Teoria teoriei conspirației (I): O incursiune în Vizuina Iepurelui

„Ochii celor care văd nu vor mai fi legați și urechile celor ce aud vor lua aminte.” – Isaia, 32:3

Este noiembrie, luna internațională a teoriei conspirației. Carnavalul de anul acesta se anunță mai dihai ca alte dăți, întrucât se împlinesc 60 de ani de la asasinarea lui John F. Kennedy – conspirația fondatoare a „teoriei conspirației” în epoca modernă.

În plus, ar putea fi ultimul an în care Dealey Plaza mai poate fi văzută în starea ei originală; urmează lucrări urbanistice care vor distruge definitiv acest Stonehenge al civilizației occidentale postbelice și, odată cu el, speră unii, și memoria colectivă vie a evenimentului.

Rana va fi cauterizată cu ciment și înlocuită cu un muzeu.

Înainte de a ne pune tichia de poleială și a ne arunca în vizuina iepurelui, cred că ar fi utilă o mică pregătire teoretică.

Asta cu atât mai mult cu cât duse sunt vremurile în care teoria conspirației se rezuma la asasinate politice.

Acum, avem o memă culturală; teoriile conspirației, perverse, insidioase, au evadat din celula ucigașului nebun și singuratic și colcăie prin populație – în viu și în virtual deopotrivă – atacând toate domeniile vieții sociale, chiar și pe cele în care numai ideea unei conspirații este imposibilă, ridicolă, paranoică: mass-media, industria farmaceutică, educație, filantropie, instituții supranaționale etc. etc.

Aceste teorii, se lamentează unii (i.e., diverse autorități) au efecte corozive asupra încrederii în instituțiile publice (care încredere ar fi, altfel, la cote maxime, se presupune), răspândesc neîncredere în datele științifice și medicale (i.e., cele acceptate la publicare), pot incita la ură împotriva unor minorități (aici chiar nu știu ce să spun în paranteză; probabil e vorba de minoritatea numită popular „oculta mondială”, dar aia nu există, deci…).

Despre acest aspect ne avertizează chiar și Comisia Europeană, într-o încercare disperată ca, după ce ne-a salvat trupurile în recenta bătălie pandemică, să ne salveze acum și conștiințele, de data asta nu de un virus nano care se încăpățâna să nu treacă prin găurile micro ale măștii faciale, ci de un virus mult mai periculos, mult mai pervers, mult mai greu de recunoscut chiar decât virusul de-anțărț, care te putea poseda în mod asimptomatic până dădeai în comorbidități: virusul numit „teoria conspirației”.

Acest îndrumar al Comisiei Europene, la care am să revin pe larg în Partea a III-a articolului de față, e o armă dintr-o mai vastă panoplie a „Luptei împotriva dezinformării” și este un pic datat.

Pe de o parte, a fost elaborat în vremea covidului, iar acum se pare – după ce văd prin ziare – că avem alte probleme mai presante.

Pe de altă parte, acest îndrumar-recomandare a fost deja întărit-înlocuit cu platforma online de combatere a dezinformării „trUE”, lansată de reprezentanții Comisiei Europene în România pe 16 octombrie 2023 sub numele „Adevărul gol-goluț” (n-are cum, mi-am zis, dar am verificat și are).

Această platformă „reunește articole, studii de caz, materiale video realizate în colaborare cu influenceri, dar și materiale didactice care pot fi folosite în timpul orelor de curs”.

Influențării recomandați de Comisia Europeană, în caz că vreți să aflați adevărul nud, sunt „Dezaburit” (ceea ce mi se pare un deziderat explicabil, în context), dar și, oarecum deconcertant, „Zaiafet”.

Poate ăsta apare la „orele de curs” pentru a demonstra live, printr-un chiolhan, cât de bine și ușurat te simți să știi că e cineva care-ți dă, în sfârșit, pe lumea asta, Adevărul, după ce și-a contorsionat umanitatea creierii în fel și chip niște mii de ani, așa că nu mai e nevoie să-ți bați tu căpșorul.

Dar să revenim; platforma „Adevărul gol-goluț” dezbracă realitatea practic în fundul gol pentru consumul de masă cetățenesc pe baza „Regulamentului privind serviciile digitale”, a „Noului Cod de bune practici privind dezinformarea”, a „site-ului web Eu vs. Disinfo”, coordonat de „grupul operativ” numit, orwelliano-startrekian, „East StratCom din cadrul Serviciului European de Acțiune Externă”, a celor 11 milioane de euro declarați „pentru sprijinirea mass-mediei independente” (cum altfel îți câștigi independența în zilele noastre), a demonetizării site-urilor, evident, ne-independente, a finanțării organizațiilor care verifică și validează adevărul (fact-checkers, cum ar veni, deși, având în vedere magnitudinea misiunii, cred că acum trec cu verificarea de la faptul divers la Ideea platoniciană) și, desigur, a „obligațiilor de raportare”, impuse egalitarist tuturor platformelor și sugerate cetățeanului cu delicatețea unui mandat de aducere („dacă ai observat un caz de dezinformare la adresa UE, semnalează-ne aceasta printr-un mesaj la adresa…”).

Așa fiind, îndrumarul Comisiei Europene privind teoria conspirației, care este o recomandare grijulie, aproape mămoasă pentru cetățean (dacă e copil mic și mai are și niște probleme), a fost surclasat, în caz că beneficiarul refuză biberonul, de norme imperative.

Cu toate astea, găsesc încă utilă analiza lui, nu doar că teoria conspirației este tema lunii noiembrie și nu putem rata acest ghid, dar și pentru că el ne oferă un instructaj general, aș putea spune chiar exhaustiv – axiologic, ontologic, psihologic și practic – pe subiect.

Asta va fi în Partea a III-a, după ce, în Partea a II-a, voi prezenta actul de naștere al teoriei conspirației în sens peiorativ. Pentru moment, aș vrea să introduc subiectul printr-o trecere sumară în revistă a definițiilor și contra-definițiilor sale.

Teoria conspirației – definită de negaționiști

Definițiile date de anti-conspiraționiști, ori negaționiști („conspiracy deniers”), teoriei conspirației se învârt, în general, în jurul celei formulate de Karl Popper în anii patruzeci-cincizeci:

„Opinia că tot ce se petrece în societate – inclusiv aspectele pe care, de regulă, oamenii nu le agreează, ca război, șomaj, sărăcie, penurie – este rezultatul planurilor directe ale unor persoane sau grupuri de persoane puternice.”

Popper susținea că perspectiva asta este fundamental greșită, pentru că este de neconceput ca evenimente globale de o asemenea complexitate să fie rezultatul intențiilor specifice ale unor persoane; se baza mai ales pe teoriile lui Marx, Darwin și Freud, care, fiecare în felul lui materialist, afirma că oamenii nu-și controlează destinul personal sau colectiv, ci sunt supuși unor forțe istorice impersonale.

Aceste definiții „clasice” sunt definițiile mai puțin vitriolice, care nu explică influența personală asupra istoriei a unor indivizi ca Alexandru cel Mare ori Napoleon, Hitler sau Stalin, dar nici nu te insultă.

Alte definiții sunt mai docte: ar fi vorba despre un mod de a vedea lumea și a se exprima bazat pe „un sentiment al persecuției ……. sistematizat în teorii ale conspirației grandioase……. împotriva unei națiuni, a unei culturi, a unui stil de viață” (Hofstadter, anii cincizeci-șaizeci).

Ar fi azi în jurul nostru câteva astfel de viziuni corozive la adresa culturii și stilului de viață care pornesc de la obsesia persecuției, dar nu am auzit niciun expert să spună că ar fi teorii ale conspirației, așa că nu are sens să speculez.

Versiunile cu mai puțin ștaif ale definiției, care apar prin ziare și pe la TV, sunt, în genere, invective din zona de sens a cuvântului „paranoic”; limba engleză e mai bogată în insulte specifice, grație lungului exercițiu istoric (nut job, crackpot, tin foil hat, whacko etc.).

Eticheta, odată aplicată, funcționează ca armă de eliminare din discuție a adversarului; de regulă, discursul care caută să triumfe în acest mod, fără o analiză a probelor și argumentelor „conspiraționiste”, este cel oficial în sens larg, iar discursul a cărui eliminare se dorește este alternativ sau contrar; viz. disident.

Teoria conspirației ca formă de disidență la discursul oficial

Dar nu există doar teoria anti-teoria conspirației, ci și voci care o susțin. Sunt sociologi, de exemplu, care critică plasarea unei etichete imunde pe acele „teorii ale conspirației” care propun existența, în anumite situații, a unor comploturi la înalt nivel guvernamental sau care implică membrii ai elitelor. A le ostraciza, a le scoate în afara discursului public, înseamnă a arunca și copilul odată cu apa din copaie.

Pentru că, din păcate, comploturile la înalt nivel chiar există și au fost probate: de la invazia ratată de la Golful Porcilor ori operațiunea Northwoods, propusă de Pentagon, dar respinsă de președintele Kennedy, la operațiunea Iran Contra și invadarea Irakului sub pretextul fals al existenței de arme de distrugere în masă – ca să dau câteva exemple dintre cele mai cunoscute.

De subliniat aici că tipul de „teorii ale conspirației” care este și va fi periculos, sâmburele tare din acest fruct oprit, sunt taman teoriile care propun un complot la nivelul elitelor.

Teoria că Pământul ar fi plat, de pildă, nu-l poate deranja serios decât pe Aristotel, iar cea că Soarele se învârte în jurul Pământului, pe Copernicus și pe Galilei. Sigur, asta nu-i împiedică pe critici să pună toți conspiraționiștii în aceeași barcă: dacă spune unul că Bill Gates ori nu e filantrop, ori a avut suspect de mult noroc în viață, sigur crede și că Pământul este plat ca o clătită, ceea ce, firește, îl elimină fără drept de apel de la masa dezbaterii civilizate înainte de a apuca să mai scoată un cuvânt.

Teoria conspirației este adesea, pentru anti anti-conspiraționiști, semn de vigilență cetățenească și gândire critică, iar exprimarea acestor opinii în spațiul public intră în parohia constituțională a libertății de expresie.

O splendidă ilustrare a exasperării pe care o provoacă gândirea critică a omului de rând în înalte cercuri este un articol apărut în New York Times în februarie 2021, sub titlul „Don’t Go Down the Rabbit Hole. Critical thinking, as we’re taught to do it, isn’t helping in the fight against disinformation” („Nu intrați în vizuina iepurelui. Gândirea critică, așa cum fost noi învățați să o practicăm, nu ajută în lupta împotriva dezinformării”).

Autorul acestui act disperat este un „expert în alfabetizare digitală”, un anume Michael Caulfield, care, urmărind el marile platforme de comunicare virtuală și văzând cât amar de lume nu crede o iotă din teoria oficială, a intrat în panică și s-a aruncat în aer, dimpreună cu întreaga ipocrizie tradițională a sistemului, care spune că încurajează gândirea critică la cetățean, în timp ce caută să o suprime în toate felurile posibile.

Expertul spune că gata, să terminăm cu atâta gândit, că ajungem, Doamne-iartă-mă, la alte concluzii, și să ne ducem la Wikipedia și la fact-chekers și la site-urile instituțiilor publice ca să aflăm adevărul.

Este posibil, nu zic nu, ca săracul expert să fi fost copleșit de diversitatea luxuriantă a inteligenței naturale (deci analoge) a omului, fiind el obișnuit doar cu zero-one zero-one și „inteligența artificială” (i-am putea spune direct prostie digitală). Dar ce mă miră e că New York Times, care are, totuși, experiență în propagandă, a transmis acest suicid în direct.

Avertismente americane

Nu am ales întâmplător exemple de comploturi din sfera americană; Statele Unite s-a fondat pe o teorie a conspirației. În mai puțin cititul ei preambul, Declarația de Independență îl acuză pe regele Marii Britanii de complot.

Proba? O lungă listă de indicii, de la refuzul regelui de a ratifica anumite legi necesare binelui public, la convocarea de întruniri legislative „în locuri deloc la îndemână… cu unicul scop de-ai face [pe reprezentanți] să accepte măsurile lui din cauza oboselii” și de la „impunerea de taxe asupra noastră fără acordul nostru” la faptul că „a complotat cu alții să ne supună unei jurisdicții străine de Constituția noastră și nerecunoscută de legile noastre, dându-și acordul la pretinse acte legislative”.

Dar nici înființarea republicii independente nu rezolva problema conspirației. Părinții Fondatori ai Americii considerau puterea politică însăși o influență corupătoare, care face conspirațiile politice împotriva intereselor și libertăților poporului aproape inevitabile, și au atras în mod repetat și explicit atenția că poporul este necesar să fie veșnic în alertă împotriva eventualelor comploturi antidemocratice la vârfurile puterii.

Avertismentele nu s-au oprit la Părinții Fondatori. În faimosul lui Discurs la încetarea mandatului, președintele Dwight D. Eisenhower atrăgea atenția poporului american:

„În sânul guvernului nostru, este necesar să luăm măsuri împotriva acumulării nejustificate de influență, intenționată sau nu, de către complexul militar-industrial. Potențialul unei dislocări dezastruoase de putere există și va exista.

Nu este cazul să permitem niciodată influenței acestui conglomerat să ne pericliteze libertățile ori procesele democratice. Nu este indicat să acceptăm nimic fără verificare.

Numai dacă rămânem cetățeni vigilenți și informați putem forța o împletire corectă a acestei enorme mașinării industriale și militare de apărare cu metodele și scopurile noastre pașnice, astfel încât libertatea și securitatea să prospere împreună. Tot astfel……. este și revoluția tehnologică din ultimii ani…….

Dar dând respectul cuvenit cercetării și descoperirii științifice, este necesar să fim atenți și la pericolul egal și opus, ca politica publică să nu devină ea însăși captivă unei elite științifice și tehnologice.”

Acest discurs a fost rostit public pe 17 ianuarie 1961; peste nici trei ani de zile, succesorul lui Eisenhower în funcție, John F. Kennedy, era asasinat la Dallas de ceea ce majoritatea covârșitoare a americanilor insistă și azi că a fost o conspirație.

Citiți a doua parte a articolului

Autor: Levana Zigmund

Citiți și:
Ce este teoria conspirației?
Botniță pentru oameni și informații: Informațiile neagreate de sistem sunt etichetate «teoria conspirației», «fake news» și sunt cenzurate (I)

 

yogaesoteric
28 noiembrie 2023