nu poate face abstracţie de tendinţele de evoluţie ale societăţii. Ieşirea din acest impas moral se află tot în mâinile oamenilor legii. Ei sunt cei de la care se aşteaptă restabilirea încrederii şi respectului faţă de justiţie. Dar neschimbata justiţie a încălcat dreptul nostru la libertate, arătând cum funcţiona în România deceniului zece conspiraţia tăcerii: toate mâinile murdare se spală una pe alta.

Legea în România e tot prost aplicată. În baza legii de organizare, Secţia Militară a Curţii Supreme de Justiţie s-a desfiinţat datorită abuzurilor care se făceau în exerciţiul funcţiunii… dar hotărârile judecătoreşti abuzive au rămas. Cine să le revizuiască? După Revoluţia din 1989, aceiaşi judecători au fost promovaţi în funcţii superioare, ca judecători la Curtea Supremă de Justiţie. Niciun magistrat nu-şi riscă scaunul să corecteze o hotărâre pronunţată greşit, protejată atâţia ani de anulare sau revizuire.

Chiar şi în prezent, oameni politici şi ai legii comentează acest caz controversat. O lume întreagă ştie că a fost o infracţiune politică şi cazul a fost muşamalizat. Că am plătit pentru convingerile noastre politice anticomuniste şi după 1989 – ceea ce va rămâne în istorie ca un simbol al regimului totalitar din România. Nu persoana mea prezintă importanţă în acest caz, ci soarta unei părticele din întregul eşec al cauzei noastre, cauză dreaptă a spiritului de libertate ce a început a se manifesta în toată ţara, după revoluţia din ’89. Setea de dreptate e în miezul conştiinţei mele. Condamnarea mea după 1989 este inechitatea cea mai monstruoasă şi încălcarea de dreptate cea mai infamă.

Efectul asupra vieţii mele? Să privim înapoi ce s-a petrecut cu mine după căderea dictatorului comunist, Nicolae Ceauşescu.


Citiți continuarea acestui articol

Citiţi şi:

Aforisme despre justiţie şi justiţia la ordin (1)

Finalul penibil al Dosarului Revoluției. O victorie a Securității

 

yogaesoteric
16 ianuarie 2020

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More